Caracterizarea cresterii si dezvoltarii psihice a preadolescentului
În dezvoltarea psihica a copilului de dupa 10 ani, U. schiopu (1981) diferentiaza trei stadii, dupa cum urmeaza :
stadiul pubertatii (de la 10 1a 14 ani), dominat de o intensa crestere, de accentuare a dimorfismului sexual cu largi rezonante în dezvoltarea psihica si sociala ;
stadiul adolescentei (de la 14 la 18/20 ani), dominat le adaptarea la starea adulta, de câstigarea identitatii si intelectualizarea pregnanta a conduitei;
stadiul adolescentei prelungite (de la 18/20 la 24/25 ani), stadiu dominat de integrarea sociala si profesionala.
La rândul sau, stadiul puberta 656v2123g 55;ii cuprinde trei substadii si anume :
etapa prepuberala (de la 10 la 12 ani);
pubertatea propriu-zisa (momentul culminant al pubertatii), de la 12 la 14 ani;
momentul postpuberal, declansat la putin timp dupa atingerea punctului culminant al pubertatii, el fiind un moment si în acelasi timp "putin diferentiabil. de momentul preadolescentei", ce se situeaza între 14 si 16/18 ani (U. schiopu, E. Verza, 1981, p. 174).
M. Debesse (1981) denumeste aceasta perioada de evolutie psihica drept "vârsta nelinistilor pubertare". În opinia autorului, este perioada. nelinistilor atât pentru copil, cât si pentru educator. Pentru. primul "nelinistea. apare ca un rasunet al transformarilor organice asupra vietii sale mintale" (p. 83); la educator, sentimentul respectiv provine din pericolele pe care le percepe "în mod justificat sau nu, în jurul elevului sau" si din complexitate si noile responsabilitati privind "misiunea" sa.
Marcând trecerea de la copilarie la adolescenta, perioada pubertatii este una de complexe transformari, de accelerare a ritmului cresterii, de maturizare sexuala, de dezvoltare a capacitatilor de cunoastere. Particularitatile psihice ale preadolescentei sunt determinate atât de maturizarea psihosomatica, precum si de locul ocupat si rolul jucat de puber în sistemul relatiilor din cadrul familiei, scolii, societatii.
Majoritatea lucrarilor de specialitate subliniaza intensele transformari si schimbari ce au loc pe plan fizic, psihic si sociomoral. "Prima etapa a lunecarii spre adolescenta poate fi situata în jurul vârstei de 11 ani, atât pentru motivul ca atunci se declanseaza anumite transformari intelectuale si fizice, cât si pentru aceea ca atunci ies la lumina o anumita neliniste si o anumita agitatie" (P. Osterrieth, 1976, p. 138). O analiza profunda a transformarilor fiziologice si somatice si a consecintelor acestora în planul devenirii psihice realizeaza si psihologul M Debesse (1981), care precizeaza ca în aceasta perioada "evolutia însasi are ceva deconcertant. Intrarea în adolescenta se face uneori mergând de-a-ndaratelea".
Ambivalenta manifestarilor puberului, precum si prezenta în tabloul psihologic al acestui stadiu a unor trasaturi ce tin de mica scolaritate cu altele ce prefigureaza adolescenta i-au determinat pe unii autori sa considere pubertatea doar ca o simpla "veriga de legatura" între doua stadii. Astfel, nevoia de relatii interpersonale si de grup alterneaza cu individualismul, noul egocentrism, tendinta de izolare, de interiorizare, de refugiu în sine. Majoritatea autorilor sunt de acord ca intensitatea si ritmul schimbarilor ce se produc, consecintele acestora în plan psihocomportamental variaza de la un individ la altul, fiind dependente, de asemenea, si de conditiile de mediu si activitate. Psihologul român P. Golu (1985) considera pubertatea ca pe un stadiu de sine statator al dezvoltarii ontogenetice, cu particularitati proprii, specifice. Ea se caracterizeaza prin aparitia unor nevoi noi, specifice acestei vârste, precum: nevoia de cunoastere, de afectiune, de relatii si de grup, de distractii si de culturalizare, de independenta si de auto-determinare, de împlinire.
Maturizarea generala se exprima si în planul capacitatilor de cunoastere: se amplifica si devin si mai fine sensibilitatea tactila, vizuala, cromatica, auditiva, se dezvolta perceptiile si spiritul de observatie. Referitor la dezvoltarea reprezentarilor, specialistii apreciaza ca în perioada dintre 10/11 si 14/15 ani are loc aproape o "convertire exploziva a cunoasterii în scheme, simboluri si reprezentari" (U. schiopu, V. Piscoi, 1989, p. 214). Se dezvolta operativitatea specifica a gândirii, fenomen pus în evidenta de utilizarea a numerosi algoritmi în domeniile tuturor disciplinelor. Gândirea logica se realizeaza "prin constientizarea operativitatii gândirii asupra realului".
Astfel, în jurul vârstei de doisprezece ani se finalizeaza stadiul operatiilor concrete. Are loc, dupa J. Piaget, o reorganizare a structurilor operatorii si o ierarhizare a lor, constituindu-se treptat mecanismele de coordonare logica si matematica: "...peste gândirea concreta se suprapune o gândire formala, care se sustine pe sine..." (Paul Osterrieth, 1976, p. 140). Aceasta gândire este eliberata de "incidentele concrete", face posibila desfasurarea operatiilor logice prin care preadolescentul analizeaza si compara ansamblul elementelor, alternativelor, posibilitatilor, face predictii.
Cea mai importanta constructie intelectuala a acestui stadiu este rationamentul ipotetico-deductiv, care faciliteaza trecerea de la operarea asupra realului la operarea asupra posibilului, scolarul mijlociu fiind capabil sa opereze cu concepte, judecati, rationamente. Saltul de la operatiile concrete la cele formale nu se realizeaza brusc, ci treptat, astfel ca în adolescenta gândirea formala si reflexiva va functiona deplin. Achizitiile si transformarile semnificative din domeniul gândirii determina, totodata, cresterea atributiilor acesteia privind orientarea, conducerea si valorificarea celorlalte procese psihice: senzoriale-perceptive, memorie, imaginatie, limbaj etc.
Referitor la afectivitatea preadolescentului, unii autori au considerat ca între 10 - 12/13 ani copilul tece printr-o faza de sensibilitate scazuta, trairile afective fiind mai bine controlate, manifestându-se astfel o "stabilitate a starii de spirit". Altii, dimpotriva, asociaza pubertatea cu "vârsta nelinistilor", caracterizata prin instabilitate emotiva, hipersensibilitate, prin aparitia manifestarilor de tact si pudoare, de noi temeri si anxietati, înregistrându-se frecvente conflicte si chiar perioade de "criza". Este stadiul aparitiei si dezvoltarii unor sentimente intelectuale, morale, estetice. Din "obiect" al afectiunii altora, puberul devine subiect ce "împarte" afectiune altora, în cadrul grupului realizându-se importante transformari din punct de vedere moral.
Cucerirea treptata a autonomiei si cresterea capacitatii de autocontrol, de conformare a comportamentului unor exigente, si norme interiorizate prin imitatie si identificare, au drept consecinta sporirea gradului de autodeterminare si coerenta psihocomportamentala. În acest sens, J. Piaget a evidentiat - paralelismul dintre evolutia logicii si a vointei care apare în aceeasi epoca pentru a introduce mai multa coerenta în gândire si actiune". Urmarirea cu perseverenta a scopurilor, efortului depus pentru conformarea regulii morale, instrumentarea psihica de a lua decizii imprima o mai pronuntata, coerenta, stabilitate, unitate si continuitate comportamentului.
"Nevoia de multiplicare a relatiilor interpersonale si nevoia de grup" constituie alta caracteristica a acestui stadiu, denumit de R. Cousinet "vârsta de gratie sociala", la care individul traieste în simbioza cu grupul mai profund decât în oricare alta perioada a vietii"; acum "viata sociala atinge maximum de intensitate" (P. Osterrieth, 1976, p. 141).
Cunoasterea optima a profilului psihologic al puberului de catre educatori, cooperarea cu familia acestuia si adoptarea unor strategii educationale adecvate atât sub raport individual, cât si psihosocial favorizeaza traversarea normala a acestei perioade. "O atitudine comprehensiva este la acest moment mai necesara ca oricând si ea implica, în acelasi timp bunavointa si fermitate" (M. Debesse, 1970, p. 96).
|
