DEFINIREA OBIECTULUI DE STUDIU AL TERAPIEI OCUPATIONALE

DEFINIREA OBIECTULUI DE STUDIU AL TERAPIEI OCUPAŢIONALE

Terapia ocupationala are la baza conceptia dupa care activitatea voluntara sau altfel spus, ocupatia cu componentele sale interpersonale si de mediu, poate fi utilizata eficient pentru împiedicarea aparitiei sau ameliorarea disfunctiilor organismului uman, contribuind, în acest fel, la cresterea adaptarii individului în societate.

Mai sintetic, putem spune ca terapia ocupationala se preocupa în primul rând de asigurarea sanatatii si functionarii optime a individului în mediul sau de existenta. În acest Mosey subliniaza ideea conform careia terapia ocupationala este preocupata în primul rând "sa ajute individul sa-si dezvolte deprin 535c26f derile adaptative ilustrate în comportamente învatate, care-i permit sa-si satisfaca nevoile personale si sa raspunda cerintelor mediului."

În acelasi timp, stiinta este tot mai mult implicata în asigurarea specificului fiecarei individualitati în parte, în cresterea si dezvoltarea fiecarei persoane.

Cautând o clarificare cât mai cuprinzatoare a obiectului de studiu al terapiei ocupationale, este util sa ne oprim, mai întâi asupra definitiei oferite de Asociatia Americana de Terapie Ocupationala, în 1968.

Conform acesteia terapia ocupationala este "arta si stiinta de a dirija modul de raspuns al omului fata de activitatea selectionata, destinata sa promoveze si sa mentina sanatatea, sa împiedice evolutia spre infirmitate, sa evalueze comportamentul si sa trateze sau sa antreneze subiectul cu disfunctii fizice sau sociale."

Definitiile ulterioare merg pe aceeasi linie, diferentele dintre ele tinând în special, de sublinierea importantei unui aspect sau altul, în vederea circumscrierii mai exacte a obiectului de studiu al disciplinei. În acest sens, pe plan mondial este, înca larg raspândita, o alta definitie. "Terapia ocupationala este arta si stiinta de a dirija participarea omului spre îndeplinirea anumitor sarcini, cu scopul de a-i restabili, sustine si spori performanta, de a usura învatarea acelor abilitati si functii esentiale pentru adaptare si productivitate, de a diminua, sau corecta aspectele patologice si de a promova starea de sanatate mintala."(Council on Standards, Adjot, 1972).

Elementul comun si general al tuturor definitiilor date terapiei ocupationale de diversi autori, se bazeaza pe utilizarea conceptului de activitate sau ocupatie.

"Orice activitate dispune de:

1) o baza motivationala,

2) de o structura (organizare prin autoorganizare)

3) de o tinta, scop, sau plan, în raport cu care se autoregleaza. Activitatea presupune o înlantuire sau un sistem ierarhizat de actiuni, care, la rândul lor, cuprind operatii. Nota definitorie a activitatii este transformarea de obiecte materiale si/sau informatii si ansambluri informationale."

În cadrul terapiei ocupationale accentul se pune pe caracteristicile individului în relatie cu societatea si cu lumea în care traieste.

Cunostintele pe care le acumuleaza aceasta disciplina se bazeaza pe informatiilor dobândite din domeniul anatomiei, fiziologiei, pedagogiei,

psihologiei, sociologiei, antropologiei si în, general, pe cunostintele provenite de la majoritatea stiintelor care studiaza comportamentul omului. Rezulta, deci, ca terapia ocupationala, deoarece realizeaza o sinteza informationala între cunostintele provenite din diverse stiinte particulare, se constituie ca o stiinta interdisciplinara.

Dezvoltarea si modificarea cunostintelor provenite de la aceste stiinte determina, în final, dezvoltarea terapiei ocupationale ca stiinta mereu deschisa spre înnoire si cu o baza teoretica aflata într-o permanenta schimbare.

Fundamentul acestei discipline a fost profund influentat de cercetarile lui Clark, care în lucrarea sa "Dezvoltarea umana prin activitate practica", a demonstrat ca analiza activitatii si adaptarea individuala sunt procesele esentiale, care determina geneza terapiei ocupationale.

Unii autori contemporani încearca sa clarifice mai analitic domeniile de actiune ale terapiei ocupationale, contribuind în acest fel la eliminarea unor confuzii si neclaritati, care persista într-o stiinta aflata în proces de formare, oferind în acelasi timp un ghid de actiune pentru specialisti.

Din rândul acestora se remarca Peggy L. Denton, care propune într-o lucrare recenta o clasificare detaliata asupra principalelor arii de actiune în terapia ocupationala.

În opinia autoarei, actiunea terapeutilor ocupationali asupra subiectilor se exercita în urmatoarele directii de baza:

"1. stimularea responsabilitatii în diferite situatii de viata;

formarea deprinderilor de autoîngrijire si igiena personala;

cultivarea deprinderilor de munca;

organizarea de jocuri si distractii;

formarea imaginii de sine si stimularea încrederii în propria persoana;

cultivarea autocontrolului si expresivitatii personale;

educarea capacitatilor cognitive;

educarea capacitatii de reactie la diverse situatii de viata;

antrenarea integrarii senzoriale;

sprijinirea relatiilor interpersonale;

educarea capacitatii de actiune, în functie de constrângerile si resursele de mediu."[1]

Mai sintetic, rezumând elementele prezentate anterior, putem spune ca activitatea de terapie ocupationala se actioneaza pe trei mari domenii generale, care includ altele particulare si anume:

1. formarea deprinderilor de viata cotidiana (inclusiv artistice);

2. formarea capacitatilor si aptitudinilor pentru munca;

3. educarea abilitatilor pentru diverse jocuri si petrecerea timpului liber.

Pentru atingerea unui nivel functional, optim în domeniile respective, este necesara educarea subiectilor în directia obtinerii unor rezultate performante specifice. Structura performantelor indivizilor respectivi se împarte la rândul ei, într-o serie de componente, si anume:

a) senzorio-motorii,

b) cognitive,

c)psihosociale.

Deficientele determinate de diverse boli, handicapuri sau întârzierile în dezvoltare necesita interventia prin metodele terapiei ocupationale, în vederea restabilirii nivelului maxim de functionare.

DOMENII DE ACŢIUNE

1. DEPRINDERI DE VIAŢĂ

2. CAPACITĂŢI DE MUNCĂ

3. JOC sI LOISIR + ATRTTERAPIE