DEMERSURI ĪN ABORDAREA STRUCTURAL - DINAMICĂ A PSIHICULUI
implica 2 tipuri de demersuri:
- surprinderea modului de organizare, articulare si ierarhizare a elementelor vietii psihice la un moment dat - surprinderea dinamicii, evolutiei, transformarii de-a lungul timpului a organizarii psihicului
-psihanaliza clasica avantaja dinamismul
-Lacan - structuralismul (inconstientul este structurat ca un limbaj)
-exista tentative de conciliere a dinamicii cu structura: Piaget dezvoltarea stadiala a psihicului copilului
fiecare stadiu al dezvoltarii intelectuale dispune de o organizare totala, prin asimilarea si includerea īn sine a achizitiilor stadiului precedent, dar depasindu-le pe acestea, astfel ca apar īn final structuri globale extraordinar de complexe
PRINCIPIILE ABORDĂRII STRUCTURAL - DINAMICE A PSIHICULUI
p. structurarii elementelor componente ale vietii psihice aparitia unei totalitati
p. interactiunii si interdependentei elem. componente (unele actioneaza asupra altora producānd modificari īn elem. si īn relatia dintre ele)
p. integrarii elem. īn cadrul structurilor, fara sa-si piarda propria lor identitate
p. trecerii de la o structura la alta, ca urmare a modificarii echilibrului fortelor de cāmp, structurile ramānānd distincte, necontrolate
p. raporturilor de succesiune spatio-temporala, de coexistenta exterioara, fara raporturi genetice, evolutive
p. legilor de structura si al legilor de dinamica asigura perpetuarea structurilor si dinamica acestora (individul ramāne unitar si constant cu el īnsusi sau devine disociat si fluctuant) .
Abordarea structural-dinamica antreneaza in psihologie o serie de dificultati. Dupa opinia lui Zlate cauzalitatea dificultatilor este dubla:
omul dispune de capacitati simbolice care-i permite reprezentarea/anticiparea sfarsitului, a mortii, a dezintegrarii structurii vii pe care el o reprezinta.Cum structura este dinamica, evolutiva, dezintegrabila, acest fapt ii induce omului o stare de neliniste, de angoasa.
El constientizeaza faptul ca a crede in structura inseamna a crede implicit intr-o iluzie a perenitatii.
Omul isi da seama ca numai starile de echilibru, de armonie (cu sine, cu altii, cu lumea) sunt benefice, gratificante, in timp ce ruperea echilibrului, starile de dizarmonie sau de criza conduc la efecte negative in plan psihocomportamental (frustrare, stress, anxietate).
In felul acesta omul traieste o drama:structura, prin stabilitatea ei, este factor de progres, de succes psihologic, in timp ce prin dinamica ei si mai ales prin dezintegrarea ei devine factor iluzoriu, de esec psihologic.
Schimbarea este contradictorie in ea insasi:
corespunde dezintegrarii
este conditia adaptarii si supravietuirii.
Tocmai de aceea apare dificultatea conjugarii acestor 2 stari ale schimbarii, gandirea lor concomitenta. Doar abordarea structural-dinamica impreuna este in masura sa depaseasca contradictia.
III . ABORDAREA SISTEMICA SI SINERGETICA A PSIHICULUI
ABORDAREA SISTEMICA
Abordarea sistemica a psihicului este de data relativ recenta. Premisele ei trebuie cautate in stiintele mai apropiate mai indepartate de psihologie (biologie, filosofie, neurologie, cibernetica, etc.) sau chiar in interiorul psihologiei.
I. Din afara psihologiei
I.1. BIOLOGIA este poate stiinta cea mai veche care si-a elaborat o viziune sistemica asupra obiectului ei cercetare. Organismul natural (animal sau uman) inteles ca un ansamblu, ca o totalitate de organe si aparate interdependente unele de altele dar si de mediul exterior, a fost prototipul abordarilor sistemice pentru multe stiinte, implicit pentru psihologie
I.2. FILOSOFIA. Psihologia s-a desprins ca stiinta de sine statatoare din filosofie, asa incat nu se putea ca unele conceptii filosofice sa n-o contamineze.
DESCARTES (1596-1650) a introdus in ,,Tratatul despre om" ideea omului ca o ,,masina vie":
I.3. FIZIOLOGIE si NEUROLOGIE
P.K. ANOHIN studiind activitatea reflex-conditionata a creierului a formulat ,,teoria sistemului functional".
Abordarea sistemica a psihicului uman a fost insa impusa de teoria informatiei, de cibernetica si mai ales de teoria generala a sistemelor (TGS).
Teoria informatiei a facilitat elaborarea unei viziuni holiste asupra psihicului.
Ea a permis intelegerea mai clara a caracterului informational, deci nesubstantial, al psihicului.
Faptul ca prin intermediul teorie informatiei putem studia cum un sistem intra in contact cu altul, cum diverse constrageri biologice (date de organizarea sistemului nervos central) limiteaza seria adaptarilor posibile ale matricei socioculturale are o mare importanta pentru explicarea sistemica a psihicului, acesta integrandu-se el insusi in sirul factorilor constrangatori sau facilitatori ai evolutiei umane.
I.4. CIBERNETICA
Cibernetica propune o serie de concepte operationale cu ajutorul carora pot fi intelese cele mai diverse masini, inclusiv cele biologice si sociale.
Ea introduce notiunile de reglare si deviatie, cele de control si programare.
Cea mai importanta este insa notiunea de conexiune inversa (feed-back) cu diversele sale varietati
- feed-back-ul negativ, care anuleaza orice deviatie de la norma;
- feed-back-ul pozititiv care creste deviatia.
Din colaborarea ciberneticii cu psihologia s-a surprins natura informationala a psihicului si caracterul lui integrator-sistematic.
.5. Teoria generala a sistemelor este o alta orientare teoretica ce a reprezentat una dintre premisele fundamentale ale introducerii viziunii sistemice in psihologie.
Ludwig von Bertalanffy, creatorul teoriei generale a sistemelor, a facut apel la psihologie, din care si-a extras argumentele pentru a-si ilustra ideile. In centrul preocuparilor sale se afla conceptul de sistem. Sistemul este orice ansamblu de elemente aflate intr-o interactiune ordonata (non-intamplatoare).
Importanta este nu pozitia se sistem sau de element, ci relatia interactiunea si interdependenta lor. Elementul devine semnificativ numai in relatie cu alt element.
Elementele se asociaza in ,,subsisteme" iar subsistemele legate si corelate intre ele formeaza ,,sistemul".
Senzatiile, perceptiile, gandirea, memoria asociate intre ele formeaza subsistemul cognitiv; acesta, corelat cu subsistemul afectiv, cu cel motivational si volitiv, formeaza sistemul de personalitate. La randul lui, sistemul de P devine subsistem in raport cu sistemul social. In tratarea sistemica elementul este ceva relativ aflat in relatii de apartenenta sau de incluziune fata de altceva.
El vorbeste de un anumit tip de sistem - cel deschis.
Sistemul este deschis in sensul ca lasa sa patrunda in sine o serie de elemente (materiale, energetice, informationale) care ii pot modifica configuratia interioara.
Relatia sistemului cu ecosistemul asigura insasi ,,viata" sistemului.
Pe scurt, sistemul trebuie sa interactioneze cu alte sisteme.
Aceasta interactiune presupune dependenta sistemului de exterior, afirmarea unei finalitati proprii sistemului dat.
Intre verigile de ,,intrare" si cele de ,,iesire" este introdusa relatia de tip circular (conexiunea inversa).
El este cel care introduce pentru prima data notiunea de conexiune inversa, ca o lege universala, cautand sa o identifice in fenomenele fizice, psihice, sociale, morale.
El este primul care defineste psihicul ca sistem.
,,Psihicul este un sistem constituit din multiple elemente dinamice reversibile asociate".
II. Premise din interiorul psihologiei
La elaborarea viziunii sistemice asupra psihicului a contribuit si psihologia.
II.1. Momente semnificative
Unul dintre acestea il reprezinta psihologia gestaltista (configurationista) care a pornit de la sublinierea rolului formei, al intregului in raport cu partea.
Gestaltismul a aparut ca o reactie impotriva asociationismului, aducand o viziune metodologica integralista.
Forma (gestalt) este un produs al organizarii, iar organizarea este procesul care duce la gestalt.
Intuirea caracterului de sistem al psihicului se degaja din model in care gestaltistii explicau unele legi ale perceptiei, una dintre acestea fiind legea pregnantei sau a bunei forme.
II.2. Coordonatele sistemice ale psihicului
Abordarea sistemica a psihicului pp. conceperea lui ca un sistem ce dispune de toate atributele sistemelor, in general.
Prima problema care se ridica este aceea daca psihicul poate fi considerat un sistem. Si daca da, care sunt caracteristicile SPU?
Pentru a raspunde la aceste intrebari este necesar ca mai intai sa descriem conceptul de sistem si apoi sa vedem in ce masura psihicul dispune de coordonate sistemice.
II.2.1. Conceptul de sistem
Sistemul consta in multimea de elemente componente, in ansamblul
relatiilor dintre aceste elemente structurate multinivelar si ierarhic si
in constituirea unei integralitati specifice, ireductibile la componentele
sau chiar la relatiile individuale dintre ele. Sistemul este ireductibil la
componentele sale, in masura in care se constituie ca o totalitate de
elemente interdependente. (Vlasceanu)
Sistemul cuprinde:
trei categorii de marimi (de intrare; de stare; de iesire), cu topologia lor distincta;
marimile de intrare sunt cele pe care sistemul le primeste din afara sa, unele dintre acestea fiind asimilabile, altele neasimilabile sau chiar perturbatoare, raportul dintre ele dand coeficientul de complexitate al sistemului.
marimile de stare sunt cele din interactiunea carora se creeaza o configuratie diferentiala sau difuza;
marimile de iesire sunt constituite din produsele sistemului, din rezultatele aparute ca urmare a functionalitatii lui concrete.
Relatiile dintre cele 3 categorii de marimi: sistemul depinde de marimile de intrare, care, la randul lor, sunt influentate de marimile de iesire;
-in cadrul sistemului exista relatii:
conexiunea inversa sau feed-back-ul (cea mai importanta relatie dintr-un sistem)
intre structuri (relatii interstructurale)
intre elementele structurilor (relatii structurale)
Activitatile sau comportamentele, adica modul in care sistemul interactioneaza cu mediul sau, efectele acestei interactiuni, efectele acestei interactiuni sunt si asupra mediului si asupra sistemului.
Orice sistem contine 3 subansambluri
substantial (vizeaza numarul si natura elementelor constitutive);
structural (se refera la multimea si tipul relatiilor de interactiune dintre elementele componente);
functional (are in vedere actiunile realizate de sistem ca raspuns la solicitarile mediului).
II.2.2. Psihicul ca sistem: caracteristicile sistemului psihic uman
Psihicul detine si satisface toate aceste atribute, deci poate fi considerat un sistem.
Golu & Dicu:
Am putea spune ca sistemul psihic
reprezinta in sine un ansamblu autoreglabil de stari si procese structurate
pe baza principiilor semnalizarii, reflectarii si simbolizarii si
coechilibrate prin intermediul unor operatori specifici de comparare,
clasificare, opunere, seriere spatio-temporara, generalizare.
Sistemul psihic uman
este un sistem energetic-informational de o complexitate suprema,
prezentand cele mai inalte si perfectionate mecanisme de autoorganizare si
autoreglaj si fiind dotat cu dispozitii selective antiredundante si cu
modalitati proprii de determinare antialeatorii.
Popescu-Neveanu:
Cele 2 definitii cuprind principalele caracteristici ale SPU, si anume:
Caracterul informational-energizant al SPU.
Primul aspect apare din insasi natura informationala a psihicului, dar si din faptul ca omul, traind intr-un univers informational, fiind bombardat mereu de informatii si trebuind sa reactioneze la ele, este nevoit sa-si elaboreze mecanismele prin intermediul carora sa le poata stapani. El trebuie sa-si formeze si sa-si perfectioneze mecanismele de receptionare a informatiilor, de stocare, prelucrare si interpretare a lor, de combinare si recombinare sau pe cele de valorificare a lor.
Importanta nu este doar informatia, ci si modul de operare cu ea.
Asa incat mai corect este sa vorbim, considera Zlate, de caracterul informational-operational al SPU.
Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul ca avem de-a face cu un sistem viu, campurile bioenergetice reprezentand zone de generare a insasi modelelor informationale.
Cum nu cantitatea de energie in sine este semnificativa, ci tocmai modul ei de utilizare, fapt ce se soldeaza cu stimularea in grade diferite a SP, mai adecvat ar fi sa precizam natura stimulator-energizatoare a acestuia.
SP dispune de stari si procese cu grade diferite de organizare si structurare ce le diferentiaza calitativ intre ele, acordandu-le o nota de valoare.
In acest caz, aspectele de ordin axiologic ale sistemului trec pe primul plan.
Sintetizand, putem spune ca SPU este informational-operational, stimulator-energizant si axiologic.
Caracteristica fundamentala a SPU o reprezinta caracterul sau interactiv, interactionist.
El este un sistem prin excelenta dinamic, neaflandu-se aproape niciodata intr-o stare de echilibru perfect, dar nici excluzand posibilitatea unor pericole de relativa stabilitate.
Indiferent de starea in care se afla, interactiunea elementelor, a partilor, structurilor, subsistemelor sale este modul lui curent existential.
Elementele sistemului capata sens numai in procesul interactiunii.
Caracterul interactionist al sistemului este demonstrat de faptul ca nivelul de dezvoltare a unei parti depinde de nivelul dezvoltarii altei parti.
Interactivismul componentelor sistemului se evidentiaza nu doar in procesul organizarii calitative a acestora, ci si in cel al destructurarii lor.
Perturbarea unei componente a sistemului antreneaza dupa sine alterarea alteia sau chiar a intregului sistem.
Relatiile compensatorii dintre diferitele elemente componente ale sistemului evidentiaza si mai pregnantcaracterul interactiv al acestuia.
Pentru ca sistemul sa-si pastreze integralitatea, nu este absolut necesar ca toate componentele sale sa fie la fel de dezvoltate.
Chiar daca unele sunt mai putin dezvoltate sau lipsesc cu desavarsire, sistemul poate actiona ca un intreg tocmai datorita compensarii, adica preluarii functiilor componentelor ce lipsesc sau sunt insuficient dezvoltate de catre alte componente ale sistemului, mult mai dezvoltate.
Interactiunea SPU nu se realizeaza exclusiv la nivelul propriilor sale componente.
Sistemul, luat ca intreg, interactioneaza cu exteriorul, de unde deriva o alta caracteristica a lui, si anume faptul ca este ambilateral orientat.
Sistemul asimileaza informatii atat din exterio, cat si din sine, pe care le coordoneaza in virtutea unui principiu al echilibrarii.
Numai acest tip de orientare dubla ii asigura normalitatea.
Ruperea sistemului de lume si centrarea excesiva pe sine, inchiderea in sine ar duce la ,,prabusirea in sine", la aparitia unor grave fenomene de dezadaptare, cum ar fi autismul, onirismul.
SPU este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficienta organizare, deferentiere si specializare spre forme din ce in ce mai complexe de organizare, diferentiere si specializare.
Functionarea si interactiunea proceselor de crestere, maturizare, dezvoltare etc., se soldeaza cu consolidarea unor structuri psihocomportamentale din ce in ce mai evoluate.
SP nu dispune insa nu doar de capacitatea de a-si elabora o serie de mecanisme functionale proprii, evident sub influenta si dirijarea factorilor si solicitarilor externe, ci si de aceea de a le si transforma in mecanisme mijlocitoare ale propriilor lui demersuri.
Ele sunt introduse in circuitul functional al psihicului, contribuind la evolutia acestuia.
Caracterul evolutiv al SPU se exprima prin trecerea acestuia de la stari de condensare si maxima concentratie (in produsele obtinute la un moment dat) la stari de expansiune, de cautare a unor noi cai si mijloace care sa conduca la obtinerea altor produse.
Caracterul evolutiv al SPU pp. succesiunea fazelor de organizare si de dezorganizare, fiecare dintre acestea putand fi premisa sau impulsul celeilalte.
SPU nu functioneaza global, nediferentiat, ci pe niveluri, continuturile sale capatand o ierarhizare functionala si valorica.
Cele 3 niveluri funvtionale ale psihicului sunt constientul, subconstientul si inconstientul.
O anumita ierarhizare intalnim chiar in interiorul fiecaruia dintre aceste niveluri.
In constiinta sunt prezente urmatoarele niveluri functionale:
nivelul de maxima acuitate si claritate (starea de veghe);
nivelul acuitatii moderate si minime (starea de atipire);
nivelul acuitatii abolite (starea de coma).
Trecerea de la un nivel la altul asigura dinamica normala a sistemului, fixarea unuia dintre ele echivaleaza cu perturbarea sistemului.
SPU este antientropic si antiredundant, ceea ce inseamna ca, pe masura constituirii lui, favorizeaza procesele de organizare si diminueaza efectele influentelor perturbatoare.
Sunt eliminate informatiile de prisos, cele care si-au pierdut utilitatea sau cele care, in loc sa organizeze sistemul, il dezorganizeaza.
Sunt retinute informatiile facilitatoare ale bunei functionalitati a sistemului.
Mecanismele de selectie, abstractizare, uitare, transfer joaca astfel de roluri.
SPU nu exclude total momentele de dezorganizare, de desinergizare.
Momentele dezorganizatoare nu sunt destructive, ci constructive si innoitoare, conducand la creearea conditiilor favorabile reinceperii unei nou proces (procesul creatiei).
Principalele dispozitive antialeatorii ale omului sunt ratiunea si vointa, prin intermediul lor omul sustragandu-se intamplarii, contingentei.
SP nu este total antiredundant. El isi conserva o anumita cantitate de informatie care desi actual nu este yutila, poate deveni intr-o alta etapa, ea reprezentand un fel de rezerva pentru constructiile viitoare.
SPU are un caracter adaptativ, indeplinind functia de reglare si aureglare.
Desi el se formeaza ca urmare a influentelor exterioare socio-culturale ce se exercita de-a lungul ontogenezei asupra sa, fapt care duce si la socializarea lui, aceasta nu inseamna ca individul nu participa la propria sa formare.
SPU isi afirma specificul si forta sa proprie.
In afara de functia de autoreglare, SPU o are insa si pe cea de autoorganizare, adica de asi elabora noi forme de organizare, noi modele sau functii interne.
Autoimpunerea, autorealizarea, autoafirmarea, autodescoperirea, autoeducatia, autodepasirea sunt comportamente specifice prin care se exprima functia autoorganizatoarea psihicului.
Datorita tuturor acestor caracteristici psihicul este considerat un sistem hipercomplex, un fel de rezumat condensat al intregii dezvoltari biologice si socio-culturale a omului, sistem ce dispune de un numar mare de elemente active, puternic saturate de legaturi interne si externe.
Ion Manzat: ,,Psihicul este un sistem, dar un sistem deosebit, diferit de alte sisteme, el este un sistem sinergetic, cu propietati pe care sistemele nesinergetice nu le detin.
Daca omul este un sistem sinergetic viu (pentru ca in el sunt concentrate toate energiile si potentele din univers) si de gradul II (deoarece isi poate autocrea sinergismul, il poate cunoaste si amplifica in mod constient, asa cum considera Manzat), atunci si psihicul sau este un sistem sinergetic viu si de gradul II.
Tocmai de aceea abordarea sistemica, a psihicului trebuie completata cu abordarea sinergetica a psihicului.
III.1.1. Clasificarea traditionala a fenomenelor psihice
Psihologia traditionala imparte fenomenele psihice in procese, activitati si insusiri psihice.
Procesele psihice sunt modalitati ale conduitei cu o desfasurare discursiva, plurifazica, specializate sub raportul continutului informational, al formei ideal, subiective de realizare, ca si al structurilor si mecanismelor operationale.
Activitatile psihice reprezinta modalitati esentiale prin intermediul carora individul se raporteaza la realitatea inconjuratoare, fiind constituite dintr-un sir de actiuni, operatii, miscari orientate in directia realizarii unui scop ca urmare a sustinerii lor pe o puternica motivatie.
Insusirile psihice sunt sistetizari si generalizari ale diverselor particularitati dominante apartinand proceselor sau activitatilor psihice, formatiuni psihice calitativ noi care redau structurile globale stabile ale P, configuratii psihice mult mai stabile decat procesele psihice.
Dat fiind faptul ca o serie de fenomene psihice nu satisfac atributele proceselor, activitatilor si insusirilor psihice, ele sunt incadrate in categoria conditiilor facilitatoare sau perturbatoare ale celor dinainte.
Intre toate aceste fenomene psihice exista o stransa interactiune si interdependenta. Astfel procesele psihice apar ca elemente componente in structura activitatii psihice si se regasesc transfigurate in insusirile psihice.
Activitatea psihica reprezinta cadrul si sursa aparitiei, formarii si dezvoltarii atat a proceselor cat si a insusirilor psihice. Acestea din urma, o data constituite devin conditii interne ce contribuie la realizarea unor noi structuri superioare de data aceasta, ale activitatii psihice.
Interactiunea si interdependenta proceselor, activitatilor, insusirilor si conditiilor psihice evidentiaza unitatea vietii psihice si eficienta ei, deoarece numai intr-o astfel de unitate psihicul isi poate realiza functiile lui adaptative.
Senzoriale senzatii
perceptii
reprezentari
Cognitive
procese Logice gandire
psihice memorie
imaginatie
Afective
(emotii, sentimente, pasiuni)
Volitive (vointa)
activitati jocul
psihice invatarea
munca
creatia
Psihologia Conditii care
stimuleaza si faciliteaza
studiaza procesele, activitatile si insusirile
fenomene psihice: motivatia , deprinderile,
temperament atentia
insusiri aptitudini
psihice caracter
inteligenta
creativitate
Clasificarea traditionala a fenomenelor psihice
III.1.2. Clasificarea actuala a fenomenelor psihice
Zlate consecvent punctului de vedere potrivit caruia obiectul psihologiei il reprezinta activitatea omului concret, prefera sa vorbeasca de mecenisme psihice si nu de procese si insusiri psihice.
Procesele psihice sunt prea dinamice si fluctuante, insusirile psihice prea stabile si statice.
Atat procesele cat si insusirile psihice sunt interpretate prea adeseori in expresia lor finala, ca procese psihice, si nu in cea de forte ce pun in miscare si care, in functie de calitatea lor pot facilita sau impiedica desfasurarea activitatii.
Din acest considerent credem ca interpretarea lor ca mecanisme puse in slujba activitatilor umane este mult mai nimerita.
In decursul activitatii sale, omul trebuie sa receptioneze, sa stocheze, sa prelucreze informatia.
Pentru a putea realiza asemenea finalitati el are nevoie de forte psihice adecvate si specializate-senzorial- perceptive, mnezice sau rational-logice.
El trebuie sa-si sustina energetic activitatea, sa-si regleze in functie de imprejurari, sa-si integreze intr-un tot unitar actiunile, starile, trairile subordonandu-le unor scopuri determinate.
Iata de ce recursul la mecanismele stimulator-energizante, la cele de reglaj psihic, la cele integratoare devine o conditie sine-qua non a desfasurarii sficiente a activitatii.
Mecanismele psihice pot fi impartite in urmatoarele categorii:
mecanisme informational-operationale, impartite:
in mecanisme de - receptionare si prelucrare primara a informatiilor
- prelucrare secundara si de transformare a informatiilor
mecanisme integratoare ale tuturor celorlalte in structurile complexe ale P.
Aceasta clasificare pune accentul pe latura instrumentala, dinamica, vie a psihicului, pe motorul ei si pe latura cresterii eficientei activitatii prin perfectionarea propriilor ei mecanisme.
de prelucrare primara a
informatiilor
senzatii
perceptii
INFORMATIONAL- reprezentari
OPERATIONALE de prelucrare secundara a
informatiilor
gandire
memorie
MECANISME imaginatie
PSIHICE
STIMULATOR- (motivatia, afectivitatea)
ENERGIZANTE
comunicarea
REGLATOARE limbajul
atentia
vointa
INTEGRATOARE
(PERSONALITATE)
Clasificarea actuala a fenomenelor psihice
III.2. Principiile si valentele abordarii sistemice a psihicului
III.2.1. Principalele abordari sistemice
Abordarea sistemica recurge la o serie de principii cu caracter metodologic ce trebui respectate in investigatiile teoretice si chiar in demersurile practice. Printre acestea enumeram:
Principiul globalitatii - fiecare componenta trebuie sa fie raportata la intreg si la fiecare dintre celelalte componente;
Principiul contextualitatii - se ia in considerare contextul concret-situational, existential si functional in care are loc derularea comportamentelor;
Principiul cauzalitatii - descoperirea cauzelor conduitelor si comportamentelor;
Principiul ameliorarii - in urma cercetarii se sugereaza masuri ameliorative in planul activitatii;
Principiul valorii - analiza se face in termeni apreciativi, in termeni de eficienta;
Practicarea analizei sistemice in psihologie conduce la cercetarea mult mai riguroasa si profunda a psihicului uman, la relevarea interrelatiilor elementelor lor componente pentru a surprinde modul optim de actiune a acestora, la descoperirea unor modalitati de crestere a calitatii si sficientei intregului sistem.
III.2.2. Valoare metodologica
Abordarea sistemica a psihicului uman are pentru psihologie o mare valoare metodologica, exprima si in sporirea posibilitatilor descriptive si explicativ-interpretative ale acesteia.
Principiul interactionist sistemic aplicat vietii psihice permite elaborarea unui model psihocomportamental de ansamblu al vietii psihice, mult mai aproape de adevar.
Abordarea sistemica a psihicului uman a deschis calea intelegerii mult mai clare si mai nuantate a raporturilor dintre psihismul subiectiv si comportamentul exteriorizat, care sunt nu numai interdependente, ci si reciproc convertibile.
Aceste comportamente sunt prelucrate si asimilate prin invatare, transformate in acte subiective, in timp ce acestea din urma se exteriorizeaza si se manifesta in comportament sub forma reactiilor.
Aceasta nu inseamna ca fiecare dintre cele 2 realitati (mintalul si comportamentalul) nu dispun de propriile lor legi de organizare si functionare.
Abordarea sistemica ne orienteaza si in planul cercetarii psihologice, reprezentand un adevarat ghid al acesteia.
Ia stabileste demersurile ce urmeaza a fi intreprinse de cercetatori, ca si principiile ce trebuie respectate in analiza sistemica.
Din perspectiva acestui tip de analiza, cercetatorul trebuie sa stabileasca relatiile dintre sistemul dat si sistemul sau supraordonat, si relatile dintre elementele lui constitutive:
relatiile dintre finalitatile sistemului si produsele obtinute;
relatiile dintre scopuri si potentialul de intrare si mai ales cel de stare;
relatiile dintre scopuri si restrictiile impuse desfasurarii proceselor, restrictii de natura fiziologica, psihologica sau sociala;
relatiile dintre componentele sistemului si factorii de presiune exercitati asupra lui.
IV. ABORDAREA SINERGETICA A PSIHICULUI
IV.1. Ce este sinergetica ?
Esenta noii viziuni deriva din etimologia termenului (> gr. sin ,,impreuna cu"; ergon ,,actiune"), de unde rezulta ideea de ,,actiune impreuna, corelata, a diferitelor elemente" care conduce la efecte de cooperare.
Termenul de sinergetica a fost introdus de fizicianul german Herman Hacken , specialist in teoria laserilor, care a si fundamentat d.p.d.v. teoretic o noua conceptie.
Despre sinergetica se poate vorbi in cel putin 3 acceptii:
Ca activitate
Sinergetica se refera la actiunea simultana a mai multor agenti, chiar de naturi diferite in vederea indeplinirii aceleiasi functii.
Ca stiinta
Sinergetica se concentreaza asupra studierii, autoorganizarii sau autostructurarii sistemelor, indiferent de natura lor (fizica, chimica, biologica, sociala), pe baza conlucrarii, a cooperarii organice a comportamentelor si subsistemelor constitutive.
Ca metastiinta
Sinergetica pledeaza pentru atitudini de mare sinteza in cunoastere, depasind granitele mai mult sau mai putin inguste ale fiecarei stiinte in parte, ea este interesata mai degraba de metodologie, de principiile tranferabile in mai multe domenii decat de metode sau tehnici particulare de investigatie.
IV.2. Principiile abordarii sinergetice
Abordarea sinergetica apeleaza la anumite principii, multe dintre ele reiesind din conceptia diversilor autori despre sinergetica.
Aceste sunt:
n Principiul instabilitatii dinamice - in masura a explica dezvoltarea psihicului; trecerea lui de la un stadiu la altul, de la o forma de manifestare la alta;
n Principiul dezechilibrului creator - capabil de a explica mecanismul intern, al dezvoltarii si progresului psihicului, chiar motorul psihicului;
Numai complementaritatea dintre cooperare si rivalitate creeaza in psihic tensiuni dinamizatoare absolut necesare bunei lui functionari.
n Principiul interactiunii - interactiunea sinergica se bazeaza nu numai pe cooperarea sincronica a elementelor, ci si pe rivalitatea lor sincrona;
Elementele actioneaza unele prin altele, nu unele dupa altele;
Exista interactiuni nu numai la nivelul elementelor ci si la nivelul interactiunilor.
n Principiul procesualitatii - in sinergetica prezinta o mare importanta nu atat arhitectura sistemului, cat procesualitatea lui, mecanismele (echilibrele si dezechilibrele, rupturile si refacerile, ordinea si dezordinea, determinarea si haosul) care conduc la o arhitectura sau alta a sistemului.
n Principiul autoorganizarii optime si eficiente - cu ajutorul lui putem explica si intelege nu numai calitatea si efectele specifice sistemului sinergetic, ci si relatiile dintre un sistem si altul, injluentele reciproce ale sistemelor.
Senzatia .
Traind intr-un mediu informational, omul are nevoie de o serie de instrumente care sa-i permita operarea adecvata cu informatii. Unele dintre aceste instrumente sunt mecanismele psihice de prelucrare a informatiilor. Prin toate, el prelucreaza informatiile, dar fiecare o face īn felul sau, dispunānd de functii specifice.
Prin senzatii, omul capteaza, īnregistreaza si efectueaza o prelucrare initiala destul de simpla a informatiilor. La nivelul lor, nu-i sunt accesibile decāt īnsusirile concrete, simple, izolate ale obiectelor si fenomenelor, care sunt insa insuficiente pentru adaptarea rapida la mediu.
De aceea el recurge la perceptii, ca mecanisme psihice de prelucrare aprofundata nu a insusirilor, ci a obiectelor luate ca īntreguri distincte, ca trasaturi ce contin elemente inter-relationale. La acest nivel omului ii este accesibila semnificatia obiectelor īn virtutea careia, acestea capata valoare adaptativa. Perceptia este legata "de aici si acum" de ceea ce se īntāmpla īn prezent.
Pentru a evoca experiente trecute, omul se serveste de reprezentare, prin intermediul careia īsi reexprima experienta. Mecanismele de prelucrare primara a informatiilor, apar si se dezvolta īn activitate, astfel īncāt ele sunt mijloace eficiente, ameliorativ-optimizatoare.
SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL SENZATIEI .
In diferite lucrari de specialitate, termenul de senzatie, prezinta unele "ambiguitati" datorate disputelor teoretice īn care a fost implicat.
Pentru demonstrarea specificului psihologic al senzatiei, se recurge la compararea senzatiei fie cu unele fenomene inferioare ei ( excitatia) sau cu fenomene superioare ei (perceptia).
Compararea senzatiei cu excitatia
Excitatia presupune o modificare locala reversibila sub influenta actiunii stimulului.
Senzatia implica transmiterea excitatiei pina la centri care au capacitatea de a inregistra experientele de natura sa asigure adaptarea conduitelor individului.
Daca, de exemplu, lumina este impiedicata sa ajunga in zona centrala a analizorului vizual, senzatia vizuala nu va aparea, dar aceasta nu inseamna ca reflexul pupilar va fi impiedicat sa intre in functiune.
Senzatia are doua stadii:
stadiul presenzorial
stadiul de excitatie sau de reflex , caracterizat printr-o reactie localizata, dar integrata prin efectele ei in circuitul reglator.
stadiul senzatiei propriu-zise ca reflectare a unor insusiri ale obiectelor
Definirea senzatiei prin opozitie cu excitatia are o dubla semnificatie:
- se precizeaza mai bine distinctia dintre fiziologic si psihologic
- se subliniaza continuitatea lor, integrarea fiziologicului in sau de catre psihologic, asigurandu-se in felul acesta reglarea generala a comportamentului.
Compararea senzatiei cu perceptia
Raportarea senzatiei la perceptie reprezinta, cea mai raspāndita modalitate de definire si individualizare a senzatiei. Punerea fata īn fata a doua mecanisme cognitive reuseste sa conduca la surprinderea notelor distinctive a fiecaruia dintre ele.
Primul demers in acest sens a fost intreprins inca din sec.19, cind Thomas Reid concepea senzatiile ca fiind unitati psihice elementare si primitive care, combinindu-se si asociindu-se intre ele, duc la perceptii.
Reid obseva caracterul primitiv al senzatiilor elementare, comparativ cu caracterul complex si structural al perceptiilor.
In cercetarile actuale, dominate de psihologia cognitiva, distinctia dinre S si P capata o noua valoare.
Senzatia se refera la tratarea senzoriala a informatiilor fizice, independent de semnificatia lor.
Perceptia este direct legata de semnificatia obiectelor si de interpretarea informatiilor senzoriale.
Definirea senzatiei prin integrare psihofiziologica
Definirea senzatiei se poate face prin raportarea ei, nu doar la fenomenele fiziologice si psihice, aflate īn imediata sa apropiere, ci si la alte "fapte", obiective sau subiective.
Senzatia corespunde unui obiect real, implica participarea unui aparat nervos si are antecedente si concomitente de natura subiectiva.
Obiectul si stimularea nervoasa apar drept conditii necesare, dar nu si suficiente pentru senzatii. O mare importanta au faptele mintale, constiinta, imaginile si rationamentul fiind cele care determina senzatia .
Perfectionarea senzatiilor nu constituie doar o urmare a bunei functionalitati anatomo-fiziologice, ci se datoreaza si perfectionarii activitatii mintale a individului. Nu numai simturile ascut mintea omului, ci si mintea contribuie la ascutimea simturilor.
Concluzie generala
.Modalitatile de definire si de caracterizare a senzatiilor prezentate īnainte, aduc precizari importante; totusi, nici una dintre ele nu furnizeaza date referitoare la continutul informational al senzatiilor, la forma ideal subiectiva de reflectare a realitatii.
M.Golu, considera ca senzatia este reflectarea activ-selectiv si ideal-subiectiva a insusirilor particulare si singulare ale stimulilor modali specifici, īn forma unui cod imagine. Continutul ei, furnizeaza o informatie secventiala, fragmentata, despre obiectele si fenomenele perceptibile. Ea nu permite identificarea acestor obiecte, ci doar discriminarea lor īn interiorul uneia si aceleiasi īnsusiri. Analiza senzatiei trebuie sa ia īn consideratie interactiunea factorilor externi si a celor ce tin de organizarea subiectului.
Zlate: Senzatia, ca prima forma de psihic, reproduce in creierul uman insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor sau stimulilor care actioneaza direct asupra organismului, reflectarea avind un caracter nemijlocit.
Insusirile reflectate de senzatie sint simple, concrete, exterioare, accidentale, neesentiale, izolate, separate ale obiectelor si fenomenelor.
Dovada faptului ca S se caracterizeaza prin tratarea separata a insusirilor stimulilor o reprezinta:
- specializarea simturilor
- specializarea ariilor corticale, a zonelor de proiectie corticala a analizatorilor.
Acest punct de vedere este larg acceptat si vehiculat in psihologia romaneasca:
COSMOVICI: ,,S este cunoasterea unei insusiri separate a unui obiect sau fenomen, in momentul cand acesta actioneaza asupra unui organ senzorial."
ROL: Senzatiile sunt importante pentru existenta si activitatea umana deoarece:
Informeaza despre variatiile care se produc īn circumstantele mediului īnconjurator, cu conditia ca aceste variatii sa fie importante. Organele senzoriale furnizeaza creierului informatiile, pe care acesta le interpreteaza, le transforma īn perceptii, face ca ele sa corespunda cu cele stocate deja. Sistemul senzorial este mijlocul prin care datele externe sunt transformate īn experiente active.
Senzatiile asigura adaptarea organismului la variatiile mediului īnconjurator, ne semnalizeaza dezechilibrele interioare.
Senzatiile orienteaza si controleaza benefic, conduitele actuale ale individului. Cu ajutorul lor, selectam din mediul extern sau intern acele informatii ce sunt īn acord cu necesitatile noastre actuale
PROPRIETATILE SENZATIILOR:
In functionalitatea lor concreta, senzatiile capata o serie de proprietati care le individualizeaza si le acorda totodata un anumit specific.
M.GOLU considera ca aceste proprietati sunt:
Modalitatea - orice senzatie specifica este produsa de un anumit stimul si se īncadreaza intr-o anumita categorie: vizuala, auditiva etc;
Reflectarea - designarea - senzatia are un continut reflectoriu specific si desemneaza o anumita īnsusire a stimulului extern;
Referentialitatea - orice senzatie ne raporteaza la lumea externa si īndeplineste o functie de cunoastere;
Instrumentalitatea - reglarea - senzatia poate regla comportamentele adaptative ale subiectului la o īnsusire a stimulilor modali din afara;
Intensitatea - orice senzatie are o forta mai mare sau mai mica, generānd din partea subiectului raspunsuri corespunzatoare: f. puternic, puternic, moderat, f. slab;
Durata - orice senzatie are o anumita persistenta īn timp, corespunzatoare duratei de actiune a stimulului;
Diversitatea intramodala - īn interiorul fiecarei modalitati senzoriale se diferentiaza calitati specifice (nuanta īn senzatiile de culoare, timbrul īn senzatiile auditive);
Culturalitatea - proprietatea oricarei senzatii umane de a se modele īn functie de influenta factorilor socioculturali.
M.ZLATE considera ca orice senzatie dispune de 4 proprietati: calitatea senzatiilor, intensitatea, durata si tonul afectiv al senzatiilor.
Calitatea
Este data de multitudinea elementelor ce le compun, de complexul sincretic al acestor elemente;
consta in capacitatea senzatiilor de a fi: vizuale, auditive, gustative, olfactive;
are mare importanta in identificarea corecta a obiectelor si persoanelor si in ghidarea comportamentului.
Intensitatea senzatiilor
Aceasta proprietate este legata, īn principal de intensitatea fizica a stimulilor care la provoaca. Intensitatea senzatiei nu depinde exclusiv de intensitatea stimulului, ci de o multitudine de alte variabile care actioneaza cu intensitatea fizica a stimulului.
Aceste variabile sunt īmpartite īn 3 categorii:
Unele dintre ele se refera la alte caracteristici ale stimulului, cum ar fi durata lui. Un stimul chiar daca nu dispune de o intensitate necesara producerii senzatiei, poate totusi produce senzatia prin aplicarea repetata.
Alte variabile se refera la modul de aplicare a stimulului. Aplicarea intermitenta a unui stimul este mai productiva decāt aplicarea lui continua. La fel de importanta este si simultaneitatea stimularii receptorilor perechi.
A 3 a categorie de variabile o reprezinta unele particularitati ale mecanismelor anatomo-fiziologice ale senzatiei īncepānd cu marimea suprafetei receptoare stimulate, continuānd cu nr. neuronilor pusi īn functie de mesaj si terminānd cu variatia potentialului la nivelul neuronilor receptivi ai cortexului senzorial.
Intensitatea senzatiei trebuie apreciata nu doar īn functie de forta fizica a stimulului, ci si de alti factori, cum ar fi:
Conditiile concrete īn care are loc receptia (aceeasi cantitate de excitant poate fi perceputa ca lumina puternica īn conditii de īntuneric si abia sesizata intr-o camera luminoasa);
Gradul de excitabilitate al SN (aceeasi cantitate de intensitate va avea valori diferite pentru un SN excitabil si un SN inert);
Existenta sau nonexistenta unor dominante organice pentru stimulii respectivi (in stare de foame, chiar si cea mai mica intensitate este traita intens).
Durata senzatiilor
Aceasta proprietate se refera la īntinderea īn timp a senzatiei. De obicei, senzatie persista atāta vreme cat actioneaza si stimulul. In timpul unei senzatii au loc fenomene de amplificare sau de diminuare finalizate prin adaptarea senzoriala sau disparitia senzatiei.
Cresterea progresiva a intensitatii stimulului duce la cresterea intensitatii senzatiei.
Descresterea progresiva duce la descresterea intensitatii senzatiei.
Intensitatea experientei senzoriale poate scadea si datorita intrarii in functiune a fenomenului de adaptare, de obisnuire cu stimulul.
In timpul S au loc fenomene de:
- amplificare - adaptarea senzoriala
- diminuare al senzatiilor , finalizate prin :
- declin - disparitia S
Persistenta senzatiilor este extrem de variabila; se pare ca cele mai persistente, dupa incetarea actiunii stimulului, sint senzatiile gustative, iar sensibilitatea tactila superficiala este foarte putin persistenta.
Imaginile care se pastreaza si dupa incetarea actiunii stimulului se numesc imagini consecutive.
Exista foarte multe efecte consecutive de miscare sau de culoare; sunt de 2 feluri: pozitive si negative.
Imaginile consecutive pozitive sint cele care corespund senzatiei originare( un carbune aprins - cerc de foc )
Imaginile consecutive negative sint cele care nu corespund senzatiei originare, ci sint complemetare acesteia( daca vom privi cu un ochi un patrat rosu si apoi un peret alb vom vedea culoarea verde. )
Tonul afectiv al senzatiilor
Tonul afectiv al senzatiilor este proprietatea de a produce stari afective placute sau neplacute, de apropriere sau respingere a realitatii pe care o reflectam. Stimulii care se asociaza cu senzatii placute vor fi cautati, receptionati preferential, cei ce genereaza senzatii neplacute vor fi evitati sau respinsi. Tonalitatea afectiva a senzatiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuintelor.
Fenomenele de suprasaturate sau de subsaturare senzoriala produc īn egala masura efecte negative īn plan afectiv.
Tonalitatea afectiva a senzatiilor este diferentiata īn functie de specificul lor. Daca la marea majoritate a senzatiilor polarizarea ei este evidenta, senzatiile respective putāndu-se asocia īn egala masura cu efecte pozitive sau negative, īn plan afectiv, al senzatiile algice ea este unipolara, producānd īntotdeauna efecte afective negative.
Tonul afectiv al senzatiilor este proprietatea care specifica si individualizeaza senzatiile īn general, dar si pe unele īn raport cu altele. Totodata, el evidentiaza relatiile subtile ce exista sau pot exista intre unele fenomene psihice simple, primare, cum sunt senzatiile, si altele complexe cum sunt cele afective.
|
