Introspectionismul

Viata psihica interioara , ca obiect al psihologiei este cea mai raspândita modalitate de concepere a obiectului psihologiei , aparuta si promovata mai ales în perioada de început al psihologiei .

Cuprinde doua forme mai raspândite :

- conceptia si metoda introspectiei

- conceptia si metoda psihanalizei .

Din perspectiva introspectiei psihicul este conceput ca un cerc de fenomene ce îsi au izvorul în ele însele , fara nici o legatura determinata cu exteriorul .

Psihicul este o realitate primara , nemijlocita , el constituie o lume închisa în sine , un bun personal al fiecarui individ .

Continutul psihicului este pur , el nu are nici o legatura cu lumea externa , materiala .Pentru a studia aceasta realitate interioara cercetatorul trebuie sa se dedubleze în obiect si subiect al cunoasterii . Daca vrem sa studiem gândirea , spun introspectionistii , nu avem altceva de facut decât sa-l punem pe subiect sa gândeasca si sa îsi descrie experienta sa .

Limite .

A fi concomitent si obiect si subiect al cercetarii este imposibil . Este ca si când , ne atrage atentia un autor , ai sta la fereastra si te-ai vedea mergând pe strada .

La acesta se adauga si alterarea proceselor psihice daca ele sunt studiate chiar în momentul desfasurarii lor .

Cum dedublarea cercetatorului nu ar da decât posibilitatea studierii propriilor functii psihice , nu si a altor persoane atunci , pentru a se putea realiza si acest deziderat , introspectionistii recomanda empatia , adica transpunerea cercetatorului în trairile si starile psihice ale altor persoane . Or , se stie ca daca altcineva nu a trait vreodata o stare psihica , nu se poate transpune în ea iar daca o face acesta este inautentica .

Introspectionistii pun în centrul psihologiei studierea fenomenelor constiente ; de aceea , introspectia s-a mai numit si psihologia constiintei.

Introspectia îsi are originea în Germania , în laboratorul de psihologie înfiintat de Wundt în 1879 . La Wundt au venit sa se specializeze psihologi din toata lumea :

englezul E.B.Titchener ,americanul G.Stanley Hall , românii F.st.Goanga , Eduard Gruber si altii .

Acestia întorcându-se în tarile lor au adus acolo si introspectia sau spiritul experimentalist a lui Wundt , astfel încât în scurta vreme introspectia s-a raspândit nu numai în Europa ci si în America . Cel care duce introspectia în America este Tichener , care a generat o miscare psihologica ce poarta denumirea de structuralism . Tichener concepe constiinta ca o structura globala subiacenta tuturor conduitelor , ea constituind unicul si autenticul obiect de studiu al psihologiei .

Din perspectiva structuralismului ,sarcina psihologiei sta în a desprinde , a dezmembra structurile psihice complexe în elementele lor componente si a le studia pe fiecare dupa o serie de criterii :

natura , continutul , calitatea , intensitatea , durata lor etc.

Aceasta conceptie era orientata împotriva zoopsihologiei americane ( stiinta studierii sobolanului ).

Tichener crede ca psihologia nu trebuie sa-si formuleze scopuri practice , singurul ei scop fiind acela al unei bune cunoasteri a constiintei prin introspectie .Aceasta opinie era îndreptata împotriva unei alte orientari , pe care însusi Titchener a denumit-o functionalism .

Opus structuralismului , Functionalismul a fost denumit si " scoala de la Chicago " , fiind promovat de James si de doi studenti ai sai .

Dupa James , constiinta nu este un simplu epifem , adica un proces derivat , secundar , asa cum se credea pe vremea sa , ci este activitate a organismului , ea îndeplinind importante functii adaptative.

scoala de la Chicago se preocupa de importanta , semnificatia si rolul functiilor psihice în vederea adaptarii individului si a organismului la conditiile de mediu.

Structuralismul si functionalismul , orientari ce par a fi total divergente ( prima este abstracta si teoretica , avându-si modelul în chimie , a doua concreta si practica , având modelul în biologie ) au însa un punct de convergenta : ele se întâlnesc în conceptia si metoda introspectionista pe care le practicau . Introspectia a fost vehement criticata înca de la aparitia ei . Auguste Compte , pornind de la premiza ca trairea psihica se modifica în momentul când ajunge obiect , arata ca atunci când are cine sa observe nu are ce observa , iar atunci când exista obiectul de observat nu are cine sa-l observe .Tot el sustine ca introspectia este similara cu încercarea ochiului de a se vedea pe sine , sau cu dorinta absurda a omului de a privi din camera lui , pe fereastra , cu intentia de a se vedea trecând pe strada .

Lalande (1926 ) era de parere ca introspectiei i se pot aduce urmatoarele reprosuri :

- faptul observat se altereaza prin însusi prin însusi actul observatiei .

- starile afective intense sunt mai putin accesibile observatiei interne ;

- prin introspectie nu se pot sesiza decât fenomenele psihice constiente , care nu constituie decât o parte din viata psihica a individului ;

- ideile preconcepute falsifica interpretarea fenomenelor proprii într-o mai mare masura decât într-o observatie îndreptata asupra altora .

Piaget aduce cam aceleasi argumente. El este de parere ca introspectia modifica chiar fenomenele observate . De ex. în perceptia duratelor , acestea par mai lungi daca subiectul încerca sa le evalueze chiar în timpul desfasurarii lor .

În ciuda acestor limite psihologia introspectiva s-a raspândit tot mai mult , a patruns în universitati , laboratoare , în cercetarile concrete , iar introspectia ca metoda de cercetare , a devenit "metoda regala" "metoda princeps" "metoda veritabila" a psihologiei . Fiind însa în esenta ei reductionista ( reducea întreaga viata psihica doar la o anumit&# 545g69f 259; parte a ei ) introspectia nu poate ramâne mult timp obiectul psihologiei . Ceea ce a determinat iesirea din propriile cadre nu a fost dorinta psihologilor de a cunoaste adevarul ci nevoile practice ale oamenilor . Psihologia nu trebuie doar sa cerceteze , sa experimenteze ci sa si consilieze , sa educe , sa reeduce .

S-a constientizat ca viata psihica interioara functioneaza nu doar la nivel constient ci si la alte niveluri . Tocmai aceste alte "niveluri " devin cu timpul obiect predilect al cercetarilor , implicit al psihologiei .

Freudismul si neofreudismul

Freud este cel care , fara a descoperi inconstientul îl propune ca obiect de cercetare . El introduce conceptul de aparat psihic , elaboreaza o viziune dinamica asupra componentelor acestuia , pune la punct o tehnica de sondare a inconstientului , schimba însasi finalitatea psihologiei . Înainte de 1920 aparatul psihic era imaginat de Freud ca dispunând de trei niveluri supraetajate :

inconstientul

preconstientul

constientul .

Inconstientul:

este o "anticamera spatioasa"

contine pulsiuni ce se comporta ca "fiinte vii"

este sediul instinctelor sexuale care "fierb" "clocotesc" singura lor ratiune de a exista este "descarcarea" si consumarea lor adecvata , reducerea tensiunii si procurarea placerii . Cum însa aceasta "descarcare" nu se poate face oricum , ci doar respectând anumite reguli si norme de convetuire , de comportare sociala , satisfacerea lor este barata , amânata si chiar repudiata de constiinta .

Freud considera ca inconstientul functioneaza dupa "principiul placerii" caruia îi acorda statutul de principiu fundamental al vietii .

Constientul

este o "încapere mai strâmta" , plasata în fundul "anticamerei spatioase" a inconstientului .

este "spectatoare" , observa si permite sau nu satisfacerea pulsiunilor inconstientului .

functia ei se înscrie pe linie negativa ea ne având rol în socializarea individului sau în adaptarea lui la solicitarile de viata , ci doar de a suprima , de a trimite înapoi in inconstient pulsiunile care încerca sa scoata capul la vedere .

functioneaza dupa principiul realitatii , principiu ce presupune gândire , plan de actiune , rezolvarea unor situatii problematice .

Preconstientul

are rol insignifiant , este o "statie de tranzit" , unde tendintele inconstientului si constientului vin si poposesc temporar înainte de a trece în structurile opuse fiecaruia dintre ele

Când între aceste instante exista echilibru , viata psihica a individului este normala , se desfasoara firesc .Când intervin dezechilibrari , schimbari de forte , apar noi modele interactionale, care de obicei sunt de ordin patologic .

Ex. Când instinctele sexuale nu sunt satisfacute neconditionat , indiferent de conditile mediului social , ele sunt refulate , trimise din nou in inconstient.Odata refulate ele nu dispar , nu se potolesc ci actioneza cu o forta mai mare asupra individului cerând sa fie satisfacute . Cu cat conflictul între libidou si constiinta este mai mare cu atat instinctele refulate cauta cai proprii de a se satisface fara "vointa constiintei" . Astfel ele se satisfac sub forma :

unor acte comportamentale ciudate , numite de Freud " acte ratate" ( lapsusuri inexplicabile , cuvinte sau nume proprii uitate , erori de citit si de scris etc.)

- vise

- stari nevrotice sau morbide .

Interpretarea lor se face prin decodificare , astfel ajungând Freud la fabuloasa simbolistica sexuala a viselor.

Perturbarile comportamentale ca forma de manifestare a inconstientului apar atât la adult cât si la copilul mic ( suptul este o placere sexuala , erectiile precoce , "masturbatiile" sugarului , "Complexul Oedip")

Exista situatii , spune Freud , când instinctele esxuale renunta la placerea partiala , pe care o procura satisfacerea lor înlocuind-o cu un scop care a încetat sa mai fie sexual , devenind social. Denumim acest proces "sublimare" Arta , religia si celelalte aspecte ale vietii sociale , devin , în conceptia lui Freud , rezultate ale sublimarii , adica manifestari deghizate ale instinctului sexual .

Freud pune la punct metoda psihanalitica , cu ajutorul careia încerca sa reinstaureze echilibrul, sa readuca la normal functionarea aparatului psihic .Cu ajutorul metodei sunt readuse în constiinta bolnavului elementele patogene , se creeaza noi editii a vechilor conflicte astfel încât sa se comporte asa cum s-a comportat pe vremea lor , dar punând de data acesta în miscare toate fortele psihice disponibile , spre a ajunge la o solutie diferita . Se foloseste metoda asociatiilor libere , ideile spontane ale pacientului fiind folosite de psihanalist spre interpretare.

Dupa 1920 Freud constientizând o serie de limite ale conceptiei , îsi revizuieste postulatele de la care pornise . Aparatul psihic este împartit în : - sine , eu , supraeu ( id , ego , supraego )

Sinele este echivalentul inconstientului , sediul instinctelor , sursa primara a energiei psihice care trebuie consumata , fundamentul pe care se construieste personalitatea individului .

Eul este "o portiune a sinelui " care devine un intermediar între sine si lumea exterioara .

Supraeul este o structura speciala prin care se modeleaza EUL prin influenta paterna si materna precum si prin mediul social ( familial , rasial , scolar etc. ) . Copilul , prin parinti , recepteaza idealurile sociale , modelele admirate de el în viata publica . Dintre aceste instante cea mai importanta este a doua care trebuie sa satisfaca simultan cerintele Sinelui , Supraeului si Realitatii . Cu alte cuvinte trebuie sa fie în stare sa reconcilieze între cerintele acestora .

Eul îndeplineste astfel trei categorii de functii :

unele fata de realitatea exterioara ( percepe realitatea , memoreaza , învata , transforma realitatea în favoarea sa )

altele fata de Sine ( controleaza instinctele , decide asupra satisfacerii sau suprimarii lor )

si fata de Supraeu ( tine seama de cadrul moral pe care acesta îl impune , de valorile si idealurile traditionale ale societatii , asa cum sunt ele transmise de catre parinti )

Psihanaliza nu este stiinta viselor , a inconstientului sau a sexualitati infantile , finalitatea ei global explicativa reprezentând-o legarea elementelor manifeste si latente , a nivelurilor contradictorii ale psihicului , a halucinatiilor negative primitive cu investitiile cele mai elaborate ale constiintei .

Neofreudismul

Cu toate ca psihanaliza a fost considerata o adevarata "revolutie" în psihologie ea a generat si "revizuiri" sau "reformulari" fapt care a dus , în timp , la aparitia neo-froidismului .

Reprezentanti : E. Fromm si Karin Horney , ambii nascuti în Germania si emigrati în America , dupa o practica psihanalitica în Europa . Mai mult ca sigur noul mediu socio-cultural în care au trebuit sa traiasca si sa lucreze , caracteristicile societatii occidentale postbelice ca si o serie de excese din teoria lui Freud i-au determinat pe amândoi sa renoveze freudismul ortodox .

În esenta , neo-freudismul conserva ideile principale ale lui Freud cu privire la natura umana , la fortele ei propulsatoare si la tulburarile psihice functionale . Ei considera , la fel ca si Freud ca conduita omului este determinata de impulsuri emotionale inconstiente , numai ca acestea nu sunt generate de instinctele sexuale înnascute ci de factori sociali ."Nevrozele sunt provocate de factori culturali " scria Horney , iar Fromm era ferm convins ca pe om nu-l formeaza instinctele si înfrânarea lor ci istoria . Restul sunt reformulari de suprafata . De pilda Horney , în locul libidoului si agresivitatii , ambele înnascute , pune tendinta spre securitate si spre satisfactie , partial înnascute , partial dobândite . Fromm se refera ca si Freud la unele mecanisme compulsive ( irationale ) numai ca le denumeste altfel ( sado-masochism , tendinta spre distrugere , conformism automat ) . Desi se postuleaza rolul factorilor sociali în geneza si solutionarea tulburarilor psihice , precumpanitoare ramâne tot dinamica psihica interna . Neo-froidismul a deschis obiectul psihologiei spre influentele externe , sociale .

Behaviorismul si Neo-behaviorismul

Daca introspectia a avut aderenti si sustinatori ferventi în Europa , ea corespunzând în mare masura filosofiei subiective si contemplative din acea perioada , nu aceeasi soarta a avut-o si in America .Aici , împotriva unei astfel de psihologii au început sa apara , mai întâi timid , apoi tot mai sustinut , reactii adverse manifestate în diverse planuri si directii .

Reactii adverse :

din partea filosofiei -americanii înlocuind filosofia subiectiva , europeana , cu una mai potrivita temperamentului si caracterului american : pragmatismul care spunea ca nu exista idei adevarate ci numai idei care devin adevarate pe parcursul activitatii individului , adica pe masura ce-si dovedesc eficienta , dau randament .

din partea zoopsihologiei - reactiile au fost si mai virulente . Cum animalele nu dispun de constiinta , cercetatorii psihicului animal s-au orientat spre investigarea comportamentului animalelor . Zoopsihologia aduce în prim plan studiul comportamentului obiectiv , sugerând totodata posibilitatea prelungiri sau adaptarii la alte niveluri psihice ( la om , îndeosebi , la copii ) a unor legi descoperite prin studierea animalelor .

din partea psihologiei generale - reactia asupra introspectiei s-a manifestat într-o forma foarte concreta . Doi cercetatori , unul american ( James ) si unul danez ( Lange ) , studiind independent unul de altul emotiile , ajung la aceleasi concluzii , si anume ca în determinarea acestora o mare importanta o au nu centri nervosi superiori , ci periferia , cauza emotiei fiind de fapt o modificare organica care apare în organism . Nu radem pentru ca suntem veseli ci suntem veseli pentru ca râdem , nu fugim pentru ca ne este frica ci ne este frica pentru ca fugim .Desi o asemenea explicatie este de mult depasita de psihologie , prin accentul pus pe ceea ce se întâmpla la periferia organismului , ea intra în divergenta cu introspectia care proclama superioritatea constiintei .

Ca urmare apar reactii de protest sau de aparare . Înca de prin 1910 , Angell , fervent sustinator al introspectiei , vorbea de "moartea sufletului" , o data cu înlocuirea cu studiul comportamentului . Cel care a dat lovitura de gratie psihologiei traditionale introspective a fost J.B.Watson care , în aceeasi revista de psihologie în care Angel publicase semnalul sau de alarma publica un articol de nu mai putin 20 de pagini intitulat "Psihologia asa cum o vede un behaviorist" , considerat apoi manifestul-program al noii orientari psihologice care a capatat numele de Behaviorism . Watson , un zoopsiholog era profund nemultumit de lipsa de obiectivitate a psihologiei din timpul sau . Psihologia subiectiva promovata de Tichener nu a permis psihologiei nici sa devina stiintifica , nici sa progreseze , credea el , datele ei fiind neverificabile .De asemenea Watson era nemultumit de sterilitatea si de lipsa de aplicatie practica a celor doua orientari ale psihologiei traditionale : structuralismul si functionalismul , la moda , pe timpul sau , în America.Constiinta nu este altceva decât o ipoteza necontrolabila , inaccesibila cercetarii , neverificabila . "Nimeni nu a atins vreodata un suflet" spune Watson . Daca psihologia vrea sa devina într-adevar stiintifica , o stiinta practica , utila , deschisa , populara , ar trebui sa indeplinesca urmatoarele deziderate :

sa-si schimbe în primul rând obiectul , înlaturând constiinta si înlocuind-o cu comportamentul , singurul care poate fi studiat în mod obiectiv , masurat , cuantificat ;

sa-si schimbe metoda de investigare , sa renunte la introspectii folosind în loc metode obiective ;

sa-si schimbe finalitatea , adica sa tinteasca nu doar spre descrierea sau explicarea fenomenelor psihice , ci si spre formularea unor legi ale comportamentului în stare a funda actiunea eficace a omului asupra naturii .

Watson s-a angajat pentru traducerea în fapte a acestor deziderate elaborând o noua orientare denumita orientarea behaviorista sau behaviorismul traditional .

Comportamentul , considerat de Watson noul obiect de studiu al psihologiei , este ansamblul de raspunsuri ajutate stimulilor care ii declanseaza .

Psihologia reprezinta deci în întregime studiul cuplului S ( Stimul ) -R( Reactie ).

Scopul ei este de a prevedea raspunsul cunoscând stimulul si de a prevedea stimulul cunoscând raspunsul . Numai stimulul si reactia între care exista o relatie directa , nemijlocita si unilaterala sunt obiective , numai acestea pot fi cercetate prin metode obiective. Tot ceea ce se interpune între Stimul si Reactie este neavenit si trebuie deci ignorat sau înlaturat . Întreaga sfera a vietii psihice este împartita în trei clase de organizari comportamentale :

viscerale - cuprind comportamentele prin care se exteriorizeaza emotiile : frica , furia , mânia ;

motorii - înglobeaza comportamentele manipulative, posturale , locomotorii ;

laringeale - contin comportamentele verbale datorate miscarii laringelui .

Unitatea acestor comportamente dau nastere la personalitatea umana . Vechiul continut al psihologiei ( constiinta , imagine , gândire etc. ) este exclus, pe motiv ca nu poate fi studiat stiintific , obiectiv , ca celelalte procese senzorio-motorii . Constiinta este un concept perimat , o simpla supozitie care trebuie înlaturata din psihologie . Cum totusi anumite fenomene psihice : denumite traditional perceptie , gândire , memorie etc. nu puteau fi negate ele au fost convertite în comportamente "deschise" , "observabile" , "obiectivizate".

Astfel :

imaginile vizuale nu sunt altceva decât tensiuni musculare ale ochiului ;

reprezentarile sunt reamintirea senzatiilor kinestezice care au însotit altadata perceperea obiectului

gândirea este o "vorbire cu voce joasa , pentru sine". "Nu gândim cu creierul , ci cu sistemul de arcuri nervoase ale laringelui si ale organelor anexe". Gândirea se identifica astfel cu limbajul . Astfel psihologia va fi scapata de cosmarul subiectivismului , afirma Watson . Singura cale de formare a comportamentului este obisnuinta , învatarea procese ce încep înca din uter , sub influenta stimulatoare a mediului , acesta fiind totul , ereditatea ne având nici un rol .Cele trei forme de organizare comportamentala se dezvolta treptat , succesiv de-a lungul vietii individului . Watson considera ca individul este produsul unui proces de conditionare lenta , si o data format este foarte greu de schimbat deoarece ar trebui mai întâi deconditionat si apoi reconstruit . "Mai degraba si-ar schimba zebra dungile decât omul personalitatea , afirma Watson ,deoarece omul este funciarmente lenes si nepasator".Watson crede ca observarea si descrierea comportamentului erau suficiente pentru predictia si controlul lui . Se poate lesne observa ca noua orientare psihologica corespunde in mai mare masura spiritului american concret si practic , firii mult mai active si dinamice a americanilor decât introspectia , conceptie contemplativa , pasiva , academica , speculativa . Asa se explica de ce Behaviorismul , înca de la aparitia sa a avut un ecou extraordinar in rândul maselor . Meritul cel mare al Behaviorismului este ca leaga omul de mediu , de lumea obiectelor si de lumea oamenilor care il înconjoara . Omul behaviorismului este concret , real ,viu , solicitat si determinat în actiunile sale de mediul natural si social în care traieste. si totusi Behaviorismul greseste profund atunci când simplifica nepermis omul si viata sa . Astfel omul behaviorismului este concret , real ,viu însa mutilat , saracit sub aspect psihic , golit de orice continut psihologic care acorda substanta vietii reale : constiinta , sentimente , motivatie , vointa .Evident datorita acestor limite si erori behaviorismul a stârnit reactii adverse puternice , polemici virulente , refuzul categoric al unor autori de al accepta . Behaviorismul a fost numit "glandologie" sau "stiinta spasmului muscular".

I se imputa mutilarea si caricaturizarea omului , ignorarea aspectelor intentionale ale comportamentului , fapt care propune psihologiei un obiect din afara sa . În fata acestor critici , Behaviorismul a încercat sa se redreseze , sa-si croiasca un nou drum , sa-si corecteze unele exagerari initiale . Astfel prin 1930 s-a procedat la renovarea si reformarea lui interioara , care au condus în cele din urma la aparitia neo-behaviorismului .

Neo - Behaviorismul .

Noua orientare , desi nu renunta la postulatele initiale ale Behaviorismului traditional , introduce atât de multe schimbari încât uneori ajunge aproape la autonegare si al autodistrugere , chiar daca numai în aparenta . E.C.Tolman înnoieste Behaviorismul în cel putin doua aspecte esentiale :

între stimul si reactie el introduce o serie de variabile asa-zis intermediare : impulsuri fiziologice , ereditatea , maturitatea , experienta anterioara , vârsta , capacitatile intentionale si cognitive , constiinta , ideile , gândirea etc. refacând astfel imaginea reala si unitara a omului atât de grav deteriorata de Watson ;

el considera de asemenea ca omul nu actioneaza în gol , la întâmplare , ci orientat de o serie de scopuri , de expectatiile pe care le are .

Aceasta ultima idee îl duce pe Tolman spre parasirea relatiei S-R , în favoarea unei "spontaneitati interne" a activitatii omului . Asadar constiinta care fusese data afara pe usa din fata este reintrodusa acum pe usa din dos .

Skinner si Hall au renovat si ei Behaviorismul traditional .Dupa Skinner , originea comportamentului trebuie cautata în mediul social si fizic , nu în ideile , sentimentele si starile de psihic ale individului . El acorda o mare importanta proceselor întaririi ( conditionarii ) operante . Ce mai recenta forma de behaviorism este Behaviorismul teleologic centrat pe întrebarea : de ce acest comportament , gând sau sentiment apare ? Este un fel de pendulare între Tolman ( pentru ca evenimentul exterior si contextul în care el apare sunt componente importante ale asteptarii ) si Skinner ( pentru ca subiectele de interes sunt evenimentele externe si nu evenimentele interne ) . Behaviorismul clasic si mai ales neo-behaviorismul , în ciuda unor limite si chiar a unor erori grosolane :

prin ideea unei psihologii care poate fi studiata obiectiv ,

prin practicarea unei psihologii concrete bazata pe nevoile vietii cotidiene ,

prin sublinierea posibilitatii controlarii si dirijarii comportamentului uman si a personalitatii în ansamblu au degajat psihologia , într-o oarecare masura , de :

egocentrismul extrem în care se complacea ,

de subiectivismul pagubitor atât pentru om cât si pentru stiinta , au împins cunoasterea psihologica spre gasirea unor noi concepte , spre formularea unor teorii si explicatii adecvate , spre depistarea unor metode mult mai realiste , suple , convingatoare , utile procesului întelegerii si construirii omului .

Poate de aceea si astazi sunt autori care vorbesc de "viitorul Behaviorismului". Behaviorismul indiferent de varianta sa a constituit "inima psihologiei americane a secolului XX".

Psihologia conduitei .

Dat fiind faptul ca cele doua orientari anterioare absolutizau fie interioritatea psihica a individului , aspectele ei invizibile , greu de depistat si descifrat , fie comportamentul , modul de exteriorizare a psihicului , relativ usor de observat si masurat s-a conturat o alta orientarea care le-a luat în seama pe amândoua . Pierre Janet , care a venit in psihologie din filozofie , medicina si psihopatologie a cercetat diferite boli mintale ( mai ales isteria ) constientizând repede doua aspecte :

- studiul bolilor mintale ar constitui o cale de acces la cunoasterea si întelegerea vietii mintale normale

- studiul bolilor mintale nu se poate face pe baza introspectiei .

În aceste conditii ce ar trebui sa studieze psihologia si mai ales prin ce metode ? Janet introduce in psihologie conceptul de conduita , întelegând prin ea atât totalitatea manifestarilor vizibile , orientate catre "afara" , cât si totalitatea proceselor invizibile de organizare si reglare a ei .Mai exact , conduita este ansamblul actelor unui individ , de la cele mai simple ( miscari ) la cele mai complexe ( rationamente ) , orientate spre un scop si încarcate de sens . În conceptia psihologului francez , conduita unifica si sincronizeaza într-un tot unitar comportamentul si viata interioara subiectiva . Psihologia conduitei ar trebui sa satisfaca , dupa opinia lui Janet, doua conditii fundamentale :

sa faca loc fenomenelor de constiinta , ca o conduita particulara , ca o complicare a actului care se supra adauga actiunilor elementare

sa se preocupe de studiul conduitelor superioare , credinte , reflectii , rationamente , experiente.

Prima conditie poate fi respectata prin cercetarea actelor sociale elementare si mai ales a sentimentelor care sunt reactii ale individului la propriile actiuni ; cea de a doua prin studiul gândirii .De exemplu , limbajul este o actiune particulara , proprie omului , care la început este o actiune veritabila , dar care poate deveni pe parcurs o actiune interna . , adica o actiune a subiectului care nu determina reactii decât în el însusi . Limbajul intervine în cele mai variate conduite ca intermediar între conduitele exterioare si gândire . Psihologia care ar urma sa studieze toate aceste probleme ar urma sa se numeasca "psihologia conduitei".Conduitele nu sunt date , nu sunt inerente individului , (cum considera introspectionismul ), dar nici imprimate din afara ( cum sustinea behaviorismul ) , ci învatate ca urmare a relatiilor de interactiune dintre organismul uman , specific programat , si ambianta naturala si sociala . Conduita nu se reduce la reactiile motrice si secretorii ale organismului , ca la behaviorism , ci angajeaza întreaga personalitate a omului aflat în interdependenta cu mediul .Janet propune o noua metoda de studiere a conduitei ,oarecum diferita de metodele obiective , de laborator , si anume metoda clinica , care este un fel de "studiu de caz" individual , dintr-o perspectiva dinamica , deoarece îmbina ascultarea relatarilor subiectului cu observarea aprofundata a acestuia într-un numar mare de sedinte. Prin activitatea si opera sa Janet a deschis noi directii de cercetare pe plan mondial . Pe buna dreptate se poate afirma ca "Pierre Janet n-a pus punctul final lucrarilor sale , gândirea sa stimulând înca eforturile creatoare ale multor psihologi în opera comuna de elaborare a unei psihologii stiintifice " ( Teodorescu, 1972 ).O contributie deosebita atât sub raport teoretic cât si metodologic la fundamentarea conceptului de conduita a adus-o Daniel Lagache .El definea conduita ca " ansamblul operatiilor materiale sau simbolice , prin care organismul aflat în situatie tinde sa-si realizeze propriile posibilitati si sa reduca tensiunile care îi ameninta unitatea si care le motiveaza" . Orice conduita are o semnificatie , un sens , o valoare care consta în integrarea adecvata a motivatiilor .Cei doi autori francezi modifica total obiectul psihologiei prin amplasarea în centru a conduitei , notiune sintetica cu valente integratoare , si prin largirea spectrului metodelor de investigatie .

Activitatea ca echivalent al conduitei ( Psihologia actionala ).

Conceptul de conduita este cvasisinonim cu cel de actiune sau de activitate , asa încât opiniile celor doi psihologi , mai ales cele ale lui Janet , au fost preluate , completate si fundamentate stiintific de mai multi autori. În scurt timp nenumarati autori au ajuns la concluzia ca obiectul de studiu al psihologiei îl constituie activitatea , cu elementul ei esential , actiunea , fapt care a dus si al aparitia unei noi orientari denumita "psihologie actionala"."Psihologia ori este actiune ori nu este nimic" afirma transant Valeriu Ceausu ( 1972)

Dupa opinia lui considerarea activitatii ca obiect al psihologiei înlatura conceptia potrivit careia omul ar raspunde la stimuli ca un robot, respectiv ideea primatului obiectului asupra subiectului ( ca în behaviorism) sau a subiectului asupra obiectului ( ca in introspectionism ) . Zlate considera ca "activitatea este modul fundamental de existenta al psihicului" . Psihicul uman nu exista decât în si prin activitate . Punctul de vedere conform caruia activitatea capata o pondere din ce în ce mai mare se afirma si în psihologia americana . Unii autori tind sa înlocuiasca termenul de comportament ( behavior ) cu cel de activitate ( action). Definita în sens extensiv , ca relatie între organism si mediu ce presupune un consum energetic cu finalitate adaptativa , activitatea depaseste atât punctul de vedere introspectionist cât si cel behaviorist .

Valentele activitatii.

Întelegând prin activitate , într-un sens restrictiv , totalitatea manifestarilor de conduita exterioara sau mintala care duc la rezultate adaptative , vom avea o imagine clara atât despre natura , cât si despre functiile ei .Prin activitate omul nu se limiteaza numai la reproducerea realitatii , el ajunge la transformarea , la restructurarea ei . Prin activitate omul produce modificari în conditiile externe , în propriile lui stari , în relatiile cu mediul . În activitate omul îsi realizeaza ideile , îsi satisface aspiratiile , îsi construieste noi planuri si idealuri ; prin activitate omul se adapteaza conditiilor interne si externe la un nivel din ce în ce mai înalt . Dat fiind ca activitatea este atât cauza cât si efect al dezvoltarii biopsihosociale a omului , ea este resimtita de acesta ca o adevarata nevoie psihica, ca o cerinta imperioasa a integritatii fiintei lui . Activitatea ca obiect de studiu al psihologiei obliga psihologia sa-si revizuiasca arsenalul metodelor si strategiilor de cercetare si sa-si reconsidere finalitatile .

Omul concret ca obiect al psihologiei ( Psihologia umanista ).

Procesele , functiile si capacitatile psihice ale omului nu exista în sine , separate , desprinse de purtatorul lor concret . De asemenea activitatea este desfasurata , continuata , stopata , ameliorata sau degradata , îmbogatita sau simplificata si saracita de o persoana care dispune de o identitate psihofiziologica. Ca atare , începe sa se constientizeze faptul ca nu functiile psihice în general ar trebui sa constituie obiectul de studiu al psihologiei , ci functiile psihice ale omului concret , nu activitatea la modul impersonal ci activitatea personala si personalizata a omului concret . Reorientarea catre om , catre uman capata tot mai mult teren în psihologie . La un moment dat se constituie chiar o orientare psihologica numita "psihologia umanista" .Considerata de unul dintre initiatorii ei Abraham Maslow "a treia forta în psihologie" , înca de la început psihologia umanista a reprezentat o reactie împotriva celorlalte doua orientari existente si practicate în Occident ( behaviorismul si psihanaliza ) , taxate însa ca incapabile de a studia si a solutiona problematica concreta , reala a omului contemporan . Lui Maslow i s-au alaturat si alti psihologi americani sau din alte tari europene cum ar fi : Anglia , Germania , Franta s.a. Psihologia umanista aduce o noua perspectiva de interpretare a obiectului psihologiei .

Sinele individual si unic al omului ca obiect al psihologiei .

În centrul psihologiei umaniste se situeaza asadar omul si problematica sa umana , viata sa personala si relationala presarata cu nimicurile cotidiene sau cu marile ei drame , ipostazele devenirii si autoconstructiei omului si experientele sale , atitudinea activa a omului fata de propria existenta , si acesta nu doar cu scopul de a cunoaste si întelege mai bine omul , ci pentru al dota cu mijloace specifice de actiune în vederea depasirii dificultatilor cu care se confrunta . Este vorba , cu alte cuvinte de abordarea nivelurilor mai înalte ale naturii umane , insuficient intrate în aria preocuparilor stiintifice ale psihologilor. Criticând atât behaviorismul care postula o conceptie mecanicista despre om , considerându-l o masina usor de manipulat în functie de scopurile propuse , cât si psihanaliza , care reduce omul la o fiinta irationala , controlata irevocabil de trecut si de produsul acestuia - inconstientul - , Carl R. Rogers afirma :"omul nu are pur si simplu caracteristicile unei masini , el nu este pur si simplu o fiinta sub controlul instinctelor inconstiente , ci este o persoana care creeaza sensul vietii , care încorporeaza o dimensiune a vietii subiective". "Vreme îndelungata omul nu s-a simtit pe sine decât ca o papusa vie determinata de forte economice , de fortele inconstientului sau de fortele mediului înconjurator . El a fost subjugat de persoane , de institutii , de teoriile stiintei psihologice . Dar el propune cu fermitate o noua declaratie de independenta . El se alege pe sine , într-o lume extrem de ostila , sa devina el însusi , nu o papusa vie , nu un sclav , nu o masina , ci un Sine unic si individual. Nu este vorba de omul programat a lui Lorenz , încorsetat în propriile sale instincte , dar nici de omul divizat al lui Freud , care se zbate între constient si inconstient , între EU si Supraeu , ci de omul proactiv care se construieste si se autoactualizeaza . Allport îsi începe una din lucrarile sale (Structura si dezvoltarea personalitatii ) cu afirmatia ca "psihologia nu trebuie sa se multumeasca cu studierea unui om artificial , ci trebuie sa explice omul real a carui principala caracteristica este individualitatea sa" . Persoanele nu exista decât în structuri unice si concrete.

Psihologia umanista despre metoda si metodologie .

În conditiile complicarii obiectului de studiu asistam si la complicarea metodelor de investigatie , cele clasice , traditionale , promovate de psihologia experimentala dovedindu-se insuficiente si inadecvate. În studiul personalitatii se propune utilizarea unor metode obiective , subiective si proiective cum ar fi :

cunoasterea directa , prin perceptie

metoda "întelegerii configurale" ,

metoda familiarizarii cu."

metoda autoobservatiei , cea a autoevaluarii , etc.

un loc aparte în metodologia cercetarii îl ocupa însasi indivizii investigati , care nu sunt considerati simple obiecte pasive de cercetare , ci "ca fiinte umane , asa cum îi stim si îi întelegem în viata cotidiana", cu alte cuvinte , ca subiecti ,fapt care permite realizarea translatiei de la cercetarea manipulativa la cea coparticipativa . Cresterea rolului individului cercetat în procesul propriei lui cercetari este interpretata de diversi autori ca o reîntoarcere la metodele depasite ale psihologiei , în speta la introspectie , ca o negare a însusi caracterului de stiinta al psihologiei . În fond , însa , metodele propuse de Allport în studiul personalitatii nu sunt mai putin stiintifice decât cele propuse de behavioristi în investigarea comportamentelor reactive ale persoanei umane . În esenta , psihologia umanista practica o metodologie de tip interpretativ , bazata pe întelegerea si interpretarea semnificatiilor subiective ale comportamentelor situationale , ale scopurilor si motivelor actiunilor umane , pe analiza specificitatii si unicitatii evenimentelor sociale , a semnificatiei unice ale acestora din perspectiva subiectului social . Un asemenea demers comprehensiv si interpretativ implica utilizarea unor strategii empatice si intuitive . Psihologia umanista redimensioneaza însa nu numai obiectul si metodele psihologiei,ci propune o noua finalitate a acesteia.Ea este interesata de "cresterea" personala a oamenilor , de maturizarea lor psihica si sociala , de cultura relatiilor lor interpersonale , de însasi schimbarea societatii , propunând chiar un nou tip de societate , numit "societatea Eu-psihica" Mai mult de atât se propun serie de tehnici de schimbare sociopsihologica a oamenilor . Zlate , a punct de vedere personal , considera ca obiectul psihologiei trebuie sa-l constituie studiul activitatii psihice a omului concret sau , studiul , sub aspect psihologic al omului concret care actioneaza .

PSIHOLOGIA POZITIVA

Premise

Psihologia pozitiva - este o orientare noua aparuta în America, în ultima decada a sec. XX - anii ' 90, ca urmare a preocuparii psihologiei traditionale americane pentru o problematica relativ inedita - probleme ca : speranta, placerea, dorinta, fericirea, optimismul, starea de bine subiectiva, întelepciunea, constiinta viitorului, experienta optimala, autodeterminarea, adaptabilitatea, curajul, vigoarea, starea de excelenta, etc. Acestea devin subiecte predilecte pentru unii cercetatori ca : M. Csikszentmihalyi, M.E.P. Seligman,, C. Peterson, D:G. Buss, C K.A. Ericsson, D, etc, care nu numai ca au publicat numeroase studii, articole, carti, ci au avut preocupari serioase pe directia conceptualizarii unor termeni folositi, a elaborarii unor instrumente de "masurare" a optimismului, fericirii, starii de bine subiective, a reformularii unor probleme de cercetare si a formularii altora noi.

Un moment culminant în toata efervescenta ideatica, teoretica si metodologica a conturarii noii orientari a psihologiei îl constituie aparitia unui numar tematic al revistei American Psychologist, editata de A.P.A. ( Asociatia Psihologilor Americani), dedicat în întregime cercetarii fericirii, excelentei si functionarii umane optimale, cu alte cuvinte - PSIHOLOGIEI POZITIVE.

Datorita problematicii noi, diverse, chiar socante pe care o abordeaza psihologia pozitiva, aceasta a stârnit interesul, curiozitatea si reactiiile psihologilor.

Ce este psihologia pozitiva?

Seligman si Csikszentmihalyi - se pot numi initiatorii , reprezentantii noii orientari - dau raspunsul cel mai competent → Psihologia pozitiva - ,, o stiinta obiectiva a experientei subiective, a caracteristicilor individuale pozitive si a institutiilor pozitive care promite sa îmbunatateasca calitatea vietii si sa previna patologiile care apar când viata este brutala si lipsita de sens.o stiinta si o profesie care va ajunge sa înteleaga si sa construiasca factori care sa permita indivizilor, comunitatilor si societatilor sa înfloreasca".

Alti autori - " psihologia pozitiva nu este nimic mai mult decât studiul stiintific al fortelor si virtutilor umane obisnuite, normale"

Aparitia psihologiei pozitive - este legata d.p.d.v. istoric de situatia creata de cel de-al doilea razboi mondial:

→ înainte de acesta - psihologia era mult mai echilibrata în planul problematicii investigate si cel al ofertelor de solutii - ea având misiunea :

de a vindeca bolile mintale

de a creste productivitatea si îmbunatatirea vietii

de a identifica si alimenta marile talente.

→ dupa acesta - psihologia s-a centrat exclusiv pe prima misiune, ignorându-le aproape în totalitate pe celelalte doua - fapt determinat de împrejurari institutionale si economice bine circumscrise ( razboiul sfarâmase vietile oamenilor, le stricase creierul si mintea, le tulburase si chial anulase obiceiurile, le deviase directiile vietii, îi traumatizase - aspecte care trebuiau reparate si vindecate).

Însa centrarea excesiva pe boala si pe repararea stricaciunilor s-a asociat iremediabil cu neglijarea cercetarii neîmplinirii individuale si comunitare prospere a omului - orientare care a avut si o contributie benefica - a grabit constientizarea situatiei ca inacceptabila. Astfel, sustinatorii psihologiei pozitive înclina sa dea o mai mare crezare teoriei si practicii psihologice orientata spre investigarea, construirea si amplificarea fortelor pozitive ale oamenilor . Teoriile dominante care nu vad în om decât un receptacul care raspunde la stimuli se modifica în favoarea considerarii acestuia ca un factor activ de decizie, cu alegeri si preferinte personale, cu posibilitatea de a deveni sigur de sine.

Psihologia recurge treptat la o renovare conceptuala si metodologica, la diversificarea câmpului tematic al investigatiilor, la cercetarea empirica a unor noi " realitati" denumite- optimism, speranta, stare de bine subiectiva, etc.

Nu numai psihopatologia a favorizat o asemenea orientare, ci si alte discipline psihologice - psihologia sociala cognitiva, psihologia evolutionista, psihologia economica, teoreticienii managementului pragmatic,etc. - orientarea acestora este însa una negativa prin investigarea mai mult a unor aspecte negative ale fiintei umane, precum : amagirile, iluziile, punctele slabe, erorile fiintei umane, suveranitatea egoismului, frica de disparitie, de moarte, etc.

Psihologia pozitiva - se angajeaza sa înlature unele bariere ce apar ca urmare a interventiei negative a acestor discipline.

Psihologia pozitiva - îsi propune 3 mari obiective:

de a trece la repararea, vindecarea oamenilor, la construirea calitatilor pozitve ale acestora.

→ "Obiectivul psihologiei pozitive este sa înceapa sa accelereze schimbarea atentiei psihologiei de la preocuparea exclusiva de a repara lucrurile rele din viata, la a construi, de asemenea, calitati pozitive".

de a valida experientele pozitive:

starea de bine, multumirea, satisfactia - pentru trecut

speranta si optimismul- ptr. viitor

dezvoltarea si fericirea - ptr. Prezent

→ la nivel individual - trasaturi personale pozitive ca :, curaj, capacitatea de dragoste sensibilitate estetica, iertare, originalitate, spiritualitate, talent deosebit, întelepciune etc.

→ la nivel de grup - virtuti civice si institutii care îndreapta individul spre un spirit civic mai dezvoltat, precum : responsabilitate, maturizare, altruism, moderatie, toleranta, etc.

de a preveni - psihologia pozitiva trebuie sa arate ca exista forte umane care actioneaza ca tampoane împotriva bolii mintale - curajul, constiinta viitorului, morala, speranta, onestitatea, capacitatea de a patrunde în interior, etc.

virtuti la tineri."

Temele de investigatie ale psihologiei pozitive sunt urmatoarele

1. cercetarea experientei pozitive - psihologia pozitiva trebuie sa raspunda la întrebarea cheie - " ce face ca un moment sa fie mai bun decât urmatorul?"

→ solutiile formulate de sustinatorii p.+ sunt numeroase si diverse : calitatea hedonica a experientei curente, starea de bine subiectiva, experienta optima, optimismul, fericirea, autodetermininarea, emotiile pozitive.

investigarea personalitatii pozitive - care este interpretata ca o entitate autoorganizata, autodeterminata si adaptata.

3. cunoasterea si controlarea contextului social - în care se formeaza experientele si personalitatile pozitive.

→ nu orice mediu are efecte benefice asupra personalitatii si activitatii umane - din acest motiv, pp + îsi propune sa investigheze mediile comunitare pozitive.

Personalitatea pozitiva = un nou tip de personalitate - aflata în centrul psihologiei pozitive - care este atât purtatoarea si creatoarea unei experiente pozitive, cât si cea care suporta influentele contextelor culturale în care este amplasata, formându-se dependent de acestea.

→ Studiile si cercetarile întreprinse de reprezentantii P. + - conduc la stabilirea urmatoarelor trasaturi ale personalitatii pozitive :

sentimentul subiectiv de confort interior sau starea de bine interioara - well- being =

→ se refera la ceea ce gândesc oamenii si la ceea ce simt ei fata de vietile lor;

→ well-being - în limbajul cotidian - este numit prin termenul de fericire - starea de multumire sufleteasca determinata de o serie de factori, precum : dezv. economica, venitul, credintele, relatiile de ordin personal, tendinta spre asociere si grupare.

optimismul = trasatura dispozitionala care mediaza relatia dintre evenimentele exterioare si interpretarea lor subiectiva.

→ dispune de grade diferite - oamenii cu un grad înalt de optimism - tind sa detina stari de spirit sau dispozitionale sufletesti bune, sa fie performanti, sa se bucure de o sanatate fizica si psihica mai buna.

→ un aspect important - " optimismul poate costa daca este prea nerealist"

autodeterminarea - sustinuta de satisfacerea unor nevoi ca : nevoia de competenta, nevoia de atasament, nevoia de autonomie.

→ are efecte pozitive dar si negative asupra individului

când nevoile mentionate sunt satisfacute → existenta individului se afla intr-o conditie de motivare intrinseca - el este capabil sa-si îndeplineasca potentialitatile si sa vina progresiv în întâmpinarea unor preocupari mai înalte - aceea legata nu de satisfacerea accidentala a nevoilor, ci de satisfacerea lor de-a lungul întregii vieti, nu de satisfacerea unei singure nevoi, ci a tuturor nevoilor;

în anumite conditii - tendinta de autodeterminare poate da nastere în plan psihologic la un efect de tiranie ; un exces de libertate poate duce la insatisfactie si depresii, povara responsabilitatii ptr. alegerile libere, autonome - poate deveni prea grea adesea, conducând în final la regrete si insecuritate.

întelepciunea rezultând o capacitate de organizare cognitiva si motivationala a informatiilor si experientelor - cu scopul de a atrage si încuraja obtinerea succesului;:

→ este vazuta ca - integrarea celor mai bune credinte subiective si legi ale vietii care au fost selectate si decantate prin experimentarea vietii de catre mai multe generatii

creativitatea si talentul - trasaturi ce asigura obtinerea excelentei, a unor performante deosebite în activitatile întreprinse.

apararile mature - axate pe gasirea si practicarea solutiilor proactive, creatoare - care îl propulseaza pe om spre o viata fericita si spre succes.

reduc conflictul si disonanta cognitiva

domolesc conflictele de constiinta.

În opinia lui Zlate - cele 6 trasaturi/caracteristici ale personalitatii pozitive - ar putea fi reduse la 3 , si anume:

bunastarea spirituala - variabila intermediara ce se interpune între întrari si iesiri

autoreglarea - mecanismul transformator si de autosustinere

performanta - finalitatea spre care tinde personalitatea.

Cunoasterea trasaturilor personalitatii pozitive are o mare valoare :

va ajuta stiinta cum sa lupte si sa previna suferintele de ordin mintal în aceeasi masura ca cele fizice

va ajuta pe psihologi sa învete cum sa construiasca acele calitati care sa ajute oamenii si comunitatile nu numai sa îndure si sa supravietuiasca, ci si sa înfloreasca;

va ajuta oamenii sa utilizeze diferentiat, situational aceste trasaturi

În plan general, cercetarile p. + ar avea efecte benefice în cel putin 2 directii:

vor face viata oamenilor mai sanatoasa fizic - prin punerea la dispozitia lor de catre psihologi a tot ceea ce acestia afla despre efectele starii de bine a mintii asupra corpului;

vor reorienta psihologia spre cele 2 misiuni neglijate ale ei - acelea de a-i face pe oameni normali mai puternici ti mai productivi si de a actualiza potentialul uman cel mai înalt.

Locul psihologiei pozitive printre celelalte orientari psihologice

În anii a fost lansat conceptul de gândire pozitiva - Norman Vincent Peale - în lucrarile sale - descrie " Gânditorul pozitiv" ca având trasaturi se aseamana cu cele descrise de psihologia pozitiva pentru personalitatea pozitiva.

Se observa o asemanare izbitoare între unele idei ale p. + cu ideile mai vechi ale psihologiei umaniste

omul descris de p. + se aseamana cu omul proactiv descris de psihologia umanista

experienta pozitiva a p.+ - cu dezvoltarea personala a p. umaniste

Aceste asemanari întâlnite - contureaza o întrebare în legatura cu noutatea si originalitatea paradigmelor lansate de psih. +.

→ initiatorii si sustinatorii - Seligman si Csikszentmihalyi - acestei orientari sunt constienti de faptul ca ideilor lor nu sunt deloc originale, dar ei pot explica diferenta care exista între psih. + si alte orientari sau moduri de gândire existente, afirmând ca - precursorii psih. + au esuat întotdeauna în ceea ce priveste un corp de cercetari cumulative, empirice, pentru a le sustine ideile:

→ reprezentantii acelor orientari - s-au centrat mai ales pe aspecte explicativ-interpretative

→ psih. + - intreprinde vaste si minutioase investigatii de teren, culege si sistematizeaza date, face analize comparative, se lanseaza în elaborarea de noi instrumente de diagnoza pe care le valideaza, pune la punct metodologii sofisticate de cercetare, identifica variabilele, le coreleaza, le interpreteaza cu proceduri statistico-matematice complicate.

au fost imaginate si puse la punct - un instrument de masurare a optimismului - LOT; 2 instrumente de masurare a stilului explicativ - ASQ si CAVE, scale de masurare a fericirii, a starilor de bine subiective,etc

Contributiile la metodologia de investigare si cercetarile intreprinse - se pare ca reprezinta cel mai mare câstig al psih. + ; ele reprezinta si argumentul cel mai pertinent pe directia diferentierii psih. + de p. umanista.

Zlate - considera ca psih. + dispune deja de unele contributii în plan teoretic:

conceptul de selectie psihologica - are o imensa valoare teoretica.

Care este viitorul psihologiei pozitive?

Fara îndoiala psihologia pozitiva va cunoaste o expansiune si mai mare - este de asteptat ca:

problematica ei sa se diversifice,

metodologia ei sa se perfectioneze,

impactul ei asupra existentei individuale si comunitare sa fie tot mai puternic.

Scurte concluzii

1. Psihologia pozitiva revine la binele din om - la latura pozitiva a acestuia - îsi propune sa echilibreze balanta cercetarilor psohologice, dezechilibrata de învestigarea aproape exclusiva din perspectiva psihopatologica si psihoterapeutica.
2. Personalitatea pozitiva - propusa si caracterizata de p. + - este robusta, complexa, flexibila, cu capacitati adaptative si defensive mature ; se insera mai bine în contextul lumii înconjuratoare.
3. Psih. Pozitiva - este valoroasa prin întoarcerea la omul concret, real, empiric, la ceea ce este puternic în el - în vederea construirii acelor forte si virtuti psihice care sa-i permita a trai demn.
4. Chiar daca psih. + a stârnit si va stârni controverse dure - ea se va instituui într-o orientare demna de interesul stiintific al cercetatorilor.

Sinteza perspectivelor de abordare a obiectului psihologiei .

Ipostazele psihicului : Constiinta .

Este una dintre cele mai importante nivele de organizare a vietii psihice a individului, cand afirmata cand negata cu vehementa :

-pentru introspectionisti toata viata psihica este constienta ;

-pentru behavioristi constienta nu are nici o însemnatate si este eliminata din psihologie.

Asa încât, constiinta poate fi definita ca fiind totul (psihologia fara inconstient) sau nimic (psihologia fara constiinta).

Constiinta a fost:

cand redusa la o simpla functie psihica numita uneori ,,vigilenta"

cand extinsa pana la pierderea in generalitatea vietii psihice prin asimilarea cu Gândirea reflexiva si critica, cu Eul si personalitatea, cu praxisul si etica vointei.

a fost socotita un epifenomen, un reflex întamplator, o abstractie care poate fi sustrasa vietii psihice sau adaugata masinilor electronice .

Aceasta a permis proliferarea perspectivelor de abordare si definire a ei.

Dificultatea definirii constiintei provine din faptul ca ea este pura subiectivitate, din acela ca se manifesta in experientele personale nefiind, de regula, accesibila altuia.

Dupa Zlate, in definirea constiintei au fost parcurse 3 etape:

- prima se inscrie in intervalul de la inceputurile psihologiei stiintifice si pâna prin anii '30;

- a doua cuprinde perioada anilor '40-'60;

- a treia incepe cu anii '70 si se continua pana in zilele noastre.

Prima etapa. O sistematizare a celor mai semnificative definitii ale constiintei formulate inperioada de inceput a psihologiei se regaseste in lucrarea lui Vasile Pavelcu ,,Constiinta si inconstient".

Cele mai frecvente raspunsuri date la aceasta intrebare au fost urmatoarele:

a fi constient inseamna a gandi, a stabili relatii.

a fi constient inseama a dispune de capacitatea de a face sinteze.

a fi constient inseamna a te adapta suplu la noile solicitari.

Numai ca fiecare dintre ele, dupa cum spunea Pavelcu, sunt limitate.

Primele 3 pacatuiesc prin ingustarea nepermisa a notiunii de constiinta, redusa fie la gandire sau la un alt aspect al ei (sinteza), fie la limbaj; ultima largeste extrem de mult sfera notiunii de constiinta aceasta aparand ca fiind identificata cu inteligenta, definita in acelasi mod.

A doua etapa. Contributiile cu privire la definirea constiintei in per. anilor '40-'60 sunt destul de numeroase.

Psihologia functionala descompune constiinta in mecanismele partiale ale memoriei, perceptiei, schemelor intelectuale si verbale. A fi constient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vietii psihicesau doar unora dintre acestea.

Fenomenologia descrie nu doar fluxul international, aparitiile, dezvoltarile si complexitatea ,,trairilor", ci si toate modurile-de-a-fi in lume (intalnirea Eului cu un alt Eu, alteritatea Eului, problematica etica si istorica a omului) ajungand in cele din urma la absorbtia constiintei in generalitatea Destinului, Ratiunii, Praxisului.

A treia etapa. Se axeaza intr-o mai mare masura pe caracteristicile psihologice ale constiintei.

Jean Piaget descrie constiinta ca pe o ,,acompaniatoare" a actiunilor, diferentiind o ,,constiinta in act" (cunoastere anterioara prizei de constiinta) de constiinta reflexiva (echivalenta cu ceea ce el numea ,,priza de constiinta").

Dupa Piaget priza de constiinta inseamna o noua elaborare a cunostintelor prin trecerea de la un plan psihologic la altul (din planul actiunii in cel al reprezentarii, de la cel al reprezentarii concrete la cel al reprezentarilor formale).

Alti autori pun accentul pe simtire si afectivitate:

ZLATE defineste constiinta ca o forma superioara de organizare psihica prin care se realizeaza integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vietii psihice si care faciliteaza raportarea/adaptarea continua a individului de la mediul natural si social"

Astfel :

- se specifica ca sfera constiintei nu se suprapune peste sfera psihicului; constiinta este doar o parte a psihicului, cea mai importanta;

- subliniaza functia generala a constiintei (integrarea activ-subiectiva);

- precizeaza finalitatea constiintei (adaptarea la mediu).

Principalele caracteristici ale re-producerii constiente si functiile care deriva din ele:

Functiile constiintei .

Etimologia cuvantului (con-scientia; con-science, so-znanie) arata ca organizarea constienta este o reflectare cu stiinta, adica acea reflectare in care individul dispune de o serie de informatii ce pot fi utilizate in vederea descifrarii, intelegerii si interpretarii unui nou obiect, fenomen, eveniment.

Prezenta scopului in plan mental este esentiala in reflectarea constienta care este o reflectare cu scop sau orientata spre scop.

Reflectarea cu scop indica functia finalista a constiintei.

Scopurile se stabilesc inainte de desfasurarea activitatii, actiunii. Omul, prin constiinta, are capacitatea de a anticipa rezultatul actiunilor sale, de a-l stabili mintal inainte realiza in forma sa concreta.

Constiinta este deci o reflectare anticipativa a realitatii, prin acesta deosebirea dintre om si animal fiind fundamentala.

O asemenea caracteristica a organizarii constiente evidentiaza functia ei anticipativ-predictiva.

Dar pentru a realiza ceva este necesara si organizarea mintala a activitatii, adica fragmentarea ei in elemente componente, stabilirea succesiunii desfasurarii si realizarii lor,

Toate acestea reliefeaza o alta particularitate a organizarii constiente si anume caracterul ei planificat, care exprima functia reglatoare a constiintei.

Omul nu re-produce realitatea in sine doar pentru a o re-produce, ci cu scopul de a o modifica, schimba, adapta necesitatilor sale, ceea ce desemneaza caracterul creator al constiintei, implicit functia sa creativ-proiectiva.

Modelele explicativ-interpretative ale constiintei .

Punctele de vedere, conceptiile si teoriile referitoare la constiinta s-au inchegat si au generat adevarate modele explicativ-interpretative.

Zlate grupeaza aceste modele in 2 mari categorii: modele traditionale si modele contemporane, dupa criteriul istoric al evolutiei lor.

Modelele traditionale

1. Modelul topic

Unii autori interpreteaza constiinta static, in termeni de ,,câmp" comparabila cu câmpul vizual ce dispune de zone centrale si zone periferice.

WUNDT: constiinta este ,,locul" unde se desfasoara procesele psihice ale individului.

KARL BUHLER concepea constiinta ca ,,efect de iluminare" produs in centrul campului ei.

Constiinta apare in forma unui ,,câmp" circumscris in dimensiunile temporale, legand Eul de lume.

2. Modelul dinamist

Alti autori aduc o viziune dinamica in definirea constiintei.

WILLIAM JAMES interpreta constiinta ca un ,,fapt fundamental" al vietii psihice interioare care ,,avanseaza", ,,curge" si se succede fara incetare in noi.

Dupa opinia lui, constiinta se distinge prin 4 caracteristici esentiale:

fiecare ,,stare" tinde sa se integreze unei constiinte personale;

- subliniaza faptul ca starile de constiinta apartin unei persoane, unui Eu individual si inalienabil

in orice constiinta personala starile sunt intotdeauna in curs de schimbare;

- accentueaza caracterul dinamic, mobil, schimbator al starilor psihice;

orice constiinta este sensibil continua;

- Prin continuu- spune el- inteleg ceea ce nu prezinta nici fisura, nici spartura, nici diviziune

constiinta se interezeaza de anumite elemente si de dezintereseaza de altele, ea nu inceteaza de a le primi pe unele se de a le respinge pe altele, deci de a opera selectii.

3. Modelul constructivist .

Potrivit acestui model constiinta apare ca o constructie sistematica in continua miscare.

Cel care a introdus in psihologie acest punct de vedere a fost L.S. VIGOTSKI.

La el, sistemul de constiinta se elaboreaza ca urmare a relatiilor interfunctionale ce intervin logic intre procesele si functiile psihice atat in devzoltarea lor ontogenetica, cat si in cea functionala.

El vede constiinta in miscare, dar o miscare organizata, nu haotica, o ,,constructie" treptata, gradata, deci evolutiva.

Ea nu reprezinta un simplu transfer izomorf al unitatii fizicale a obiectului in unitatea psihica a intelesului constiintei, nu este o oglinda pasiva, ci o constructie continua, un proces de interactiuni si transformari calitative permanente.

II.          Modele actuale .

Aceste modele au aparut datorita dezvoltarii ciberneticii, psihologiei umaniste, psihologiei cognitive si psihologiei cognitiviste.

Modelul psihocibernetic .

Se considera ca reglarea psihica de tip constient se intemeiaza pe corelarea dinamica a modelului informational al propriului Eu (imaginea despre sine) cu modelul informational al lumii externe, devenind posibile astfel autoraportarea si autoevaluarea ca forme de reglare specific umane.

Feed-back-urile corective ale mecanismelor constiente dobandite realizeaza atat corectia abaterilor de la obiectivul stabilit, cat si rezivuirea si modificarea lui.

Acest demers este intrepins de constiinta atunci cand se constata ca nu se asigura obtinerea echilibrului optim al sistemului personalitatii (Mihai Golu).

2. Modelul psihoumanist

Isi are sursa in conceptia originala lansata de psihologia umanista.

MANSELL si KAHAN (1986) - pornind:

de la premisa potrivit careia modelul topografic al lui Freud (Cs., Precs.,Inc.) este imprecis, iar modelul renovat (Id, Ego, Superego) este insuficient

ca si de la constatarea ca cele 3 perspective de abordare a contiintei (comportamentalista, psihologista si experentiala) practicate de behaviorism, psihanaliza si psihologia experentiala sunt reductioniste -

propun un nou model de interpretare al constiintei.

Pentru ei, constiinta este ,,numele dat experientei unice a organismului pe care o personalizam".

3. Modelul psihocognitivist

Porneste de la premisa ca procesarea informatiilor provine de la mediul extern si intern, reprezinta functia principala a sistemelor senzoriale ale organismului, conducand la constientizarea a ceea ce se petrece in afara si in interiorul corpului nostru.

Constiinta se focalizeaza pe unii stimuli si ii ignora pe altii.

Procesul de selectie este facilitat de schimbarile intervenite in mediul intern sau extern.

Evenimentele din mediu cu mare importanta in supravietuirea organismului au prioritate maximala in procesul selectiei.

Constiinta receptioneaza si selecteaza stimuluii din mediu, ea initiaza, planifica si ghideaza actiunile individului.

4. Modelul psihoevolutionist

Este poate cel mai recent.

El se datoreaza unor noi tendinte din psihologie care incearca sa priveasca si sa explice psihicul si diferitele lui componente si functii dintr-o perspectiva darwinista, deci evolutionista.

Rolul evolutiei in proiectarea mintii tuturor fiintelor cu atat mai mult a mintii umane jaloneaza mai toate contributiile acestei noi perspective.

Discutii si controverse actuale cu privire la constiinta .

Constiinta, ca ipostaza atat de complexa a psihicului a generat o serie de discutii intre cercetatori.

Care sunt acceptiile notiunii de constiinta ?

Autorii care s-au ocupat cu studiul constiintei n-au utilizat aceeasi termeni, n-au acordat aceeasi acceptie termenilor folositi.

Humphrey sesizeaza 3 acceptiuni mai frecventeale notiunii de constiinta:

la nivel de organizare a psihicului in teoria psihanalitica (Eul ca parte rationala a psihicului impreuna cu cateva aspecte ale Supraeului constituie constiinat);

ca forma a atentiei, Allport credea ca ,,atentia este numele de cod al constiintei"

ca o cale privilegiata a observatorului spre propria sa minte, spre ceea ce el simte si are prezent in minte (acceptie propusa de introspectionism).

Se poate face o distinctie intre ,,constiinta" si ,,autoconstiinta" ?

Unii autori raspund afirmativ la aceasta intrebare.

Edelman realizeaza distinctia dintre constiinta (constiinta de nivel primar) si autoconstiinta (numita constiinta de nivel superior).

Constiinta primara se refera la capacitatea de a realiza existenta lucrurilor din lumea inconjuratoare, de a avea imagini mintale in prezent.

A fi constient nu presupune. nici un fel de Eu care sa fie constient de sine.

Se deduce ca unele specii anumale (toate mamiferele si unele pasari) dispun de constiinta.

Constiinta de nivel superior implica recunoasterea de catre subiectul ganditor a starilor lui afective, ea este ceea ce oamenii au in plus fata de constiinta primara: suntem constienti de faptul ca suntem constienti.

Dispun masinile de constiinta ?

La priva vedere s-ar parea ca da.

Multe masini, considera Gross, se ,,comporta" in asa fel incat daca ar fi oameni ar sugera ca sunt dotate cu procese mintale.

De ex. , avioanele prevazute cu pilot automat pot sbura singure, ele raspund la informatii ,,senzoriale" esterne, iau ,,decizii" asupra zborului, ,,comunica" cu alte aeronave.

Cuvintele din propozitia anterioara scrise cu ghilimele, arata Gross, semnifica faptul ca ele trebuie luate ad lliteram, si doar intr-un sens morfologic.

Numai oamenii iau decizii, comunica nu si animalele.

Pentru o serie de cognitivisti (Turing, Simon, Boden) inteligenta artificiala puternica nu este doar o unealta pentru formularea si testarea ipotezelor privind mintea umana, ci - daca este bine programata - si o minte ce intelege, ce dispune si de alte procese cognitive, pe scurt numite constiente.

Searle crede ca este imposibil ca masinile (inteligenta artificiala puternica) sa dispuna de constiinta.

Mai aproape de adevar este Gray care se amplasa intre aceste 2 extreme, aratand ca, desi nu stim daca tesutul non-biologic poate produce sau sustine procese de constiinta, problema ramane deschisa.

SUBCONSTIENTUL - ca ipostaza a psihicului

Locul subconstientului in psihologie .

Pozitia subconstientului in psihologie este destul de imprecisa.

Termenul a aparul la sfarsitul sec. 19 si inceputul sec.20, capatând diferite denumiri.

El a fost considerat cand o ,,postconstiinta", cand o ,,preconstiinta". Unii autori l-au denumit chiar ,,inconstient normal".

In prezent exista tentinta de a-l defini prin opozitie cu constiinta. Subconstientul reprezinta una dintre ipostazele importante ale psihicului care nu poate fi nici ignorata, nici redusa sau identificata cu alte iposteze ale acestuia.

Subconstientul dispune nu numai de continuturi specifice, ci de mecanisme si finalitati proprii.

Intelegerea acestora a parcurs o serie de etape.

2. Doua etape in definirea subconstientului

In prima etapa cei mai multi autori concep subconstientul. ca pe o formatiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva constiente, dar care in prezent se desfasoara in afara controlului constient.

El este rezervorul unde se conserva toate actele ce au trecut candva prin filtrul constiintei, s-au realizat cu efort, dar care se afla intr-o stare latenta, de virtualitate psihica putand insa sa redevina oricand active, sa paseasca pragul constiintei.

Ribot a definit subconstientul drept o ,,constiinta stinsa".

Se remarca definirea subconstientul pornind de la constiinta.

Janet si Pierce spuneau: ,,constientul apare ca un fel de constiinta inferioara ce coexista cu cea centrala".

S-a acreditat si ideea ca desi amplasat intre constient si inconstient, subconstientul este orientat mai mult spre constiinta.

El nu este total obscur, ci pp. un anumit grad de transparenta putand fi considerat de aceea o ,,constiinta implicita".

Aceasta la determinat pe Freud sa respinga subconstientul, desi intr-o prima faza a activitatii sale la folosit pentru a desemna prin el inconstientul.

Argumentul adus de Freud era urmatorul: subconstientul sugereaza existenta unei alte constiinte, ,,ca sa spunem asa subterana", a unei ,,constiinte secunde" care, oricat de atenuata ar fi , ramane in continuare calitativa cu fenomenul constient.

Cu alte cuvinte, intre constient si subconstientul, nu ar exista o diferenta calitativa.

Consecinta extrema a unui asemenea conceptii o reprezinta excluderea subconstientul ca nivel de sine statator din structura psihicului.

Constientizandu-se caracterul limitat al definirii subconstientul , consecinta extrema antrenata de ea, s-a trecut la elaborarea unei noi conceptii.

Dupa Golu subconstientul este definit prin continutul memoriei de lunga durata, care nu se afla antrenat in momentul dat in fluxul operativ al constiintei, dar care poate fi constientizat in situatii adecvate. El cuprinde informatii, aminitri, aotumatisme, deprinderi, ticuri, stari de set (montaj) perceptiv si intelectual, tonusul emotional, motive.

Cea mai mare parte a elementelor componente ale sale se afla in stare latenta, alcatuind rezervorul activitatii constiente curente. Active si realizabile in comportament in afara câmpului constiintei sunt doar automatismele, deprinderile, obisnuintele.

Chiar continutul latent al subconstientului intra in structura starii de pregatire psihica generala a subiectului, influentând pozitiv sau negativ desfasurarea proceselor psihice constiente, de la perceptie pana la gândire.

Ar fi incoerent sa reducem continutul subconstientului exclusiv la informatiile, experientele si actele care provin din constiinta ; el in mod firesc comunica si cu inconstientul, incorporând o serie de elemente ale acestuia.

Argumentul principal in sprijinul acestei afirmatii il constituie comportamentele finaliste, al caror motiv ramane neconstientizat.

Automatismele se declanseaza si se sustin prin actiunea pulsiunilor si tendintelor inconstientului.

Principiul activismului si dinamicitatii se aplica si organizarii subconstientului. El nu trebuie vazut ca o entitate statica si pietrificata, lipsit de miscare interioara, ci dimpotriva ca o organizare dinamica in cadrul careia se produc reasezari, rearticulari si reevaluari ale elementelor componente si chiar prin programe pentru activitatile constiente viitoare.

Subconstientul poseda o anumita autonomie functionala, el dispunanad de mecanisme proprii de autoîntretinere si autoconservare.

Visele, desi au punctul de pornire in inconstient, ele se finalizeaza si se depoziteaza in sfera subconstientului, si anume, in etajul superior al acestuia, ceea ce face posibila constientizarea si relatarea continutului lor imediat dupa trezire.

Importanta subconctientului nu o putem subestima, fiind greu de imaginat existenta psihica normala a omului fara prezenta si functionalitatea lui.

In primul rand el asigura continuitatea in timp a eului si permite constiintei sa realizeze integrarea sub semnul identitatii de sine a trecutului, prezentului si viitorului. In cazurile amneziilor totale anterograde sau retrograde, identitatea de sine este puternic alterata, relationarea subiectului cu lumea fiind profund perturbata.

In al doilea rand subconstientul da sens adaptativ invatarii permitand stocarea informatiei si experientei pentru uzul ulterior. In desfasurarea oricarui proces constient, chiar daca el este provocat si se raporteaza la un obiect sau la o situatie externa conctreta, subconstientul se conecteaza in mod neconditionat la experienta anterioara, atat in forma operatiilor cat si a modelelor informationale-imagistice sau conceptuale.

In al treilea rand, subconstientul asigura consistenta interna a constiintei, durabilitatea ei in timp. In afara aportului sau, constiinta s-ar reduce la o simpla succesiune a clipelor, a continuturilor senzatiilor si perceptiilor imediate, devenind imposibile functiile ei de planificare si proiectiva. Mentinerea in stare optima a cadrelor de referinta ale constiintei reclama permanenta comunicare senzoriala. Subconstientul este indispensabil pentru desfasurarea unei activitati mintale constiente independente, adica in absenta influentei directe a obiectelor sau fenomenelor externe.

Caracteristicile si rolurile subconstientului

Principalele trasaturi ale , subconstientului apar din amplasarea lui topografica intre constient si inconstient. Aceste sunt:

latenta si potentialitatea (continuturile subconstientului se mentin intr-o stare latenta pana cand vor fi reactivate si disponibilizate de catre constiinta)

coexistenta cu constiinta (de obicei continuturile subconstientului sunt o alta expresie a continuturilor constiintei, poate mai concentrata, mai condensata, ele neintrand in conflict cu continuturile constiintei, ci coexistand cu acestea)

facilitatea, sevirea constiintei (subconstientul se pune in slujba constiintei, devine un fel de ,,servitor" al ei)

filtrarea si medierea continuturilor care trec dintr-un nivel in altul (continuturile constiintei nu trec direct in inconstient, ci ,,poposesc""pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi in subconstient la fel petrecandu-se lucrurile si cu continuturile inconstientului, care mai intai tranziteaza subconstientul si abia apoi patrund in constiinta)

Toate aceste particularitati ale subconstientului au fost sesizate de P.P.-Neveanu, care vorbea de proximitatea subconstientului fata de constiinta si de compatibilitatea cu ea.

Aceasta arata ca desi se amplaseaza intre Constient si Inconstient, subconstientul. este mai aproape de constient, iar continuturile lui sunt mai asemanatoare cu cele ale constientului decat ce cele ale inconstientului.

Subconstientul este considerat din aceasta perspectiva un servo-mecanism al constiintei, o ipostaza a psihicului

Zlate afirma ca subconstientul nu este un simplu rezervor si pastrator al faptelor de constiinta, ci isi are propriile lui mecanisme.

El nu conserva doar, ci poate prelucra, restructura, creea.

Asadar subconstientul nu este un simplu dublet al constientului, ci dispune de o fizionomie proprie, de continuturi si legitati de functionare bine individualizate.

III. INCONSTIENTUL - ca ipostaza a psihicului

Constituie cel mai controversat nivel de organizare a vietii psihice, in legatura cu care pozitiile de negare sau de afirmare abunda in literatura de specialitate.

III.1. Negarea si afirmarea inconstientului

Psihologia academica, traditionala credea ca între constient si psihism exista a priori sinonimie, identitate.

Psihiatria germana admitea ca, din moment ce un fenomen inconstient nu poate nici sa fie trecut, nici sa treaca prin constiinta, el nu exista.

Afirmarea inconstientului se sprijina, in principal, pe conceptia lui Freud, care a elaborat o conceptie structurata cu privire la continutul si rolul inconstientului in viata psihica a individului.

In psihologia cognitiva s-a lansat conceptul de ,,inconstient cognitiv".

Consecintele acestor atitudini fata de inconstient sunt diferite:

negarea inconstientului echivaleaza cu uniformizarea, omogenizarea vietii psihice, ea nedispunând de structuri si organizari calitativ diferite;

afirmarea inconstientului pesupune întelegerea faptului ca viata psihica reprezinta o structura compusa si complexa, o unitate in multiplicitate.

Din cele doua tendinte s-a impus ultima, dar aceasta impunere a cunoscut un proces lung si anevoios.

III.2. ,,Impunerea" inconstientului in psihologie .

Investigatiile si cercetarile directe asupra inconstientului au fost precedate de ,,lansarea" filosofica a notiunii respective de catre marii metafizicienii germani din epoca postkantiana (Schelling, Hegel, Schopenhauer).

,,Filosofia inconstientului" (Hartman) a creat o ambianta favorabila recunoasterii inconstientului .

Din ,,Filosofia inconstientului"doua idei sunt importante:

considera ca prin natura sa inc. este irational;

vede in inc. o adevarata forta ce guverneaza întreaga viata a individului.

a doua idee va avea o mai mare raspândire

Primele rezultate ale cercetarilor medicale facute in cea de-a doua jumatate a secolului al 19 asupra isteriei, hipnotismului, somnambulismului si chiar disocierii personalitatii au conturat mult mai bine premisele unei psihologii a inconstientului.

Binet si Janet, psihiatrul american Morton Prince, vedeau in inconstient reversul constiintei, incapabila de a sintetiza ansamblul vietii psihice, unele fenomene scapandu-i de sub focarul analizei.

Inconstientul aparea ca o slabiciune a Eului si a constiintei, ca o deficienta psihologica, ca un automatism psihic.

r Freud va fi cel care va da o definire si o fundamentare stiintifica inconstientului.

Zlate considera ca principalele merite ale lui Freud in investigarea inconstientului sunt:

descoperirea unui inc. dinamic, conflictual si tensional, corelativ procesului refularii;

trecerea de la interpretarea inc. ca substantiv ce desemneaza faptele mintale refulate la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihica, ceea ce inseamna ca propietatea, "calitatea" de a fi inconstiente o au nu numai amintirile, ci si mecanismene de refulare sau ceea ce porneste de la Supraeu;

multiplicarea zonelor ce se sustrag constiintei, Freud vorbind, practic, despre existenta a 3 tipuri de inconstient (Sinele sau inconstientul. propriu-zis; o parte a Eului; Supraeul- primul reprezentand inconstientul refulat, celelalte 2 inconstiente. neregulate );

considerarea inconstientul ca fiind profund, abisal, si nu doar un simplu ,,automatism psihic", cum aparea el la Janet.

In jurul conceptiei lui Freud asupra inconstientul s-a pastrat multa vreme tacere. Cu timpul insa, ea trezeste curiozitatea si interesul medicilor si al psihologilor. Bleuler si Jung, Sandor Ferenczi, Ernest Jones incep sa utilizeze metodele lui Freud.

In 1910 lua fiinta Asociatia Psihanalitica Internationala, al carei presedinte a fost la inceput Jung.

Încep sa se contureze si primele dizidente ceea ce face ca cercetarile asupra inc. sa intre intr-o noua etapa, pe care am putea-o denumi postfreudiana .

Pentru Adler, psihismul inc. este determinat de vointa de putere si de sentimentul de inferioritate acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor deficiente fizice, fie ale inferioritatii reale sau presupuse ale Eului.

Omul dispune de o tendinta importanta de superioritate, asa încât dezvoltarea lui psihica se datoreaza luptei ce are loc la nivel inc. intre o tendinta negativa (sentimentul de inferioritate) si o tendinta pozitiva (sentimentul de superioritate), aceasta din urma fiind orientata spre compensare.

In conceptia lui Adler, compensarea joaca acelasi rol pe care il avea refularea la Freud.

Adler cade in aceeasi greseala ca si Freud: absolutizarea acestui mecanism.

In realitate, ambele mecanisme pot fi la fel de utile pentru viata psihica a individului.

Jung introduce conceptul de inc. colectiv interpretat ca o zona profunda nonindividuala, supraindividuala a psihicului.

Inc. colectiv contine imagini ancestrale care somnoleaza in zonele profunde ale inc. numite de Jung - arhetipuri - si ofera individului posibilitatea de a avea acces la ,,sufletul istoriei colective" sau la Dumnezeu si Diavol.

Cand vorbea de inc. colectiv, Freud avea in vedere existenta in inc. fiecarui individ a unor elemente ce se regasesc in orice inc. (complexul lui Oedip).

La Jung, inc. colectiv este preexistent individului, acesta din urma nascandu-se cu el.

Melanie Klain, Anna Freud, Daniel Lagache, Jacques Lacan au adus contributii importante in teoria inc.

Totusi din diversitatea lor cercetarile psihanalitice exprima dificultatea conceperii intr-o maniera unitara a inc.

3. Definirea inconstientului

Freud a definit inc. intr-o maniera restrictiva si exclusivista, considerându-l doar rezervorul tendintelor înfrânate, înabusite, refulate, frustrate.

Inc. este cel care exprima lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele, etc.

In definitiile mai vechi ale inc. accentuarea unui element se asocia cu ignorarea alteia.

Alti autori definesc inc. dintr-o maniera negativa, insistand mai mult asupra rolului sau in ansamblul vietii psihice.

Inc. apare ca haos, ca irational cu efecte dezorganizatoare si inhibitive asupra vietii psihice, ca tinand chiar de patologia mintala.

Psihologia contemporana difineste inc. intr-o maniera extensiva si pozitiva ca fiind o formatiune psihica ce cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime ale personalitatii.

Inc. are o functionalitate mai putin previzibila, o desfasurare mai haotica, dar el nu este lipsit de organizare ci dispune de o alta organizare, foarte personala. Ca un Alterego, el neaga ordinea impusa de constiinta, dar aceasta nu înseamna dezordine, ci faptul ca aduce o alta ordine, adica ordinea propriei sale subiectivitati.

Din faptul ca inc. se manifesta impulsiv sau spontan nu trebuie sa se traga concluzia ca structurile sale nu sunt suficient de bine conturate.

Din faptul ca inc. este considerat deseori o infrastructura marginala si confuza a vietii psihice nu trebuie sa deducem ca el ar avea numai un rol negativ.

Natura inconstientului

Este inc. de natura pur afectiva asa cum credea Freud ?

La aceasta concluzie au ajuns si analizele comparative facute intre constiinta si inc., prima aparând ca reflexiva, critica, rationala, pe cand cel de-al doilea ca afectiv, spontan, învaluit in mit, legenda, vis.

Asa cum constiinta nu este exclusiv rationala, nici inc. nu poate fi exclusiv afectiv.

El trebuie interpretat ca fiind preponderent afectiv.

. Este inc. constituit din imagini sau cuvinte ?

Ey arata ca au fost formulate 2 teze divergente:

prima reflecta gandirea lui Freud din etapa sa esentiala, cand inc. era considerat autonom, scapând oricaror formulari care au loc in constiinta sau in preconstient si aparand ca format exclusiv de imagini (investite libidinal), din perceptii interne sau fantasme, din evenimentele cristalizate ale preistoriei individului.

A doua teza ,,este mai sensibila la tranzitiile si la medierile introduse de câtre limbaj intre sistemul pulsional si constiinta.Aceasta inseamna a spune ca inc. este structurat ca un limbaj si ca, deci, "se poate comunica cu el", insa cu conditia de a-l auzi". Ideea structurarii inc. ca un limbaj va fi preluata de Lacan.

5. Rolurile inconstientului .

Inconstientul are urmatoarele roluri

rol de energizare si dinamizare a intregii vieit psihice a individului;

rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor combinari si recombinari spontane;

rol de asigurare a unitatii Eului, prin faptul ca este principalul depozitar al programelor informationale si al tensiunilor motivationale pe baza carora, prin organizare specifica se emancipeaza constiinta.

Inc. face parte integranta din fiinta umana, nelasând-o neinfluentata in nici una dintre ipostazele sale existentiale normale sau patologice.

Putini au fost autorii care au subliniat rolul si valoarea pozitiva a inc. in rapot cu conduitelor si comportamentelor individului.

Jung, credea ca inc. este chiar superior constientului, deoarece el contine toata intelepciunea ce-ia fost conferita prin experienta a nenumarate mii de ani.

Inc. ,,creeaza combinatii subliminale" care sunt cu mult superioare combinatiilor constiente prin ,,finetea si importanta lor".

Cei mai numerosi autori subliniaza rolul negativ, turbulent al inc.

In ultimul timp asemenea parere a început sa cedeze. Implicarea inc. în procesarea informatiilor, in solutionarea problemelor, chiar in actele de creatie a devenit un fapt comun in psihologia contemporana.

Tipuri de inconstient

Inc. este diferit in manifestarile sale. Foarte curand a inceput sa se vorbeasca de variate tipuri sau moduri de inc.

Freud deosebea 3 tipuri de inc.:

unul latent sau preconstient care cuprinde starile psihice susceptibile de a deveni constiente;

altul format din faptele psihice refulate;

al treilea constituind partea cea mai importanta a Eului ideal.

Ralea le-a redus la 2 forme fundamentale:

inc. functional, cu subdiviziunea in inc. fiziologic di cel psihic;

inc. adaptativ tot cu 2 subdiviziuni: inc. automatic si cel afectiv.

Pavelcu utilizând criteriul dimensiunilor vietii sufletesti (verticala, orizontala, longitudinala), deosebea 3 forme ale inc. si anume:

inc. abisal, periferic si temporal

Diferentierile dintre tipurile sau modurile de inc. provin din felul in care este rezolvata problema naturii inc. si cea a rolului acestuia in viata psihica.

5.1. Inconstientul cerebral .

Inc. crebral este inc. fiziologic, inc. pe care l-am putea numi reflex, automat, care intra in functiune fara ca individul sa-si dea seama dar care afecteaza viata psihica constienta.

Unificarea functionala a axei cerebro-spinale, ca si extinderea de la maduva spinarii la creier a proceselor reflexe au constituit modalitatile care au impus notiunea de inc. cerebral.

Cei care studiau viata psihica, normala sau patologica, au avansat ideea potrivit careia o mare parte a cerebratiei este in realitate automata si inconstienta.

5.2. Inconstientul colectiv

Daca inconstientul cerebral era de natura fiziologica, materiala, inc. colectiv este de natura pur psihica, spirituala.

Pentru Gustave Le Bon inc. colectiv (al multimilor) este caracterizat prin inhibitia colectiva a functionarii intelectuale, prin exagerarea rolului afectivitatii, prin reducerea acestuia la viata psihica a primitivilor sau a copiilor.

Inc. colectiv se caracterizeaza dupa Le Bon prin:

impulsivitate, mobilitate, iritabilitate, sugetibilitate si credulitate;

exagerare si simplism in sentimente;

intoleranta, autoritarism si conservatorism;

moralitate joasa

disparitia vietii cerebrale si preponderenta celei medulare;

disparitia personalitatii indivizilor.

Pentru Freud inc. colectiv cuprinde elemente ce se regasesc in orice inc. individual, ele fiind comune mai multor indivizi (complexul lui Oedip).

Jung a avansat pentru prima data ideea inc. colectiv in cartea sa ,,Metamorfoze si simboluri ale libidoului", aparuta in 2 parti, in 1911 si 1912.

Dupa Jung, psihicul se compune din 3 niveluri:

constientul

inconstientul personal, care consta:

- acele continuturi care au devenit inc., fie pentru si-au piedut intensitatea si au cazut astfel in uitare, fie pentru ca li s-a retras constienta (refulare);

- acele continutiri ce sunt de fapt perceptii senzoriale, care datorita prea slabei lor intensitati nu au ajuns niciodata in constient, dar au patruns totusi candva in psihic;

inconstientul colectiv, care, ca o înzestrare ereditara cu posibilitati de reprezentare,"nu este individual, ci general uman, ba tine chiar de lumea animala in general, constituind de fapt substrstul oricarui psihism individual".

- Constientul este reprezentat de Eu, format din ganduri, sentimente, perceptii, amintiri;

- Inconstientul personal este alcatiut din complexe, fiecare complex fiind legat de cate un arhetip, deoarece complexele sunt dupa Jung, personificari ale arhetipurilor, modalitati in care arhetipurile se manifesta in psihicul unei persoane.

- Inconstientul colectiv contine arhetipurile si Sinele.

Arhetipurile sunt ,,structuri psihice identice, comune tuturor", constituind ,,mostenirea arhaica a umanitatii:.

Ele nu sunt structuri pur psihice, ci structuri functionale duale: structuri psihice si structuri nervoase.

Aceste imagini sunt mitice, sunt si simbolice , deoarece exprima consonanta subiectului care traieste experienta cu obiectul ce-i prilejuieste experienta.

Cele mai cunoscute arhetipuri sunt: persona, umbra(partea diabolica sau sadica a P, formate ca urmare a atrociatilor savarsite de oameni de-a lungul timpului), anima (imaginea colectiva a femeii in psihologia barbatilor), animus (imaginea colectiva a barbatului in psihologia femeii).

Rolul inconstientului colectiv este chiar mai mare decat al constientului.

Inc. colectiv initiaza, controleaza si mijloceste trairile si manifestarile comportamentale tipice tuturor oamenilor, indiferent de epoca istorica, localizare geografica, clasa sociala, nationalitate.

Imaginea inconstienta (arhetipul) dispune de o energie proprie, datorita careia el poate ,,exercita puternice influenta psihice care nu se manifesta deschis la suprafata lumii, dar actioneaza cu atat mai puternic din interior, din intuneric, asupra noastra, fiind invizibile pentru cel care nu supune indeajuns criticii imaginea sa momentana asupra lumii, ramanadu-si astfel, chiar siesi ascuns"

Inc. colectiv mijloceste realizarea ,,lumii unitare" a psihicului uman, si prin faptul ca este depozitarul experientei cumulate a stramosilor nostrii, actioneaza ca un ghid si este esential pentru supravietuire.

5.3. Inconstientul cognitiv

Notiunea de inconstient cognitiv a fost lansata de cognitivisti, in general, si de psihologia cognitiva, in special. Studiind ,,procesarea" si ,,prelucrarea" informatiilor, cognitivistii au formulat o serie de intrebari:

in timpul prelucrari informatiilor sau la finalul ei oamenii constientizeaza doar produsele prelucrarii sau si procesele care au condus spre obtinerea acestor produse?

daca ei nu constientizeaza procesele de prelucrare, inseamna ca ele nu exista ?

procesele implicate in prelucrarea informatiilor (perceptia, recunoasterea semantica, limbajul) sunt capabile de exprimare independenta in oricare dintre sistemele constiintei ?

Faptul ca oamenii constientizeaza continutul si produsele prelucrarilor informationale si nu procesele, operatiile care au loc si conduc spre o anumita finalitate nu mai trebuia demonstrat.

Ramânea de demonstrat ca exista o serie de procese implicite, inconstiente, care se produc pe durata prelucrarilor si care se convertesc in produse constiente, influentand comportamentele si conduitele constiente ale oamenilor.Acesta este contextul, problematic si experimental totodata, in care s-a ,,forjat" notiunea de inc. cognitiv.Existenta unui inc. nepulsional, deci nefreudian, a fost intuita mai de mult chiar de Pierre Janet (1915), interesat de studiul starilor de disociere a constiintei.

O data cu aparitia si dezvoltarea psihologiei cognitive urma sa se aduca o fundamentare teoretica si experimentala noului tip de inc.

O serie de constatari obtinute in cercetarile experimentale (realizarea simultana a procesarilor inconstiente ale asociatiilor semantice, comparativ cu focalizarea secventiala, controlata de context, a constiintei) sunt aduse drept argumente in favoarea considerarii inc. cognitiv ca fiind consubstantial cu constiinta.

RELATIA DINTRE CONSTIENT SI INCONSTIENT

I. Probleme generale

Relatia dintre cs. si inc. a fost cel mai adesea abordata fie prin

- opozitia metafizica a celor 2 niveluri de organizare structural-functionala a psihicului

reductia simplist-mecanicista a unuia la altul

In felul acesta nu numai ca problema nu era solutionata, dar nu se creau nici macar premisele solutionarii ei. Fiecare dintre cele 2 niveluri de organizare structural-functionala a psihicului isi are propriile sale continuturi, mecanisme si legitati proprii care nu pot fi reduse unele la altele.

In anumite limite, fiecare dintre ele actioneaza independent unul de altul.

Inc. poate functiona si atunci cand structurile constiente sunt destramate, cum se intampla in cazurile patologice.Dar constientul, in lipsa inc., de unde isi trage seva, se autodestrama.

Totusi, in ciuda unei relative independente functionale a celor 2 niveluri structural-functionale ale psihicului, starea normala, fireasca, existentiala si actionala a lor o reprezinta interactiunea si interdependenta lor. Intre cs. si inc. exista in mod curent relatii dinamice vitale, fara de care însasi integritatea SPU este pusa in pericol. Cs. si Inc. sunt momente functionale inseparabile ale psihicului uman.

ceea ce la un moment dat este constient la un alt moment dat poate deveni inc.

De regula, constient este ceea ce se acorda cu experienta individului si ii foloseste in planul activitatii, pe cand inc. este acel continut psihic care contrazice experienta individului, in virtutea acestui fapt el fiind respins.

Continuturile psihice constiente se stocheaza in inc.Ele nu sunt insa inactive, ci le insotesc pe cele constiente, le tensioneaza in functie de imprejurari.

Constiinta apare cand ca un factor declansator al comportamentului uman, cand ca mecanism de sistematizare si valorizare a structurilor inconstientului.

Între cs. si inc. nu exista o simpla suprapunere de faze energetice sau o simpla succesiune de fenomene întâmplatoare, independente unele de altele, ci relatii logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentala.

Reglarea apare sub 2 aspecte:

atat ca o coechilibrare interna a nivelurilor de organizare structural-functionala a psihicului

ca o echilibrare a sistemului psihic cu solicitarile externe.

Atunci cand una sau alta dintre aceste forme de echilibrare este perturbata, se perturba intregul sistem psihic uman.

2. Tipurile de relatii intre constient si inconstient

Exista 3 tipuri de relatii: circulare, de subordonare integrativa si de echilibrare.

. Relatiile circulare dintre cs. si inc. constau in faptul ca oricare dintre continuturile cs. trece in inc., pentru ca in urma germinatiei sa treaca din nou, nu neaparat toate, in cs. Multe dintre structurile inc. sunt generate de activarea constienta, in timp ce unele continuturi ale cs. provin din inc. Schimburile si transformarile sunt continue si

reciproce: inc. preia sarcinile fixate constient si le prelucreaza in maniera sa specifica, cs. capteaza rezultatele unor asemenea prelucrari.

Relatiile de subordonare integrativa dintre cs. si inc. pp. subordonarea si dominarea unuia de catre celalalt. Sensul acestei subordonari se repercuteaza asupra valorii comportamentului, a suprematiei constientului sau, dimpotriva, a omniprezentei inc., intr-un caz fiind vorba despre ,,înaltarea" omului, in cel de-al doilea caz de ,,degradarea" lui. Relatile de subordonare integrativa iau 2 forme distincte:

dominarea inconstientului. de catre constient (cs. prin actiunile si operatiile lui proprii schiteaza, întelege, stapâneste impulsurile inc, mai ales unele dintre pornirile lui care vin in contradictie cu valorile sociale unanim acceptate);

dominarea constientuli de catre inconstient (inc. isi impune, direct sau indirect, tendintele, fortele lui agresoare; aceste relatii apar cu precadere in starile de afect, de transa creatoare, in starile patologice care pp. o rasturnare a raporturilor firesti, inc. devenind principalul reglator al conduitei, ca in cazul psihozelor).

Relatiile de echilibrare dintre cs. si inc. pp. realizarea unui usor balans intre starile cs. si cele inc., fara predominanta vadita a unora sau altora dintre ele. Practic este vorba despre acele stari psihice in cadrul carora individul nu este nici total cs., nici total inc. (starile de atipire, de reverie, spontaneitate)

In dinamica vitala a constientului si inconstientului principal sistem de referinta ramâne constiinta deoarece prin intermediul ei omul reproduce in mod adecvat realitatea, asa cum este ea, si numai in virtutea acestui fapt el isi poate conduce si regla corespunzator conduita .

3. Terapii derivate din relatiile ,,constient - inconstient"

Modul de concepere a constientului si inconstientului si mai ales a relatiilor dintre ele sta la baza diferitelor forme de psihoterapii.

Freud, care a descris inc. dinamic construind un edificiu teoretic ce prevede despartirea dintre cs. si inc., a facut apel la cura psihanalitica in calitate de tehnica terapeutica.

Alti autori, cum ar fi Perl-Goodman, descriind inc. existential (ceea ce este trait, dar nu este recunoscut) au optat pentru o viziune existentiala asupra constiintei capabile de unitate, ea insasi fiind unificatoare, si au propus terapia existentiala.

In timp ce psihanalistii freudieni si keinieni favorizeaza divanul, terapeutii existentialisti prefera relatia fata in fata.

Mai recent s-a propus o noua forma de psihoterapie, si anume psihoterapia fenomenologica existentiala,

Noua forma de psihoterapie promoveaza cateva idei importante:

semnificatiile emerg din interactiunea intrapsihic-interpersonal;

trecutul se reconstituie in prezent;

reaua-credinta tine locul inc.;

transferul devine ocazia intalnirii.

Ea este interesata de maniera in care Eul se dezvolta si isi construieste propria sa experienta concreta traversand contactul, visul, limbajul si relatia terapeutica.

Abordarea ,,plana", ,,orizontala" a psihicului

Asociationismul clasic

Psihologia asociationista si cea rationalista divizau psihicul in functii sau facultati elementare si ireductibile unele la altele.

porneste de la ideea existentei unor "particule elementare", a unor atomi care, prin asociere, genereaza întreaga viata psihica a individului.

-originea acestei idei se afla în filosofia lui Aristotel si mai ales în empirismul si senzualismul unor filosofi englezi si francezi

Viata psihica a individului era conceputa ca o asociere sau concomitenta a unor capacitati, procese sau functii psihice cum ar fi atentia, memoria, afectivitatea, inteligenta, vointa, gandirea, etc.

-David Hartley, primul parinte al asociationismului, a recunoscut asociatia ca fiind un mare principiu al vietii mintale, iar repetitia-principiul fundamental al tuturor asociatiilor (o senzatie asociata cu altele de suficiente ori, capata o putere asupra ideilor corespondente a.î. daca o singura senzatie este impresionata, ea va fi capabila sa readuca în spirit celelalte idei)

-James Mill, al doilea parinte al asociationismului, porneste de la ideea senzatiei ca singurul element primordial si a asociatiei cs singurul principiu de organizare a vietii psihice

întreaga bogatie a vietii psihice provine din gruparea senzatiilor si a copiilor lor, care sunt ideile, în nenumarate combinatii prin intermediul mecanismului asociatiilor

când doua sau mai multe idei au fost repetate împreuna si asociatia lor a devenit strânsa, ele nu mai pot fi deosebite una de alta

- în aceasta asociatie inseparabila Mill gaseste explicatia unor fenomene psihice mai complexe: sentimentul de prietenie, estetic etc.

-John Stuart Mill are cea mai mare contributie la extinderea asociationismului: postuleaza principiul asociatiei ca fundament al explicatiei psihologice

O asemenea viziune atomista, bazata pe decupajul artificial al functiilor psihice si mai ales pe amalgamarea lor nu putea sa nu-si manifeste slabiciunile teoretice si mai ales inaplicabilitatea in anumite domenii particulare ale psihologiei, cum ar fi psihologia medicala.

D.p.d.v. teoretic asociationismul promova o viziune simplista asupra vietii psihice aplicabila cel mult fenomenelor psihice simple (memorie, deprinderi) dar nu si celor complexe care ramaneau inexplicabile.

Apoi, considerarea fenomenelor psihice ca nefiind distincte sub raport calitativ intre ele, ci cel mult cantitativ (mai multe senzatii genereaza o perceptie) facea ca asociationismul sa esueze in explicarea altor stari ale psihicului decat cele normale.

Variante de asociationism renovate

Diversele tipuri de asociationism au în comun faptul ca asociatia este considerata centrala si susceptibila sa explice singura un numar mare de fenomene psihice

-este însa importanta si natura elementelor care se asociaza, conteaza conditiile în care se produc asociatiile, efectele lor

-behaviorismul preia notiunea de asociatie: asocierea dintre stimul si reactie se realizeaza în principal prin învatare

-Jung "testul de asociatii verbale"

-psihologia clinica si psihanaliza utilizeaza asociatiile libere ca modalitati esentiale de investigare .

Principiile abordarii plane a psihicului

p. divizarii psihicului în elementele lui componente, ireductibile unele la altele

p. identificarii "ultimului" element acesta fiind elementul fundamental care sta la baza construirii întregului psihic

p. agregarii si asocierii atomilor mintali

p. repetarii asociatiilor asociatiile capata forta, se mentin si reproduc cu usurinta

p. indisociabilitatii asociatiilor (explica fenomene psihice mai complexe)

p. complicarii naturii asociatiilor, corelat cu cel al multiplicarii tipurilor acestora

II.          Abordarea structural-dinamica a psihicului

III.       

Etape în evolutia abordarii structural-dinamice a psihicului

Cu timpul in locul unei psihologii plane sau orizontale asupra vietii psihice se propune una verticala, piramidala al carui obiect il constituie studiul organizarii ierarhizate a persoanei umane.

Dupa Mill ar exista cel putin 2 nivele de organizare a psihicului:

unul elementar(contine elemente ireductibile unele la altele);

altul structural , cu elemente interrelationate, cu propietati noi si distincte fata de cele ale elementelor componente.

2) Fundamentarea si consolidarea abordarii structural-dinamice a psihicului

Ideea organizarii nivelare a psihicului prinde contur mai clar la PIERRE JANET care desprinde existenta nivelului constient si inconstient al psihicului: ,,Campul psihologic" al unui individ, credea Janet, este format dintr-o multitudine de operatii materiale si mentale, dintr-o diversitate de comportamente obiective si stari psihice stans legate intere ele.

Intr-o stare de sanatate psihica buna, puterea coordonatoare a constiintei este atat de mare incat toate aceste operatii, comportamente si stari psihice sunt reunite intr-o aceeasi perceptie personala.

Cand sanatatea psihica a individului este afectata, intre componentele vietii lui psihice se produce o dezagregare, o destramare si o sustragere a unor elemente de sub controlul constiintei.

Cel care va considera ca organizarea vietii psihice implica o infrastructura psihica aflata in conflict cu instantele superioare de control va fi FREUD, initiatorul psihanalizei.

In cateva din lucrarile sale fundamentale (Interpretarea viselor, 1899; Psihopatologia vietii psihice, 1901; Trei eseuri asupra sexualitatii; Cuvantul de spirit si relatia sa cu inconstientul, 1905 ), Freud porneste de la ideea ca viata psihica a individuluiare la baza dualitatea pulsiunilor sexuale care tind:

pe de o parte, la conservarea spatiului si a pulsiunilor Eului

iar pe de alta parte, la conservarea individului.

El contesta absolutizarea datului constient si propune impartirea topografica a psihicului, implicit o organizare pe verticala a vietii psihice.

Inainte de 1920 ,,aparatul psihic" este compus dintr-o serie de componente sau nivele supraetajate:

inconstient = rezervorul trairilor si actelor refulate, al instinctelor sexuale ;

preconstient = un fel de filtru indeplinind functia de ,,cenzura" si permitand accesul selectiv in constiinta a acelor impulsuri si tendinte acceptabile pentru ea;

constient = este un ,,strat superficial", de fapt, expresia unor adancuri in care predominant este inconstientul.

,,Veritabilul" nivel de organizare a vietii psihice il constituie, dupa Freud, inconstientul deoarece el guverneaza gandurile, actiunile, imaginile, reprezentarile.

Functia ,,aparatului psihic" este de a reduce tensiunile neplacute fie prin:

descarcarea lor

proces intrapsihic de aparare si de refulare.

Constiinta nu este decat suprafata aparatului psihic, pe cand inconstientul formeaza baza, fundamentul lui.

In marea sa majoritate, aparatu psihic este inconstient.

Tendintele refulate in cursul dezvoltarii sexuale infantile isi fac loc si se satisfac in vis sau in simptomele nevotice.

Dupa 1920 aduce o serie de corective.

Mai intai el revizuieste parerile cu privire la pulsiuni. Astfel, pulsiunilor vietii (sexualitate, libidou, Eros) le sunt opuse pulsiunile mortii (Thanatos).

Acorda un rol mai mare agresivitatii.

Agresivitatea nu este pur si simplu subordonata sexualitatii, ci dispune de propriile sale functii in viata psihica a individului, fiind uneori in mare masura responsabila de simptomele nevrotice decat pulsiunile sexuale.

Exista in om , considera Freud, o tendinta primitiva de autodistrugere.

Freud isi revizuieste conceptia cu privire la structura si dinamica aparatului psihic, acesta fiind interpretat prin prisma mecanismelor de aparare ale Eului si a operatiilor de refulare.

In noua topica a aparatului psihic, format din Sine, Eu, Supraeu, locul central va reveni Eului.

activitatea Eului este concomitent constienta, preconstienta si inconstienta

ea consta in - perceptia externa si interna, in procesele intelectuale

- dirijarea si controlarea mecanismelor de aparare

Supraeul.

De obicei acesta este expresia identificarii copilului cu parintii idealizati. Daca Eul este determinat, in general, de experienta proprie si actuala a individului, Sinele si Supraeul sunt influentate de trecut (Sinele de ereditate, Supraeul de influentele sociale si parentale).

Conciliator intre aceste instante si realitatea externa, Eul devine principalul nivel al vietii psihice.

Dupa Zlate psihanaliza a savarsit o mare eroare: absolutizarea inconstientului. Freud inglobeaza in inconstient insasi Eul; el considera ca esenta existentei este inconstienta. In felul acesta viata psihica este amputata in cele din urma de fortele antagoniste care formeaza constiinta si Eul.

Viziunea nivelara a vietii psihice este impartasita si de alti autori avand o larga audienta in psihologie.

LUDWIG KLAGES (1928) considera ca viata psihica este constituita din 3 straturi zau zone:

materia individualitatii (ansamblul aptitudinilor personale referitoare la cunoastere, emotivitate, miscare);

structura (complexul de dispozitii ale mediului intern care determina forma de desfasurare a proceselor psihice);

natura (totalul mobilurilor sau motivelor personale de actiune ale individualitatii).

H. THOMAE (1951), prefera termenul de ,,arie" al personalitatii. Dupa parerea lui procesele dezvoltarii sunt rezultate ale interactiunii diverselor arii ale personalitatii:

aria propulsiva (flexibila pentru adaptarea la schimbare);

aria impulsiva (ce consta in habitualizare);

aria prospectiva (care asigura orientarea viitoare).

Desi aceste ultime contributii, cu exceptia celei a lui LERSCH, surprind intr-o mai mica masura aspectul organizarii ierarhice, nivelare a psihicului si mai mult pe cel al structurarii si interdependentei propriu-zise, ele sunt sugestive pentru efortul de a creona o viziune unitara si interactionista asupra vietii psihice.

3)Psihologia contemporana despre organizarea structural-dinamica a psihicului

Psihologia transpersonala

Reprezentantii psihologiei transpersonale nu se multumesc doar cu desprinderea unor nivele structural-functionale ale psihicului, ci incearca sa realizeze si o ierarhizeze a elementelor componente in interiorul fiecarui nivel.

KEN WILBER propune un model al constiintei care, ramanand fidel doctrinei universale, ia totusi in considerare si aporturile aduse de psihanaliza, psihologia egoului, psihologia jungiana, psihologia umanista si interpersonala.

Pornind de la ideea ca personalitatea umana este manifestarea sau expresia unor nivele multiple ale constiintei umane, el stabileste un ,,spectru al constiintei" format din 5 nivele, fiecare dintre acestea caracterizandu-se printr-un sentiment diferit de identitatea personala si traversand mai multe gradatii, de la identitatea suprema a constiintei cosmice, la sentimentul particular de identitate asociat constiintei eului.

Nivelele spectrului constiintei sunt urmatoarele:

nivelul Spiritului

cel mai intim nivel al constiintei, identic cu realitatea absoluta si ultima a universului, constiinta cosmica, nivelul suprem de identitate al omului;

nivelul transpersonal, supraindividual, cand omul nu este constient de identitatea sa cu universul, dar nici nu se confunda cu organismul individual;

nivelul existential

omul se identifica cu organismul sau psihofiziologic total, asa cum exista el in timp si spatiu;

- este nivelul la care linia de demarcatie intre sine si altul, intre organism si mediu este clar trasata;

la acest nivel incep sa se dezvolte procesele gandirii rationale ale omului si vointa sa personala;

limitele superioare ale nivelului existential contin factori biosociali, materiali, culturali interiorizati, relatiile de familie, conotatiile sociale, institutiile sociale omniprezente (limba, logica, etica, lege);

nivelul ego-ului

omul se identifica nu direct cu organismul sau total, ci cu o reprezentare mentala, mai mult sau mai putin exacta a organismului sau, se identifica, deci, cu propriul eu, cu imaginea de sine;

nivelul ,,umbrei"

omul se identifica cu o parte a egoului sau, cu imaginea de sine saracita si inexacta, care este persoana, in timp ce restul tendintelor psihice considerate ca penibile, indezirabile sunt lasate in ,,umbra".

Se remarca ca fiecare nivel al spectrului constiintei reprezinta o sfera de identitate din ce in ce mai restransa, trecand de la univers la o fateda a acestuia numit organism, de la organism la o fateta a acestuia numit psihic si de la o fateda a psihicului la o alta calificata drept persoana.

Fiecare nivel in parte dispune de o organizare structural-functionala proprie, deoarece este format dintr-o structura profunda si dintr-o alta de suprafata.

Dar nu numai nivelul constient al vietii psihice este diferentiat si neomogen, ci si cel al inconstientului. Wilber descrie 5 tipuri de inconstient:

inc. fundament (structurile profunde existente in calitate de potentialitati care oricand pot deveni constiente);

inc. arhaic (structurile simple, primitive, precoce ce nu provin din experienta personala ci sunt mosteniri filogenetice comune);

inc. submergent (structurile, candva constiente, dar care actual sunt evacuate sau refulate de constiinta deoarece nu sunt compatibile cu ea);

inc. ,,pecete" (structurile nerefulate dar care au propietatea de a refula);

inc. emergent (structurile profunde existente de la origine si neiesite inca la suprafata inconstientului fundament).

Aceste forme ale inconstientului sunt: ,,tipuri de procese inconstiente si nu nivele ale inconstientului."

Dupa Zlate cele 5 forme ale inc. descrise de Wilber sunt mai mult decat simple ,,procese inconstiente".Ele demonstreaza organizarea structural-dinamica, in esenta nivelara, a inc.

Recunoaste in inc. submergent preconstientul lui Freud, iar in inc. ,,pecete"-Superegoul.

WOLMAN (1986), pornind de la premisa ca, de fapt, aparatul psihic al lui Freud cuprinde 2 instante distincte, constientul si inc. cea de-a 3-a (precs. sau subcs.) fiind asimilabila constientului, propune introducerea unui nuvel intermediar intre Cs. si Inc. numit protoconstient.

Dupa opinia lui, exista fenomene care nu sunt in intregime nici constiente, nici inconstiente. De ex. visele lucide, fobiile, fenomenele parapsihologice, meditatia, etc., sunt pe jumatate constiente, pe jumatate inconstiente, cuprinzand momente de ambele tipuri. Acestea sunt fenomenele numite de autor prin termenul de protoconstient.

Protoconstiinta reprezinta ,,o punte de legatura intre fenomenele constiente si cele inconstient între comportamentul normal si cel psihopatologic."

Specificul abordarii structural-dinamice a psihicului

CONCEPTUL DE "STRUCTURĂ"

-pt. fizica structura=ansamblu de stari si de transformari posibile în cadrul carora sistemul real îsi ocupa locul sau determinat

-pt. socilogie structura reprezinta o ordonare stabilita a elementelor unui sistem social, care scapa fluctuatiilor ce îi sunt impuse din afara

-Piaget (Structuralismul): o structura comporta 3 caracteristici fundamentale: totalitate, transformare, autoreglare

- totalitatea structura este formata din elemente subordonate legilor specifice sistemului-

- transformarea structurile sunt întotdeauna si simultan structurante si structurate .

- autoreglarea asigura conservarea si "închiderea" structurilor = transformarile interne ale unor structuri au loc întotdeauna între elementele aceleiasi structuri

-limita: structurile psihice nu întretin raporturi genetice si evolutive unele cu altele, deci ele nu se influenteaza reciproc (aceasta limita va fi corectata de abordarile sistemice).

DEMERSURI ÎN ABORDAREA STRUCTURAL - DINAMICĂ A PSIHICULUI

implica 2 tipuri de demersuri:

- surprinderea modului de organizare, articulare si ierarhizare a elementelor vietii psihice la un moment dat - surprinderea dinamicii, evolutiei, transformarii de-a lungul timpului a organizarii psihicului

-psihanaliza clasica avantaja dinamismul

-Lacan - structuralismul (inconstientul este structurat ca un limbaj)

-exista tentative de conciliere a dinamicii cu structura: Piaget dezvoltarea stadiala a psihicului copilului

fiecare stadiu al dezvoltarii intelectuale dispune de o organizare totala, prin asimilarea si includerea în sine a achizitiilor stadiului precedent, dar depasindu-le pe acestea, astfel ca apar în final structuri globale extraordinar de complexe

PRINCIPIILE ABORDĂRII STRUCTURAL - DINAMICE A PSIHICULUI

p. structurarii elementelor componente ale vietii psihice aparitia unei totalitati

p. interactiunii si interdependentei elem. componente (unele actioneaza asupra altora producând modificari în elem. si în relatia dintre ele)

p. integrarii elem. în cadrul structurilor, fara sa-si piarda propria lor identitate

p. trecerii de la o structura la alta, ca urmare a modificarii echilibrului fortelor de câmp, structurile ramânând distincte, necontrolate

p. raporturilor de succesiune spatio-temporala, de coexistenta exterioara, fara raporturi genetice, evolutive

p. legilor de structura si al legilor de dinamica asigura perpetuarea structurilor si dinamica acestora (individul ramâne unitar si constant cu el însusi sau devine disociat si fluctuant) .

Abordarea structural-dinamica antreneaza in psihologie o serie de dificultati. Dupa opinia lui Zlate cauzalitatea dificultatilor este dubla:

omul dispune de capacitati simbolice care-i permite reprezentarea/anticiparea sfarsitului, a mortii, a dezintegrarii structurii vii pe care el o reprezinta.Cum structura este dinamica, evolutiva, dezintegrabila, acest fapt ii induce omului o stare de neliniste, de angoasa.

El constientizeaza faptul ca a crede in structura inseamna a crede implicit intr-o iluzie a perenitatii.

Omul isi da seama ca numai starile de echilibru, de armonie (cu sine, cu altii, cu lumea) sunt benefice, gratificante, in timp ce ruperea echilibrului, starile de dizarmonie sau de criza conduc la efecte negative in plan psihocomportamental (frustrare, stress, anxietate).

In felul acesta omul traieste o drama:structura, prin stabilitatea ei, este factor de progres, de succes psihologic, in timp ce prin dinamica ei si mai ales prin dezintegrarea ei devine factor iluzoriu, de esec psihologic.

Schimbarea este contradictorie in ea insasi:

corespunde dezintegrarii

este conditia adaptarii si supravietuirii.

Tocmai de aceea apare dificultatea conjugarii acestor 2 stari ale schimbarii, gandirea lor concomitenta. Doar abordarea structural-dinamica impreuna este in masura sa depaseasca contradictia.

III . ABORDAREA SISTEMICA SI SINERGETICA A PSIHICULUI

ABORDAREA SISTEMICA

Abordarea sistemica a psihicului este de data relativ recenta. Premisele ei trebuie cautate in stiintele mai apropiate mai indepartate de psihologie (biologie, filosofie, neurologie, cibernetica, etc.) sau chiar in interiorul psihologiei.

I. Din afara psihologiei

I.1. BIOLOGIA este poate stiinta cea mai veche care si-a elaborat o viziune sistemica asupra obiectului ei cercetare. Organismul natural (animal sau uman) inteles ca un ansamblu, ca o totalitate de organe si aparate interdependente unele de altele dar si de mediul exterior, a fost prototipul abordarilor sistemice pentru multe stiinte, implicit pentru psihologie

I.2. FILOSOFIA. Psihologia s-a desprins ca stiinta de sine statatoare din filosofie, asa incat nu se putea ca unele conceptii filosofice sa n-o contamineze.

DESCARTES (1596-1650) a introdus in ,,Tratatul despre om" ideea omului ca o ,,masina vie":

I.3. FIZIOLOGIE si NEUROLOGIE

P.K. ANOHIN studiind activitatea reflex-conditionata a creierului a formulat ,,teoria sistemului functional".

Abordarea sistemica a psihicului uman a fost insa impusa de teoria informatiei, de cibernetica si mai ales de teoria generala a sistemelor (TGS).

Teoria informatiei a facilitat elaborarea unei viziuni holiste asupra psihicului.

Ea a permis intelegerea mai clara a caracterului informational, deci nesubstantial, al psihicului.

Faptul ca prin intermediul teorie informatiei putem studia cum un sistem intra in contact cu altul, cum diverse constrageri biologice (date de organizarea sistemului nervos central) limiteaza seria adaptarilor posibile ale matricei socioculturale are o mare importanta pentru explicarea sistemica a psihicului, acesta integrandu-se el insusi in sirul factorilor constrangatori sau facilitatori ai evolutiei umane.

I.4. CIBERNETICA

Cibernetica propune o serie de concepte operationale cu ajutorul carora pot fi intelese cele mai diverse masini, inclusiv cele biologice si sociale.

Ea introduce notiunile de reglare si deviatie, cele de control si programare.

Cea mai importanta este insa notiunea de conexiune inversa (feed-back) cu diversele sale varietati

- feed-back-ul negativ, care anuleaza orice deviatie de la norma;

- feed-back-ul pozititiv care creste deviatia.

Din colaborarea ciberneticii cu psihologia s-a surprins natura informationala a psihicului si caracterul lui integrator-sistematic.

.5. Teoria generala a sistemelor este o alta orientare teoretica ce a reprezentat una dintre premisele fundamentale ale introducerii viziunii sistemice in psihologie.

Ludwig von Bertalanffy, creatorul teoriei generale a sistemelor, a facut apel la psihologie, din care si-a extras argumentele pentru a-si ilustra ideile. In centrul preocuparilor sale se afla conceptul de sistem. Sistemul este orice ansamblu de elemente aflate intr-o interactiune ordonata (non-intamplatoare).

Importanta este nu pozitia se sistem sau de element, ci relatia interactiunea si interdependenta lor. Elementul devine semnificativ numai in relatie cu alt element.

Elementele se asociaza in ,,subsisteme" iar subsistemele legate si corelate intre ele formeaza ,,sistemul".

Senzatiile, perceptiile, gandirea, memoria asociate intre ele formeaza subsistemul cognitiv; acesta, corelat cu subsistemul afectiv, cu cel motivational si volitiv, formeaza sistemul de personalitate. La randul lui, sistemul de P devine subsistem in raport cu sistemul social. In tratarea sistemica elementul este ceva relativ aflat in relatii de apartenenta sau de incluziune fata de altceva.

El vorbeste de un anumit tip de sistem - cel deschis.

Sistemul este deschis in sensul ca lasa sa patrunda in sine o serie de elemente (materiale, energetice, informationale) care ii pot modifica configuratia interioara.

Relatia sistemului cu ecosistemul asigura insasi ,,viata" sistemului.

Pe scurt, sistemul trebuie sa interactioneze cu alte sisteme.

Aceasta interactiune presupune dependenta sistemului de exterior, afirmarea unei finalitati proprii sistemului dat.

Intre verigile de ,,intrare" si cele de ,,iesire" este introdusa relatia de tip circular (conexiunea inversa).

El este cel care introduce pentru prima data notiunea de conexiune inversa, ca o lege universala, cautand sa o identifice in fenomenele fizice, psihice, sociale, morale.

El este primul care defineste psihicul ca sistem.

,,Psihicul este un sistem constituit din multiple elemente dinamice reversibile asociate".

II. Premise din interiorul psihologiei

La elaborarea viziunii sistemice asupra psihicului a contribuit si psihologia.

II.1. Momente semnificative

Unul dintre acestea il reprezinta psihologia gestaltista (configurationista) care a pornit de la sublinierea rolului formei, al intregului in raport cu partea.

Gestaltismul a aparut ca o reactie impotriva asociationismului, aducand o viziune metodologica integralista.

Forma (gestalt) este un produs al organizarii, iar organizarea este procesul care duce la gestalt.

Intuirea caracterului de sistem al psihicului se degaja din model in care gestaltistii explicau unele legi ale perceptiei, una dintre acestea fiind legea pregnantei sau a bunei forme.

II.2. Coordonatele sistemice ale psihicului

Abordarea sistemica a psihicului pp. conceperea lui ca un sistem ce dispune de toate atributele sistemelor, in general.

Prima problema care se ridica este aceea daca psihicul poate fi considerat un sistem. Si daca da, care sunt caracteristicile SPU?

Pentru a raspunde la aceste intrebari este necesar ca mai intai sa descriem conceptul de sistem si apoi sa vedem in ce masura psihicul dispune de coordonate sistemice.

II.2.1. Conceptul de sistem

Sistemul consta in multimea de elemente componente, in ansamblul relatiilor dintre aceste elemente structurate multinivelar si ierarhic si in constituirea unei integralitati specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relatiile individuale dintre ele. Sistemul este ireductibil la componentele sale, in masura in care se constituie ca o totalitate de elemente interdependente. (Vlasceanu)

Sistemul cuprinde:

trei categorii de marimi (de intrare; de stare; de iesire), cu topologia lor distincta;

marimile de intrare sunt cele pe care sistemul le primeste din afara sa, unele dintre acestea fiind asimilabile, altele neasimilabile sau chiar perturbatoare, raportul dintre ele dand coeficientul de complexitate al sistemului.

marimile de stare sunt cele din interactiunea carora se creeaza o configuratie diferentiala sau difuza;

marimile de iesire sunt constituite din produsele sistemului, din rezultatele aparute ca urmare a functionalitatii lui concrete.

Relatiile dintre cele 3 categorii de marimi: sistemul depinde de marimile de intrare, care, la randul lor, sunt influentate de marimile de iesire;

-in cadrul sistemului exista relatii:

conexiunea inversa sau feed-back-ul (cea mai importanta relatie dintr-un sistem)

- intre structuri (relatii interstructurale)

- intre elementele structurilor (relatii structurale)

Activitatile sau comportamentele, adica modul in care sistemul interactioneaza cu mediul sau, efectele acestei interactiuni, efectele acestei interactiuni sunt si asupra mediului si asupra sistemului.

Orice sistem contine 3 subansambluri

substantial (vizeaza numarul si natura elementelor constitutive);

structural (se refera la multimea si tipul relatiilor de interactiune dintre elementele componente);

functional (are in vedere actiunile realizate de sistem ca raspuns la solicitarile mediului).

II.2.2. Psihicul ca sistem: caracteristicile sistemului psihic uman

Psihicul detine si satisface toate aceste atribute, deci poate fi considerat un sistem.

Golu & Dicu:

Am putea spune ca sistemul psihic reprezinta in sine un ansamblu autoreglabil de stari si procese structurate pe baza principiilor semnalizarii, reflectarii si simbolizarii si coechilibrate prin intermediul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spatio-temporara, generalizare.

Sistemul psihic uman este un sistem energetic-informational de o complexitate suprema, prezentand cele mai inalte si perfectionate mecanisme de autoorganizare si autoreglaj si fiind dotat cu dispozitii selective antiredundante si cu modalitati proprii de determinare antialeatorii.

Popescu-Neveanu:

Cele 2 definitii cuprind principalele caracteristici ale SPU, si anume:

Caracterul informational-energizant al SPU.

Primul aspect apare din insasi natura informationala a psihicului, dar si din faptul ca omul, traind intr-un univers informational, fiind bombardat mereu de informatii si trebuind sa reactioneze la ele, este nevoit sa-si elaboreze mecanismele prin intermediul carora sa le poata stapani. El trebuie sa-si formeze si sa-si perfectioneze mecanismele de receptionare a informatiilor, de stocare, prelucrare si interpretare a lor, de combinare si recombinare sau pe cele de valorificare a lor.

Importanta nu este doar informatia, ci si modul de operare cu ea.

Asa incat mai corect este sa vorbim, considera Zlate, de caracterul informational-operational al SPU.

Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul ca avem de-a face cu un sistem viu, campurile bioenergetice reprezentand zone de generare a insasi modelelor informationale.

Cum nu cantitatea de energie in sine este semnificativa, ci tocmai modul ei de utilizare, fapt ce se soldeaza cu stimularea in grade diferite a SP, mai adecvat ar fi sa precizam natura stimulator-energizatoare a acestuia.

SP dispune de stari si procese cu grade diferite de organizare si structurare ce le diferentiaza calitativ intre ele, acordandu-le o nota de valoare.

In acest caz, aspectele de ordin axiologic ale sistemului trec pe primul plan.

Sintetizand, putem spune ca SPU este informational-operational, stimulator-energizant si axiologic.

Caracteristica fundamentala a SPU o reprezinta caracterul sau interactiv, interactionist.

El este un sistem prin excelenta dinamic, neaflandu-se aproape niciodata intr-o stare de echilibru perfect, dar nici excluzand posibilitatea unor pericole de relativa stabilitate.

Indiferent de starea in care se afla, interactiunea elementelor, a partilor, structurilor, subsistemelor sale este modul lui curent existential.

Elementele sistemului capata sens numai in procesul interactiunii.

Caracterul interactionist al sistemului este demonstrat de faptul ca nivelul de dezvoltare a unei parti depinde de nivelul dezvoltarii altei parti.

Interactivismul componentelor sistemului se evidentiaza nu doar in procesul organizarii calitative a acestora, ci si in cel al destructurarii lor.

Perturbarea unei componente a sistemului antreneaza dupa sine alterarea alteia sau chiar a intregului sistem.

Relatiile compensatorii dintre diferitele elemente componente ale sistemului evidentiaza si mai pregnantcaracterul interactiv al acestuia.

Pentru ca sistemul sa-si pastreze integralitatea, nu este absolut necesar ca toate componentele sale sa fie la fel de dezvoltate.

Chiar daca unele sunt mai putin dezvoltate sau lipsesc cu desavarsire, sistemul poate actiona ca un intreg tocmai datorita compensarii, adica preluarii functiilor componentelor ce lipsesc sau sunt insuficient dezvoltate de catre alte componente ale sistemului, mult mai dezvoltate.

Interactiunea SPU nu se realizeaza exclusiv la nivelul propriilor sale componente.

Sistemul, luat ca intreg, interactioneaza cu exteriorul, de unde deriva o alta caracteristica a lui, si anume faptul ca este ambilateral orientat.

Sistemul asimileaza informatii atat din exterio, cat si din sine, pe care le coordoneaza in virtutea unui principiu al echilibrarii.

Numai acest tip de orientare dubla ii asigura normalitatea.

Ruperea sistemului de lume si centrarea excesiva pe sine, inchiderea in sine ar duce la ,,prabusirea in sine", la aparitia unor grave fenomene de dezadaptare, cum ar fi autismul, onirismul.

SPU este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficienta organizare, deferentiere si specializare spre forme din ce in ce mai complexe de organizare, diferentiere si specializare.

Functionarea si interactiunea proceselor de crestere, maturizare, dezvoltare etc., se soldeaza cu consolidarea unor structuri psihocomportamentale din ce in ce mai evoluate.

SP nu dispune insa nu doar de capacitatea de a-si elabora o serie de mecanisme functionale proprii, evident sub influenta si dirijarea factorilor si solicitarilor externe, ci si de aceea de a le si transforma in mecanisme mijlocitoare ale propriilor lui demersuri.

Ele sunt introduse in circuitul functional al psihicului, contribuind la evolutia acestuia.

Caracterul evolutiv al SPU se exprima prin trecerea acestuia de la stari de condensare si maxima concentratie (in produsele obtinute la un moment dat) la stari de expansiune, de cautare a unor noi cai si mijloace care sa conduca la obtinerea altor produse.

Caracterul evolutiv al SPU pp. succesiunea fazelor de organizare si de dezorganizare, fiecare dintre acestea putand fi premisa sau impulsul celeilalte.

SPU nu functioneaza global, nediferentiat, ci pe niveluri, continuturile sale capatand o ierarhizare functionala si valorica.

Cele 3 niveluri funvtionale ale psihicului sunt constientul, subconstientul si inconstientul.

O anumita ierarhizare intalnim chiar in interiorul fiecaruia dintre aceste niveluri.

In constiinta sunt prezente urmatoarele niveluri functionale:

nivelul de maxima acuitate si claritate (starea de veghe);

nivelul acuitatii moderate si minime (starea de atipire);

nivelul acuitatii abolite (starea de coma).

Trecerea de la un nivel la altul asigura dinamica normala a sistemului, fixarea unuia dintre ele echivaleaza cu perturbarea sistemului.

SPU este antientropic si antiredundant, ceea ce inseamna ca, pe masura constituirii lui, favorizeaza procesele de organizare si diminueaza efectele influentelor perturbatoare.

Sunt eliminate informatiile de prisos, cele care si-au pierdut utilitatea sau cele care, in loc sa organizeze sistemul, il dezorganizeaza.

Sunt retinute informatiile facilitatoare ale bunei functionalitati a sistemului.

Mecanismele de selectie, abstractizare, uitare, transfer joaca astfel de roluri.

SPU nu exclude total momentele de dezorganizare, de desinergizare.

Momentele dezorganizatoare nu sunt destructive, ci constructive si innoitoare, conducand la creearea conditiilor favorabile reinceperii unei nou proces (procesul creatiei).

Principalele dispozitive antialeatorii ale omului sunt ratiunea si vointa, prin intermediul lor omul sustragandu-se intamplarii, contingentei.

SP nu este total antiredundant. El isi conserva o anumita cantitate de informatie care desi actual nu este yutila, poate deveni intr-o alta etapa, ea reprezentand un fel de rezerva pentru constructiile viitoare.

SPU are un caracter adaptativ, indeplinind functia de reglare si aureglare.

Desi el se formeaza ca urmare a influentelor exterioare socio-culturale ce se exercita de-a lungul ontogenezei asupra sa, fapt care duce si la socializarea lui, aceasta nu inseamna ca individul nu participa la propria sa formare.

SPU isi afirma specificul si forta sa proprie.

In afara de functia de autoreglare, SPU o are insa si pe cea de autoorganizare, adica de asi elabora noi forme de organizare, noi modele sau functii interne.

Autoimpunerea, autorealizarea, autoafirmarea, autodescoperirea, autoeducatia, autodepasirea sunt comportamente specifice prin care se exprima functia autoorganizatoarea psihicului.

Datorita tuturor acestor caracteristici psihicul este considerat un sistem hipercomplex, un fel de rezumat condensat al intregii dezvoltari biologice si socio-culturale a omului, sistem ce dispune de un numar mare de elemente active, puternic saturate de legaturi interne si externe.

Ion Manzat: ,,Psihicul este un sistem, dar un sistem deosebit, diferit de alte sisteme, el este un sistem sinergetic, cu propietati pe care sistemele nesinergetice nu le detin.

Daca omul este un sistem sinergetic viu (pentru ca in el sunt concentrate toate energiile si potentele din univers) si de gradul II (deoarece isi poate autocrea sinergismul, il poate cunoaste si amplifica in mod constient, asa cum considera Manzat), atunci si psihicul sau este un sistem sinergetic viu si de gradul II.

Tocmai de aceea abordarea sistemica, a psihicului trebuie completata cu abordarea sinergetica a psihicului.

III.1.1. Clasificarea traditionala a fenomenelor psihice

Psihologia traditionala imparte fenomenele psihice in procese, activitati si insusiri psihice.

Procesele psihice sunt modalitati ale conduitei cu o desfasurare discursiva, plurifazica, specializate sub raportul continutului informational, al formei ideal, subiective de realizare, ca si al structurilor si mecanismelor operationale.

Activitatile psihice reprezinta modalitati esentiale prin intermediul carora individul se raporteaza la realitatea inconjuratoare, fiind constituite dintr-un sir de actiuni, operatii, miscari orientate in directia realizarii unui scop ca urmare a sustinerii lor pe o puternica motivatie.

Insusirile psihice sunt sistetizari si generalizari ale diverselor particularitati dominante apartinand proceselor sau activitatilor psihice, formatiuni psihice calitativ noi care redau structurile globale stabile ale P, configuratii psihice mult mai stabile decat procesele psihice.

Dat fiind faptul ca o serie de fenomene psihice nu satisfac atributele proceselor, activitatilor si insusirilor psihice, ele sunt incadrate in categoria conditiilor facilitatoare sau perturbatoare ale celor dinainte.

Intre toate aceste fenomene psihice exista o stransa interactiune si interdependenta. Astfel procesele psihice apar ca elemente componente in structura activitatii psihice si se regasesc transfigurate in insusirile psihice.

Activitatea psihica reprezinta cadrul si sursa aparitiei, formarii si dezvoltarii atat a proceselor cat si a insusirilor psihice. Acestea din urma, o data constituite devin conditii interne ce contribuie la realizarea unor noi structuri superioare de data aceasta, ale activitatii psihice.

Interactiunea si interdependenta proceselor, activitatilor, insusirilor si conditiilor psihice evidentiaza unitatea vietii psihice si eficienta ei, deoarece numai intr-o astfel de unitate psihicul isi poate realiza functiile lui adaptative.

Senzoriale senzatii

perceptii

reprezentari

Cognitive

procese Logice gandire

psihice memorie

imaginatie

Afective

(emotii, sentimente, pasiuni)

Volitive (vointa)

activitati jocul

psihice invatarea

munca

creatia

Psihologia  Conditii care stimuleaza si faciliteaza

studiaza  procesele, activitatile si insusirile

fenomene  psihice: motivatia , deprinderile,

temperament atentia

insusiri aptitudini

psihice caracter

inteligenta

creativitate

Clasificarea traditionala a fenomenelor psihice

III.1.2. Clasificarea actuala a fenomenelor psihice

Zlate consecvent punctului de vedere potrivit caruia obiectul psihologiei il reprezinta activitatea omului concret, prefera sa vorbeasca de mecenisme psihice si nu de procese si insusiri psihice.

Procesele psihice sunt prea dinamice si fluctuante, insusirile psihice prea stabile si statice.

Atat procesele cat si insusirile psihice sunt interpretate prea adeseori in expresia lor finala, ca procese psihice, si nu in cea de forte ce pun in miscare si care, in functie de calitatea lor pot facilita sau impiedica desfasurarea activitatii.

Din acest considerent credem ca interpretarea lor ca mecanisme puse in slujba activitatilor umane este mult mai nimerita.

In decursul activitatii sale, omul trebuie sa receptioneze, sa stocheze, sa prelucreze informatia.

Pentru a putea realiza asemenea finalitati el are nevoie de forte psihice adecvate si specializate-senzorial- perceptive, mnezice sau rational-logice.

El trebuie sa-si sustina energetic activitatea, sa-si regleze in functie de imprejurari, sa-si integreze intr-un tot unitar actiunile, starile, trairile subordonandu-le unor scopuri determinate.

Iata de ce recursul la mecanismele stimulator-energizante, la cele de reglaj psihic, la cele integratoare devine o conditie sine-qua non a desfasurarii sficiente a activitatii.

Mecanismele psihice pot fi impartite in urmatoarele categorii:

mecanisme informational-operationale, impartite:

- in mecanisme de - receptionare si prelucrare primara a informatiilor

- prelucrare secundara si de transformare a informatiilor

mecanisme integratoare ale tuturor celorlalte in structurile complexe ale P.

Aceasta clasificare pune accentul pe latura instrumentala, dinamica, vie a psihicului, pe motorul ei si pe latura cresterii eficientei activitatii prin perfectionarea propriilor ei mecanisme.

de prelucrare primara a

informatiilor

senzatii

perceptii

INFORMATIONAL- reprezentari

OPERATIONALE de prelucrare secundara a

informatiilor

gandire

memorie

MECANISME imaginatie

PSIHICE

STIMULATOR- (motivatia, afectivitatea)

ENERGIZANTE

comunicarea

REGLATOARE limbajul

atentia

vointa

INTEGRATOARE (PERSONALITATE)

Clasificarea actuala a fenomenelor psihice

III.2. Principiile si valentele abordarii sistemice a psihicului

III.2.1. Principalele abordari sistemice

Abordarea sistemica recurge la o serie de principii cu caracter metodologic ce trebui respectate in investigatiile teoretice si chiar in demersurile practice. Printre acestea enumeram:

Principiul globalitatii - fiecare componenta trebuie sa fie raportata la intreg si la fiecare dintre celelalte componente;

Principiul contextualitatii - se ia in considerare contextul concret-situational, existential si functional in care are loc derularea comportamentelor;

Principiul cauzalitatii - descoperirea cauzelor conduitelor si comportamentelor;

Principiul ameliorarii - in urma cercetarii se sugereaza masuri ameliorative in planul activitatii;

Principiul valorii - analiza se face in termeni apreciativi, in termeni de eficienta;

Practicarea analizei sistemice in psihologie conduce la cercetarea mult mai riguroasa si profunda a psihicului uman, la relevarea interrelatiilor elementelor lor componente pentru a surprinde modul optim de actiune a acestora, la descoperirea unor modalitati de crestere a calitatii si sficientei intregului sistem.

III.2.2. Valoare metodologica

Abordarea sistemica a psihicului uman are pentru psihologie o mare valoare metodologica, exprima si in sporirea posibilitatilor descriptive si explicativ-interpretative ale acesteia.

Principiul interactionist sistemic aplicat vietii psihice permite elaborarea unui model psihocomportamental de ansamblu al vietii psihice, mult mai aproape de adevar.

Abordarea sistemica a psihicului uman a deschis calea intelegerii mult mai clare si mai nuantate a raporturilor dintre psihismul subiectiv si comportamentul exteriorizat, care sunt nu numai interdependente, ci si reciproc convertibile.

Aceste comportamente sunt prelucrate si asimilate prin invatare, transformate in acte subiective, in timp ce acestea din urma se exteriorizeaza si se manifesta in comportament sub forma reactiilor.

Aceasta nu inseamna ca fiecare dintre cele 2 realitati (mintalul si comportamentalul) nu dispun de propriile lor legi de organizare si functionare.

Abordarea sistemica ne orienteaza si in planul cercetarii psihologice, reprezentand un adevarat ghid al acesteia.

Ia stabileste demersurile ce urmeaza a fi intreprinse de cercetatori, ca si principiile ce trebuie respectate in analiza sistemica.

Din perspectiva acestui tip de analiza, cercetatorul trebuie sa stabileasca relatiile dintre sistemul dat si sistemul sau supraordonat, si relatile dintre elementele lui constitutive:

relatiile dintre finalitatile sistemului si produsele obtinute;

relatiile dintre scopuri si potentialul de intrare si mai ales cel de stare;

relatiile dintre scopuri si restrictiile impuse desfasurarii proceselor, restrictii de natura fiziologica, psihologica sau sociala;

relatiile dintre componentele sistemului si factorii de presiune exercitati asupra lui.

IV. ABORDAREA SINERGETICA A PSIHICULUI

IV.1. Ce este sinergetica ?

Esenta noii viziuni deriva din etimologia termenului (> gr. sin ,,impreuna cu"; ergon ,,actiune"), de unde rezulta ideea de ,,actiune impreuna, corelata, a diferitelor elemente" care conduce la efecte de cooperare.

Termenul de sinergetica a fost introdus de fizicianul german Herman Hacken , specialist in teoria laserilor, care a si fundamentat d.p.d.v. teoretic o noua conceptie.

Despre sinergetica se poate vorbi in cel putin 3 acceptii:

Ca activitate

Sinergetica se refera la actiunea simultana a mai multor agenti, chiar de naturi diferite in vederea indeplinirii aceleiasi functii.

Ca stiinta

Sinergetica se concentreaza asupra studierii, autoorganizarii sau autostructurarii sistemelor, indiferent de natura lor (fizica, chimica, biologica, sociala), pe baza conlucrarii, a cooperarii organice a comportamentelor si subsistemelor constitutive.

Ca metastiinta

Sinergetica pledeaza pentru atitudini de mare sinteza in cunoastere, depasind granitele mai mult sau mai putin inguste ale fiecarei stiinte in parte, ea este interesata mai degraba de metodologie, de principiile tranferabile in mai multe domenii decat de metode sau tehnici particulare de investigatie.

IV.2. Principiile abordarii sinergetice

Abordarea sinergetica apeleaza la anumite principii, multe dintre ele reiesind din conceptia diversilor autori despre sinergetica.

Aceste sunt:

n Principiul instabilitatii dinamice - in masura a explica dezvoltarea psihicului; trecerea lui de la un stadiu la altul, de la o forma de manifestare la alta;

n Principiul dezechilibrului creator - capabil de a explica mecanismul intern, al dezvoltarii si progresului psihicului, chiar motorul psihicului;

Numai complementaritatea dintre cooperare si rivalitate creeaza in psihic tensiuni dinamizatoare absolut necesare bunei lui functionari.

n Principiul interactiunii - interactiunea sinergica se bazeaza nu numai pe cooperarea sincronica a elementelor, ci si pe rivalitatea lor sincrona;

Elementele actioneaza unele prin altele, nu unele dupa altele;

Exista interactiuni nu numai la nivelul elementelor ci si la nivelul interactiunilor.

n Principiul procesualitatii - in sinergetica prezinta o mare importanta nu atat arhitectura sistemului, cat procesualitatea lui, mecanismele (echilibrele si dezechilibrele, rupturile si refacerile, ordinea si dezordinea, determinarea si haosul) care conduc la o arhitectura sau alta a sistemului.

n Principiul autoorganizarii optime si eficiente - cu ajutorul lui putem explica si intelege nu numai calitatea si efectele specifice sistemului sinergetic, ci si relatiile dintre un sistem si altul, injluentele reciproce ale sistemelor.

Senzatia .

Traind intr-un mediu informational, omul are nevoie de o serie de instrumente care sa-i permita operarea adecvata cu informatii. Unele dintre aceste instrumente sunt mecanismele psihice de prelucrare a informatiilor. Prin toate, el prelucreaza informatiile, dar fiecare o face în felul sau, dispunând de functii specifice.

Prin senzatii, omul capteaza, înregistreaza si efectueaza o prelucrare initiala destul de simpla a informatiilor. La nivelul lor, nu-i sunt accesibile decât însusirile concrete, simple, izolate ale obiectelor si fenomenelor, care sunt insa insuficiente pentru adaptarea rapida la mediu.

De aceea el recurge la perceptii, ca mecanisme psihice de prelucrare aprofundata nu a insusirilor, ci a obiectelor luate ca întreguri distincte, ca trasaturi ce contin elemente inter-relationale. La acest nivel omului ii este accesibila semnificatia obiectelor în virtutea careia, acestea capata valoare adaptativa. Perceptia este legata "de aici si acum" de ceea ce se întâmpla în prezent.

Pentru a evoca experiente trecute, omul se serveste de reprezentare, prin intermediul careia îsi reexprima experienta. Mecanismele de prelucrare primara a informatiilor, apar si se dezvolta în activitate, astfel încât ele sunt mijloace eficiente, ameliorativ-optimizatoare.

SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL SENZATIEI .

In diferite lucrari de specialitate, termenul de senzatie, prezinta unele "ambiguitati" datorate disputelor teoretice în care a fost implicat.

Pentru demonstrarea specificului psihologic al senzatiei, se recurge la compararea senzatiei fie cu unele fenomene inferioare ei ( excitatia) sau cu fenomene superioare ei (perceptia).

Compararea senzatiei cu excitatia

Excitatia presupune o modificare locala reversibila sub influenta actiunii stimulului.

Senzatia implica transmiterea excitatiei pina la centri care au capacitatea de a inregistra experientele de natura sa asigure adaptarea conduitelor individului.

Daca, de exemplu, lumina este impiedicata sa ajunga in zona centrala a analizorului vizual, senzatia vizuala nu va aparea, dar aceasta nu inseamna ca reflexul pupilar va fi impiedicat sa intre in functiune.

Senzatia are doua stadii:

stadiul presenzorial

stadiul de excitatie sau de reflex , caracterizat printr-o reactie localizata, dar integrata prin efectele ei in circuitul reglator.

stadiul senzatiei propriu-zise ca reflectare a unor insusiri ale obiectelor

Definirea senzatiei prin opozitie cu excitatia are o dubla semnificatie:

- se precizeaza mai bine distinctia dintre fiziologic si psihologic

- se subliniaza continuitatea lor, integrarea fiziologicului in sau de catre psihologic, asigurandu-se in felul acesta reglarea generala a comportamentului.

Compararea senzatiei cu perceptia

Raportarea senzatiei la perceptie reprezinta, cea mai raspândita modalitate de definire si individualizare a senzatiei. Punerea fata în fata a doua mecanisme cognitive reuseste sa conduca la surprinderea notelor distinctive a fiecaruia dintre ele.

Primul demers in acest sens a fost intreprins inca din sec.19, cind Thomas Reid concepea senzatiile ca fiind unitati psihice elementare si primitive care, combinindu-se si asociindu-se intre ele, duc la perceptii.

Reid obseva caracterul primitiv al senzatiilor elementare, comparativ cu caracterul complex si structural al perceptiilor.

In cercetarile actuale, dominate de psihologia cognitiva, distinctia dinre S si P capata o noua valoare.

Senzatia se refera la tratarea senzoriala a informatiilor fizice, independent de semnificatia lor.

Perceptia este direct legata de semnificatia obiectelor si de interpretarea informatiilor senzoriale.

Definirea senzatiei prin integrare psihofiziologica

Definirea senzatiei se poate face prin raportarea ei, nu doar la fenomenele fiziologice si psihice, aflate în imediata sa apropiere, ci si la alte "fapte", obiective sau subiective.

Senzatia corespunde unui obiect real, implica participarea unui aparat nervos si are antecedente si concomitente de natura subiectiva.

Obiectul si stimularea nervoasa apar drept conditii necesare, dar nu si suficiente pentru senzatii. O mare importanta au faptele mintale, constiinta, imaginile si rationamentul fiind cele care determina senzatia .

Perfectionarea senzatiilor nu constituie doar o urmare a bunei functionalitati anatomo-fiziologice, ci se datoreaza si perfectionarii activitatii mintale a individului. Nu numai simturile ascut mintea omului, ci si mintea contribuie la ascutimea simturilor.

Concluzie generala

.Modalitatile de definire si de caracterizare a senzatiilor prezentate înainte, aduc precizari importante; totusi, nici una dintre ele nu furnizeaza date referitoare la continutul informational al senzatiilor, la forma ideal subiectiva de reflectare a realitatii.

M.Golu, considera ca senzatia este reflectarea activ-selectiv si ideal-subiectiva a insusirilor particulare si singulare ale stimulilor modali specifici, în forma unui cod imagine. Continutul ei, furnizeaza o informatie secventiala, fragmentata, despre obiectele si fenomenele perceptibile. Ea nu permite identificarea acestor obiecte, ci doar discriminarea lor în interiorul uneia si aceleiasi însusiri. Analiza senzatiei trebuie sa ia în consideratie interactiunea factorilor externi si a celor ce tin de organizarea subiectului.

Zlate: Senzatia, ca prima forma de psihic, reproduce in creierul uman insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor sau stimulilor care actioneaza direct asupra organismului, reflectarea avind un caracter nemijlocit.

Insusirile reflectate de senzatie sint simple, concrete, exterioare, accidentale, neesentiale, izolate, separate ale obiectelor si fenomenelor.

Dovada faptului ca S se caracterizeaza prin tratarea separata a insusirilor stimulilor o reprezinta:

- specializarea simturilor

- specializarea ariilor corticale, a zonelor de proiectie corticala a analizatorilor.

Acest punct de vedere este larg acceptat si vehiculat in psihologia romaneasca:

COSMOVICI: ,,S este cunoasterea unei insusiri separate a unui obiect sau fenomen, in momentul cand acesta actioneaza asupra unui organ senzorial."

ROL: Senzatiile sunt importante pentru existenta si activitatea umana deoarece:

Informeaza despre variatiile care se produc în circumstantele mediului înconjurator, cu conditia ca aceste variatii sa fie importante. Organele senzoriale furnizeaza creierului informatiile, pe care acesta le interpreteaza, le transforma în perceptii, face ca ele sa corespunda cu cele stocate deja. Sistemul senzorial este mijlocul prin care datele externe sunt transformate în experiente active.

Senzatiile asigura adaptarea organismului la variatiile mediului înconjurator, ne semnalizeaza dezechilibrele interioare.

Senzatiile orienteaza si controleaza benefic, conduitele actuale ale individului. Cu ajutorul lor, selectam din mediul extern sau intern acele informatii ce sunt în acord cu necesitatile noastre actuale

PROPRIETATILE SENZATIILOR:

In functionalitatea lor concreta, senzatiile capata o serie de proprietati care le individualizeaza si le acorda totodata un anumit specific.

M.GOLU considera ca aceste proprietati sunt:

Modalitatea - orice senzatie specifica este produsa de un anumit stimul si se încadreaza intr-o anumita categorie: vizuala, auditiva etc;

Reflectarea - designarea - senzatia are un continut reflectoriu specific si desemneaza o anumita însusire a stimulului extern;

Referentialitatea - orice senzatie ne raporteaza la lumea externa si îndeplineste o functie de cunoastere;

Instrumentalitatea - reglarea - senzatia poate regla comportamentele adaptative ale subiectului la o însusire a stimulilor modali din afara;

Intensitatea - orice senzatie are o forta mai mare sau mai mica, generând din partea subiectului raspunsuri corespunzatoare: f. puternic, puternic, moderat, f. slab;

Durata - orice senzatie are o anumita persistenta în timp, corespunzatoare duratei de actiune a stimulului;

Diversitatea intramodala - în interiorul fiecarei modalitati senzoriale se diferentiaza calitati specifice (nuanta în senzatiile de culoare, timbrul în senzatiile auditive);

Culturalitatea - proprietatea oricarei senzatii umane de a se modele în functie de influenta factorilor socioculturali.

M.ZLATE considera ca orice senzatie dispune de 4 proprietati: calitatea senzatiilor, intensitatea, durata si tonul afectiv al senzatiilor.

Calitatea

Este data de multitudinea elementelor ce le compun, de complexul sincretic al acestor elemente;

consta in capacitatea senzatiilor de a fi: vizuale, auditive, gustative, olfactive;

are mare importanta in identificarea corecta a obiectelor si persoanelor si in ghidarea comportamentului.

Intensitatea senzatiilor

Aceasta proprietate este legata, în principal de intensitatea fizica a stimulilor care la provoaca. Intensitatea senzatiei nu depinde exclusiv de intensitatea stimulului, ci de o multitudine de alte variabile care actioneaza cu intensitatea fizica a stimulului.

Aceste variabile sunt împartite în 3 categorii:

Unele dintre ele se refera la alte caracteristici ale stimulului, cum ar fi durata lui. Un stimul chiar daca nu dispune de o intensitate necesara producerii senzatiei, poate totusi produce senzatia prin aplicarea repetata.

Alte variabile se refera la modul de aplicare a stimulului. Aplicarea intermitenta a unui stimul este mai productiva decât aplicarea lui continua. La fel de importanta este si simultaneitatea stimularii receptorilor perechi.

A 3 a categorie de variabile o reprezinta unele particularitati ale mecanismelor anatomo-fiziologice ale senzatiei începând cu marimea suprafetei receptoare stimulate, continuând cu nr. neuronilor pusi în functie de mesaj si terminând cu variatia potentialului la nivelul neuronilor receptivi ai cortexului senzorial.

Intensitatea senzatiei trebuie apreciata nu doar în functie de forta fizica a stimulului, ci si de alti factori, cum ar fi:

Conditiile concrete în care are loc receptia (aceeasi cantitate de excitant poate fi perceputa ca lumina puternica în conditii de întuneric si abia sesizata intr-o camera luminoasa);

Gradul de excitabilitate al SN (aceeasi cantitate de intensitate va avea valori diferite pentru un SN excitabil si un SN inert);

Existenta sau nonexistenta unor dominante organice pentru stimulii respectivi (in stare de foame, chiar si cea mai mica intensitate este traita intens).

Durata senzatiilor

Aceasta proprietate se refera la întinderea în timp a senzatiei. De obicei, senzatie persista atâta vreme cat actioneaza si stimulul. In timpul unei senzatii au loc fenomene de amplificare sau de diminuare finalizate prin adaptarea senzoriala sau disparitia senzatiei.

Cresterea progresiva a intensitatii stimulului duce la cresterea intensitatii senzatiei.

Descresterea progresiva duce la descresterea intensitatii senzatiei.

Intensitatea experientei senzoriale poate scadea si datorita intrarii in functiune a fenomenului de adaptare, de obisnuire cu stimulul.

In timpul S au loc fenomene de:

- amplificare  - adaptarea senzoriala

- diminuare  al senzatiilor , finalizate prin :

- declin  - disparitia S

Persistenta senzatiilor este extrem de variabila; se pare ca cele mai persistente, dupa incetarea actiunii stimulului, sint senzatiile gustative, iar sensibilitatea tactila superficiala este foarte putin persistenta.

Imaginile care se pastreaza si dupa incetarea actiunii stimulului se numesc imagini consecutive.

Exista foarte multe efecte consecutive de miscare sau de culoare; sunt de 2 feluri: pozitive si negative.

Imaginile consecutive pozitive sint cele care corespund senzatiei originare( un carbune aprins - cerc de foc )

Imaginile consecutive negative sint cele care nu corespund senzatiei originare, ci sint complemetare acesteia( daca vom privi cu un ochi un patrat rosu si apoi un peret alb vom vedea culoarea verde. )

Tonul afectiv al senzatiilor

Tonul afectiv al senzatiilor este proprietatea de a produce stari afective placute sau neplacute, de apropriere sau respingere a realitatii pe care o reflectam. Stimulii care se asociaza cu senzatii placute vor fi cautati, receptionati preferential, cei ce genereaza senzatii neplacute vor fi evitati sau respinsi. Tonalitatea afectiva a senzatiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuintelor.

Fenomenele de suprasaturate sau de subsaturare senzoriala produc în egala masura efecte negative în plan afectiv.

Tonalitatea afectiva a senzatiilor este diferentiata în functie de specificul lor. Daca la marea majoritate a senzatiilor polarizarea ei este evidenta, senzatiile respective putându-se asocia în egala masura cu efecte pozitive sau negative, în plan afectiv, al senzatiile algice ea este unipolara, producând întotdeauna efecte afective negative.

Tonul afectiv al senzatiilor este proprietatea care specifica si individualizeaza senzatiile în general, dar si pe unele în raport cu altele. Totodata, el evidentiaza relatiile subtile ce exista sau pot exista intre unele fenomene psihice simple, primare, cum sunt senzatiile, si altele complexe cum sunt cele afective.

LEGILE SENZATIILOR

Sensibilitatea reprezinta premisa biofiziologica a capacitatii de a avea senzatii.

M.Golu considera ca sensibilitatea se subordoneaza actiunii a 3 categorii de legi: legi psihofizice, legi psihofiziologice si legi socioculturale. Legile psihofizice si cele psihofiziologice sunt generale, actionand pe scara întregului regn animal, iar legile socioculturale sunt proprii numai sensibilitatii omului.

LEGILE PSIHOFIZICE

Existenta unui stimul în mediul înconjurator si chiar actiunea acestuia asupra organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzatii. Pentru ca senzatia sa apara este necesar ca stimulul sa dispuna de o anumita intensitate.

Pentru ca senzatia sa apara este necesar ca stimulul sa aiba o anumita intensitate.

- Cantitatea minima de intensitate a stimulului capabila sa produca o senzatie se numeste prag absolut minimal.

Acesta este extrem de diferit de la o senzatia la alta (vizuala: 1-2 cuante; auditiv: 16-20 vibratii pe secunda).

- Cantitatea maxima de intensitate a stimului care produce o senzatie de acelasi fel se numeste prag absolut maximal. Depasirea lui declanseaza, ca urmare a suprasolicitarii analizatorului, fie: durerea, fie neutralitatea aparatului in raport cu stimulul.

Pragul absolut minimal a fost luat drept indicator al sensibilitatii absolute .

Între sensibilitatea absoluta si pragul absolut minimal exista un raport invers proportional. Cu cit pragul absolut minimal este mai mic, cu atit sensibilitatea absoluta este mai mare si invers, cu cit el este mai mare, cu atit sensibilitatea este mai mica.

Omul are capacitatea de a sesiza nu numai limitele minime si maxime ale intensitatii unor stimuli, ci si existenta unor diferente foarte fine intre intensitatile variabile ale stimulilor, diferente masurate cu ajutorul pragului diferential.

Sensibilitatea diferentiata este capacitatea cu ajutorul careia se surprind aceste diferente minime intre stimuli.

Pragul diferential priveste valorile liminar discriminative ale stimulului, adica relatia dintre:

intensitatea initiala a stimulului

intensitatea ce trebuie adaugata sau scazuta de la aceasta pentru a produce o modificare abia sesizabila a S initiale.

LEGILE PSIHOFIZIOLOGICE exprima dependenta nivelului si dinamicii sensibilitatii de fenomenele care au loc în organizarea interna a subiectului, înainte si în timpul receptionarii stimulului modal specific. Esentiale sunt: legea adaptarii, a contrastului, legea sensibilizarii si depresiei, legea sinesteziei si legea oboselii.

Legea adaptarii exprima caracterul intrinsec dinamic, al sensibilitatii, deplasarea în sus sau în jos a pragurilor absolute si diferentiale sub actiunea prelungita a stimulului sau în absenta acestuia.

Adaptarea se manifesta în cadrul tuturor analizatorilor si are ca mecanism interactiunea dintre veriga corticala si cea periferica.

Sensibilitatea isi modifica parametrii functionali o data cu schimbarea conditiilor de mediu.

Cresterea sau scaderea sensibilitatii ca urmare a actiunii repetate a stimulilor sau a modificarii conditiilor de mediu se numeste adaptare senzoriala.

Intrarea in functiune a fenomenului adaptarii senzoriale poate fi cel mai usor demonstrata prin trecerea brusca dintr-un mediu in altul. Procesul se realizeaza gradat.

De obicei, la stimulii puternici, sensibilitatea scade, iar la cei slabi creste.

Dupa rapiditatea adaptarii lor, analizatorii au fost clasificati in:

usor (tactili, termici, olfactivi, gustativi, vizuali);

greu (auditivi si algici)

EX.: in sfera sensibilitatii olfactive adaptarea se face rapid, im timp ce in domeniul sensibilitatii auditive adaptarea se produce greu si in timp.

Legea contrastului exprima cresterea sensibilitatii ca efect al stimularii spatio-temporare a excitantilor de intensitati diferite, care actioneaza simultan sau succesiv asupra aceluiasi analizator. Corespunzator, avem 2 tipuri de contrast: simultan si succesiv.

Contrastul simultan consta fie în accentuarea reciproca a claritatii si pregnantei stimulilor prezentati în acelasi timp în câmpul perceptiei, fie în accentuarea stimulului principal sub influenta stimulilor de fond. Pentru a se produce, este necesar ca deosebirile de intensitate dintre stimuli sa nu fie mici prea mari, incat sa genereze fenomenul; de alternanta, nici prea mici, incat sa genereze amestecul.

Contrastul simultan are o sfera de manifestare mai redusa decât cel succesiv. Astfel, el este greu de obtinut în cadrul sensibilitatii gustative si olfactive; slab exprimat în sensibilitatea auditiva si pregnant în sensibilitatea vizuala.

Contrastul succesiv consta în cresterea nivelului sensibilitatii în raport cu un stimul prezentat la scurt timp dupa actiunea mai îndelungata a altui stimul de aceeasi modalitate, dar diferit dupa intensitate. Acest tip de contrast se evidentiaza în toate modalitatile senzoriale, dare foarte pregnant în sensibilitatea gustativa, olfactiva, termica si vizuale.

Contrastul are la baza modificarea functionala a sensibilitatii si se explica prin intrarea in actiune a mecanismelor de inductie reciproca si autoinductie.

Cel mai plauzibil mecanism al contrastului se pare ca este mecanismul inhibitiei laterale.

Potrivit lui, activitatea unei celule este modificata de activitatea celulei vecine.

Legea sensibilizarii si depresiei exprima cresterea sau scaderea în cadrul unui analizator a sensibilitatii, fie ca urmare a interactiunii diferitelor câmpuri receptoare proprii, fie ca urmare a interactiunii lui cu alti analizatori.

Stimularea cu o lumina de intensitate relativ slaba a unor segmente retiniene duce la cresterea nivelului sensibilitatii în segmentele apropiate.

Zravkov si Stevens au studiat interactiunea analizatorilor demostrand cum stimularea unuia dintre ei determina efectul de sensibilizare sau de depresie în cadrul celorlalti, corespunzator intensitatii si duratei stimulilor utilizati.

Excitarea în anumite limite si în anumite conditii a receptorilor tactili si kinestezici duce la cresterea sensibilitatii vizuale si auditive, iar intre alte limite si în alte conditii, ademenea excitare duce la aparitia fenomenului de depresie.

Sensibilizarea pp. cresterea sensibilitatii datorita interventiei unor fenomene de interactiune, acestea din urma se produc la mai multe nivele:

cel mai simplu nivelul este cel al receptorului unui analizator, interactiunea avnd loc intre diferitele lui elemente structurale diferentiate.

EX.: stimularea bastonaselor din retina duce la cresterea sensibilitatii conurilor.

nivelul segmentelor unuia si aceluiasi analizator

faptul se manifesta pregnant in cazul analizatorilor cu receptori perechi.

- Excitarea portiunii periferice a retinei unui ochi poate duce la cresterea sensibilitatii portiunii centrale a celuilalt ochi

Interactiunea dintre analizatori diferiti . Experienta curenta arata ca auzim mai bine la lumina decat in intuneric.

P.P. LAZAREV in anul 1904 a demonstrat:

- influenta actiunii analizatorului vizual asupra celui auditiv. A aratat ca sub influenta sunetului sensibilitatea vederii periferice (crepusculara) creste.

Cercetarile au condus la formularea unei reguli practice: ,,Atunci cand un analizator este intens si indelung solicitat, pentru mentinerea tonusului functional ridicat trebuie recurs la stimularea auxiliara, cu doze specifice de excitatie specifica a unui analizator."

Legea depresiei - Consta in scaderea sensibilitatii ca urmare a legaturilor functionale intraanalizatori sau interanalizatori.

Functioneaza dupa aceleasi mecanisme si la aceleasi niveluri ca si legea sensibilizarii.

Avem 3 nivele :

- stimularea indelungata a ochiului cu o lumina rosie se soldeaza cu scaderea sensibilitatii pentru alte culori, indeosebi pentru cele de unda lunga.

- Functia localizarii spatiale a sunetelor n-ar putea fi explicata fara interactiunea dintre cele 2 verigi perechi ale analizatorului auditiv.

- Sunetele cu intensitate mijlocie si mare coboara sensibilitatea bastonaselor.

Legea sinesteziei - exprima acea interactiune intre analizatori, în cadrul careia calitatile senzatiilor de o anumita modalitate sunt transferate senzatiilor de o alta modalitate.

Zlate: Se refera la efectele de intermodelare primara informationala, adica la '' transpunerea'' unei forme de sensibilitate intr-o alta modalitate senzoriala.

De ex., stimulii acustici produc efecte de vedere cromatica (''auditia colorata''); stimulii optici produc efecte auditive (''vedere sonora'')

De asemenea culorilor si sunetelor le pot fi atribuite si calitati tactile sau gustative.

Vorbim de ,,culori moi", de ,,sunete dulci".

Toti ceilalti stimulenti produc efecte kenestezice.

Unul dintre primii autori care s-au ocupat cu studiul sinesteziei a fost psihologul roman Eduard Gruber, care a investigat fenomenul sinopsiei (auditie cromatica).

Investigatiile ulterioare asupra sinesteziei au condus spre ideea ca acest fenomen sta la baza talentului artistic.

Legea oboselii - exprima faptul ca analizatorii, fiind sisteme care functioneaza pe baza unui consum de energie stocata în structura lor, iar aceasta energie fiind cantitativ limitata, sunt supusi fenomenului de oboseala. Aceasta se concretizeaza pe de o parte, în scaderea considerabila a nivelului sensibilitatii si a capacitatii rezolutive a analizatorului, iar pe de alta parte, în aparitia unor senzatii de disconfort si instabilitate.

Nu în toti analizatorii oboseala se manifesta la fel de pregnant: cei mai fatigabili sunt analizatorii vizual, kinestezic si auditiv; cel mai putin fatigabil este cel gustativ.

Dupa sursa care o genereaza, oboseala senzoriala este:

- Suprasolicitare, ca urmare a functionarii îndelungate a analizatorilor în conditiile actionarii unor stimuli de intensitate superioara mediei;

- De subsolicitare care se produce ca rezultat secundar al scaderii tonusului general de excitabilitate al SC, din lipsa de stimulare externa;

- De asteptare care apare pe fondul unei atentii concentrate pe termen lung.

Efectul oboselii este în toate cazurile negativ, ducând la scaderea performantelor la sarcinile perceptive. Cat si la o stare generala dezagreabila.

LEGILE SOCIOCULTURALE exprima dependenta organizarii si functionarii mecanismelor senzoriale ale omului de particularitatile stimulilor, sarcinilor, formelor de activitate si etaloanelor pe care le genereaza mediul sociocultural. Daca legile psihofizice si cele psihofiziologice sunt generale, actionand pe scara întregului regn animal, legile socioculturale sunt proprii numai sensibilitatii omului.

M.Golu identifica 4 legi de sorginte socioculturala care se includ în evolutia si structurarea sensibilitatii, si anume: legea constientizarii, a exercitiului selectiv (profesionalizarii), legea estetizarii si semantizarii si legea verbalizarii.

Legea constientizarii postuleaza faptul ca delimitarea sensibilitatii se realizeaza prin raportarea la starea vigila a subiectului si la capacitatea lui de a avea o senzatie specifica de care sa-si dea seama.

Initial, constiinta se bazeaza numai pe sensibilitate si pe experienta senzoriale; pe masura elaborarii si a altor structuri psihice mai complexe (reprezentarea., imaginatia, gândirea) ea dobândeste o anumita autonomie functionala si impune criterii noi sferei senzoriale.

Acuitatea oricarei sensibilitatii modale va depinde direct de claritatea si gradul de focalizare a constiintei: pragul de detectie va fi mai scazut în raport cu un stimul asteptat, decât în raport cu stimulul pe care nu-l asteptam.

Legea exercitiului selectiv (a profesionalizarii) exprima dependenta nivelului de dezvoltare si eficienta a diferitelor forme modale ale sensibilitatii de procesul general al învatarii pe care îl parcurge individul uman si de specificul activitatii dominante (al profesiei).

Prin învatare senzoriala sau perceptiva organizata, copilul îsi dezvolta componentele secundare ale schemelor de explorare, detectie, comparatie a diferitelor însusiri concrete ale obiectelor din jur si isi adapteaza experienta senzoriala la categoriile stimulilor de sorginte socioculturala (ex. literele alfabetului). Pe masura însusirii unei profesii o anumita forma particulara de sensibilitate va dobândi o dezvoltare preferentiala.

Legea estetizarii si semantizarii exprima modelarea sensibilitatii umane în raport cu actiunea a 2 factori culturale: frumosul si semnificatia. Functionarea mecanismelor senzoriale va fi modelata prin intermediul principiilor culturale (estetice si semantice) în directia evaluarii calitatilor senzatiilor prin prisma unor criterii de frumos-urat, agreabil-dezagreabil, precum si a unor criterii de semnificatie (ce sens are).

Aceasta estetizare a sensibilitatii genereaza diferentieri si particularizari intre indivizi. Ceea ce este frumos pentru un individ poate fi urat pentru un altul.

Legea verbalizarii exprima o caracteristica generala a organizarii psiho-comportamentale a omului, anume aceea a edificarii si reglarii verbale. Prin instructaj si comenzi verbale por fi modificate pragurile senzoriale, poate fi optimizat actul receptiei-senzoriale. Legea verbalizarii postuleaza si fixarea în cuvânt a continutului informational al senzatiilor, devenind posibila stabilitatea lor în sfera constiintei cat si o mai buna fixare în memorie a experientei senzoriale.

Actiunea legii verbalizarii poate modifica în sens amplificator sau reductor si efectele legilor primare (psihofizice si psihofiziologice).

Cuvântul dirijeaza întreaga dinamica a receptiei senzoriale în câmpul stimulator extern; acesta din urma este supus reorganizarii, fiind scoase în prim plan elementele care corespund starilor actuale de motivatie si trecute în plan secund elementele care în momentul dat nu au pentru subiect o semnificatie deosebita.

Astfel, gratie reglajului verbal, functia sensibilitatii se logicizeaza, organizându-se pe programe specifice, bazate pe conditii logice si criterii de relevanta, reprezentativitate si semnificatie.

Legea semnificatiei fortei de semnalizare a stimulului

Ceea ce conteaza nu este atit forta fizica a stimulului, cit valoarea, semnificatia acestuia pt. individ.

Cercetarile experimentale au demonstrat:

un stimul slab ca intensitate dar foarte semnificativ pt. organism este mult mai bine receptionat decit un stimul puternic, dar nesemnificativ.

Aceasta lege actioneaza contrar legii senzatiilor si a fost descoperita de catre Pavlov.

El atragea atentia asupra faptului ca in studiul activitatii nervoase superioare trebuie sa se tina seama nu doar de intensitatea absoluta, ci si de intensitatea.

El vorbea de legea fortei relative care nu este altceva decat legea semnificatiei fortei de semnalizare.

Legea compensarii

Dezvoltarea insuficienta a unei modalitati senzoriale sau lipsa ei duce la perfectionarea alteia atit de mult, incit aceasta preia pe seama ei functiile celei dintii. La orbi si la surzi se dezvolta sensibilitatea tactila, vibratorie, olfactiva.

Compensarea este o lege mai generala a psihicului, ea actionand nu numai la nivel senzorial. Cercetari interesante asupra compensarii la orbi, soldate cu propunerea unui aparat acustic menit a facilita orientarea orbilor in spatiu, au fost facute de psihologul roman Dorin Damaschin.

Compensarea este capacitatea organismului, in cazul nostru capacitatea sistemului senzorial, de a se autoconstitui structural si functional.

Ca fenomen interior psihofiziologic, compensarea pp. restructurari functionale, substitutii, comutari nervoase si autoreglari, care se soldeaza cu reechilibrarea organismului si cu refacerea potentelor lui adaptative care asigura echilibrul dintre obiectiv si subiectiv.

Legea conditionarii social-istorice.

La om, senzatiile sint superioarea pt. ca suporta conditionarea din partea factorilor socio-istoric si culturali. Conditionarea social-istorica a senzatiilor este evidentiata in mai multe planuri:

- adincirea, perfectionarea unor modalitati senzoriale ale omului (implicarea omului in diferite profesiuni modifica destul de mult sensibilitatea lui)

- schimbarea ponderii diferitelor modalitati senzoriale (trebuind sa se adapteze omul si-a dezvoltat mult sensibilitatea vizuala si auditiva; esentiala pentru om este sensibilitatea auditiva deoarece aceasta permite achizitia limbajului)

- aparitia unor modalitati senzoriale noi, specific umane (pipaitul, ca explorare a obiectelor, in cadrul modalitatii tactile; diferite firme de auz - verbal, muzical - in cadrul modalitatii auditive)

Interventia factorilor socio-istorici si socio-culturali este atat de mare incat ei conditioneaza nu doar senzatiile omului, ci modifica insasi simtirea umana.

Conditionarea social-istorica a senzatiilor poate fi pusa in evidenta cel mai bine prin referirea la diferentele culturale si etnice existente in experienta senzoriala.

Se pare ca aceasta variatie socio-culturala este cel mai evidenta in cazul senzatiilor algice (de durere).

PERCEPTIA

Acceptiunile conceptului de perceptie

Din perspectiva lui Zlate, perceptia este definita ca reflectare subiectiva nemijlocita, în forma de imagine a obiectelor si fenomenelor externe, ce actioneaza în momentul dat, asupra noastra, prin ansamblul insusirilor si componentelor lor. Din aceasta definitie a perceptiei, se observa deosebirea ei de senzatie, definita ca reflectare de tip secvential- unidimensional, a unor însusiri singulare ale obiectului. Se subliniaza de asemenea de asemenea, prezenta si actiunea directa a stimulului complex asupra analizatorilor. Reflectând obiectul în unitatea insusirilor sale componente, perceptia constituie un nivel calitativ superior de realizare a cunoasterii senzoriale, care permite nu numai simple discriminari, ci si operatii mai complexe de identificare si clasificare.

In literatura de specialitate s-au conturat 3 acceptiuni ale conceptului de perceptie.

Prima si cea mai importanta dintre ele consta în considerarea perceptiei ca activitate.

Cea de-a doua priveste perceptia ca deformare a obiectului, iar cea de-a treia are în vedere perceptia ca expresie a personalitatii.

Fiecare dintre aceste acceptiuni evidentiaza aspecte si laturi importante ale perceptiei, atât în planul naturii, specificului si mecanismelor ei, cat si în cel al rolului ei în cunoasterea umana.

Perceptia ca activitate

Piaget foloseste termenul de "activitate perceptiva" referindu-se la "orice punere în relatie a elementelor percepute în câmpuri diferite".

Perceptia trebuie considerata o faza a actiunii. Esentiala pentru P. este explorarea continua a obiectelor.

Forme ale activitatii perceptive:

Explorari simple sau polarizate

Transpozitiile de marimi, de forme in spatiu si timp

Anticipari

Schematizari

Formele activitatii perceptive se pot solda cu decentrarea si/sau aparitia unor deformari (iluzii secundare).

Perceptia nu este un simplu efect al actiunii stimulului, ci un rezultat al implicarii active a subiectului.

Cercetarile experimentale au demonstrat ca atunci cand perceptia este rezultatul imediat al excitatiei externe, fara implicarea suficienta a sb., imaginea perceptiva este de regula eronata.

Cand intre obiect si canalul de receptie se interpun actiunile orientate ale sb., imaginea obiectului devine mai clara. Asadar, corectitudinea imaginii perceptive se datoreaza nu fortei excitative a sb., ci gradului de implicare activa a subiectului in P.

Perceptia este un proces constient orientat si organizat, care implica actiuni cu obiectele si care se formeaza, se construieste, se corecteaza si se verifica prin actiune.

Considerarea perceptiei ca activitate, depaseste definirea ei ca fiind o reflectare directa a realitatii. Dupa parerea lui Golu, aceasta definitie naste o serie de confuzii. Ea permite întelegerea perceptiei ca fiind reductibila la un efect cvasiautomat al actiunii obiectului, asupra organelor de simt. Perceptia nu este un simplu efect al actiunii stimulului, ci un rezultat al implicarii active a subiectului. Când perceptia este rezultatul imediat al excitatiei externe, fara implicarea suficienta a subiectului, imaginea perceptiva este de regula eronata, deformata. Când intre obiect si canalul de receptie se interpun actiunile orientate ale subiectului, imaginea obiectului devine mai clara, mai bogata. Perceptia nu este o simpla concentrare sau copie mecanica, inerta a obiectului, ci dimpotriva ea este un proces constient, orientat si organizat care implica, nenumarate actiuni cu obiectele (masurare, descompunere, recompunere, grupare). Ca mecanism prin excelenta activ, perceptia se formeaza, se construieste, se corecteaza si se verifica prin actiune.

Perceptia trebuie considerata în doua ipostaze: ca forma specifica de activitate si ca veriga reglatoare bazala în structura oricarui act comportamental orientat spre lumea externa.

In prima ipostaza, perceptia devine ea însasi o activitate, fiind organizata dupa schema motiv-mijloc-scop si subordonata unor sarcini profesionale specifice. O asemenea activitate poarta numele de observatie si se realizeaza în diferite variante: urmarire, inspectie, supraveghere.

In cea de-a doua ipostaza, perceptia alimenteaza cu informatie adecvata actiunea.

Rolul organizator al perceptiei se concretizeaza în doua functii principale, si anume: functie de informare si functie de corectie-optimizare. Perceptia este cea care furnizeaza datele ce se constituie în experienta cognitiva anterioare, despre ambianta si despre noi însine.

Perceptia este o forma fundamentala si cotidiana, de relationare adaptativa cu lumea. Perceptia furnizeaza primele date care stau la baza formarii reprezentarii si gândirii; noi existam în masura în care percepem si actionam iar în raport cu noi lumea exista numai în masura în care o putem percepe altfel ea existând doar în sine.

In concluzie, putem considera ca prin activismul sau, perceptia apare ca fiind un mecanism reglator esential al activitatii adaptative.

Perceptia - deformare a obiectului .

In cadrul perceptiei, se manifesta abateri mai mult sau mai putin semnificative de la realitate, cunoscute sub numele de efecte de câmp si iluzii perceptive. Efectele de câmp sunt rezultatul interactiunii imediate ce se produce intre elementele percepute simultan, ca urmare a unei singure fixari a privirii

Aceasta acceptiune a aparut ca urmare a studierii iluziilor perceptive, care sint de fapt perceptii deformate. Perceptia poate deforma realitatea.

Se pot defini ca reflectari denaturate ale obiectului stimul în care valorile subiectului se îndeparteaza de datele masuratorilor obiective. Spre deosebire de halucinatii, iluziile nu duc la falsa recunoastere a obiectului, ci numai la modificarea în hipo sau în hiper a unor parti ale obiectelor.

Iluziile vizuale - sint datorate unor particularitati ale diverselor figuri geometrice, se mai numesc si iluzii optico-geometrice.

Exista trei categorii de iluzii:

- cu cercuri egale, care insa par inegale

- cu linii sau segmente de dreapta egale, care par inegale

- cu linii paralele, care par a nu fi paralele

alta categorie de iluzii o constituie obiectele imposibile - obiecte desenate, dar care nu pot fi construite in realitate deoarece incalca principiile logicii.

Iluziile optico-geometrice se datoreaza urm. factori:

- erori de estimare a unor caracteristici ale figurilor geometrice (marime, orientare, forma, felul unghiurilor);

factori emotionali;

- tulburari ale miscarilor oculare

- efectul de centrare (la Piaget): fixarea unui singur element-etalon pt o perioada mai mare de timp, fapt ce duce la supraestimarea valorii lui si subestimarea valorii altor elemente.

Reducerea unor forme tridimensionale la o figura bidimensionala (la Gregory)

Gh.Zapan: Teoria relativitatii psihice, bazata pe ipoteza neomogenitatii cimpului somatic in care au loc procesele psihofizice.

Clasificarea iluziilor:

Dupa Piaget, exista doua tipuri de iluzii:

Iluzii primare - datorate interactiunii imediate dintre elementele percepute simultan, ca urmare a unei singure fixari a privirii;

se diminueaza odata cu virsta datorita aparitiei unor activitati perceptive;

rezulta din punerea in relatie a marimii si din efectele de contrast

Iluzii secundare - provocate indirect de activitati fara de care ele nu ar aparea

se amplifica ele insele, odata cu vârsta

Disparitia deformarilor, a iluziilor, se datoreaza omogenizarii conditiilor exterioare si a celor interioare.

Pentru Piaget, iluziile nu sint exceptii, ci regula activitatii perceptive; intr-o relatie perceptiva, marimea variaza in functie de conditiile de observatie.

Perceptia, in ciuda unor deformari ce apar in cursul ei, este sau tinde sa fie o reflectare corespunzatoare, corecta a obiectelor si fenomenelor din realitatea imediata.

Zlate, considera ca perceptia tinde sa fie o reflectare corespunzatoare, corecta, a obiectelor si fenomenelor din realitatea imediata. El ofera o serie de argumente care demonstreaza ca iluziile sunt cazuri particulare ale perceptiei.

Argumente care demonstreaza ca iluziile sint cazuri particulare ale perceptiilor:

- variatia iluziilor perceptive in functie de mai multi factori: vîrsta, activitate profesionala, particularitatile contextului socio-cultural in care traieste subiectul;

- aparitia iluziilor in conditii strict determinate: apar numai atunci cind la nivelul unuia sau altuia dintre variabile (subiect, obiect, mediu) apar o serie de factori perturbatori;

- posibilitatea de corectare a iluziilor in chiar timpul desfasurarii activitatii perceptive

Nu este vorba doar de o diminuare a iluziilor odata cu vârsta, ci de însasi disparitia lor în activitatea cu stimulii.

Perceptia ca expresie a personalitatii

Perceptia ca expresie a personalitatii largeste perspectiva ei de interpretare în sfera ei de interes intrând nu doar perceptia stimulilor exteriori, ci si perceptia de sine.

Aceasta perceptie este prezenta mai ales in psihologia americana, dar a fost preluata si de europeni.

Alaturi de elaborarea senzoriala, o serie de alti factori au un rol important in perceptie: inteligenta, trebuintele, emotiile etc

Unele trasaturi de personalitate, obisnuinte, mentalitati, prejudecati isi pun amprenta asupra receptarii si prelucrarii informatiilor.

Moduri de a percepe:

Omul traieste intr-o lume pe care o percepe ca pe o situatie de viata, asa incit comportamentul sau va fi influentat nu numai de lumea in sine, ci si de felul in care ea este perceputa. Omul, va fi influentat, nu numai de "lumea în sine", ci si de felul în care ea este perceputa. De exemplu, unii oameni, folosesc o

perceptie sincretica

- imediata, primitiva, nediferentiata;

- cimpul perceptiv este perceput in globalitatea lui, fara a fi suficient analizat;

intilnita numai la copii ca urmare a insuficientei formarii mecanismelor perceptive

- se mai intalneste si la adultii frustrati

perceptia globala Decroly

- autorul propune o metoda de lectura ce pp. trecerea de la configuratiile de ansamblu la fraze mici, apoi la cuvinte, apoi la litere.

perceptie analitica

- oamenii nu pot structura, organiza cimpul perceptiv;

- centrata pe detalii, pe amanunte;

forma inferioara de perceptie, care ingusteaza posibilitatile comportamentale ale individului.

perceptie sintetica

- reunirea elementelor intr-o structura cu calitati noi in raport cu elementele constitutive;

- filtrata prin gindire, de aici caracterul ei mijlocit

- subiectii sint de obicei pasivi, anxiosi .

Zlate considera ca, perceptia indeplineste trei roluri fundamentale în raport cu existenta si activitatea omului:

Rol de informare a individului despre obiectele din lumea înconjuratoare, fapt care faciliteaza adaptarea lui la lumea obiectelor

Rol de reglare a comportamentelor

Rol comutator, dupa cum se exprima Golu, adica ea închide si deschide circuitele traiectoriilor, ale actelor mintale (interne) si motorii (externe). "Prezenta ei este nu numai importanta, ci absolut indispensabila pentru reglarea adaptativa, finalista" (Golu).

Determinantii perceptiei

fiind prin excelenta un proces relational, perceptia este influentata în desfasurarea ei concreta, de o multitudine de factori .

Determinantii exteriori .

Momentul care marcheaza începutul procesului perceptiv, îl constituie actiunea unui stimul asupra uneia sau mai multor analizatori ai subiectului. Traiectoria desfasurari ulterioare a procesului va fi partial dependenta de caracteristicile obiective ale stimulilor si de contextul în care este dat. Principalele caracteristici care-si pun amprenta pe calitatea continutului informational precum si pe aspectele cantitativ-dinamice sunt:

- specificitatea sau modalitatea , intensitatea, durata, frecventa aparitiei, contextul, gradul de determinare si semnificatie.

Specificitatea sau modalitatea exprima natura substantial calitativa a stimulului; aceasta face ca respectivul obiect sa impresioneze doar un anumit analizator. Specificitatea stimulului determina specificitatea ontologica, modala a perceptiei ca proces, reflectând un anumit aspect al obiectului: cromatica, acustica.

anumita modalitate, trebuie sa existe un stimul specific: de exemplu, o perceptie vizuala nu se poate obtine decât luând ca stimul de baza lumina. Specificitatea este univoca si exclusiva (un stimul acustic, nu poate fi substituit de un stimul luminos, pentru a produce o perceptie muzicala)

Intensitatea este o caracteristica de care depinde gradul de claritate al perceptiei .

S-a demonstrat ca intensitatea stimulului cea mai favorabila, care asigura o perceptie optima, este cea medie; intensitatile puternice sau foarte slabe produc unele efecte nefavorabile: tocesc acuitatea senzoriala, favorizeaza omisiunea semnalelor, scade capacitatea rezolutiva si apare o stare generala de discomfort psihic. Intensitatea trebuie considerata în raport cu pragurile absolute si diferentiale ale subiectului.

Frecventa aparitiei este caracteristica stimulilor care le determina gradul de noutate si de familiaritate. Perceptia stimulilor familiari se realizeaza mai rapid decât cea a stimulilor noi (in conditiile aceleiasi intensitatii si durate de actiune).

Un stimul cu aparitie frecventa este perceput mai repede decit altul din aceeasi categorie, dar care apare la intervale mai mari de timp. De asemenea, pe langa aceste caracteristici ale stimulului, importanta este si valoarea lor intrinseca pt. stimulul dat. Insusirile stimulului se deosebesc intre ele prin gradul lor de relevanta, unele fiind foarte relevante, altele mediu sau slab relevante, altele irelevante.

Daca din stimulii respectivi lipsesc insusirile irelevante, perceptia se va realiza corect; daca lipsesc partile relevante, imaginea este unitara, globala, a altui stimul.

Important pentru P este si contextul in care apare stimulul ce urmeaza a fi receptionat.

Contextul (fondul), este o caracteristica esentiala a oricarui câmp perceptiv extern. Din punct de vedere obiectiv, acest câmp, este o multime de evenimente independente, în care, fiecarui eveniment ii este atasata o anumita valoare de probabilitate. Cu cat un element este mai slab conturat fata de elementele din jur, cu atât perceperea lui va fi mai dificila. Relatia figura-fond, evidentiaza caracterul dinamic si activ selectiv al perceptiei .

Gradul de determinare sau de nedeterminare, se refera la dispunerea în spatiu si timp a obiectelor stimul. Astfel se delimiteaza doua categorii de câmpuri perceptive: organizate si aleatorii. Cele organizate, se caracterizeaza prin aranjarea spatio-temporara a stimulilor dupa criterii si reguli precise si constante, astfel incat în fiecare moment al traiectoriei perceptive, subiectul va întâlni un anumit stimul, si nu altul; expectatia sa, va fi confirmata.

Câmpurile aleatorii, se disting prin absenta unor criterii si reguli specifice, precis definite de pozitionarea stimulilor, subiectul aflându-se în stare de incertitudine în ce priveste, stimulul urmator. Aceasta face sa apara frecvent, discrepante intre expectatie si realitate, cu efecte perturbatoare asupra corectitudini identificarilor.

La scara individuala, s-a constatat (Bruner) ca trebuintele unui individ modifica felul in care el percepe un anumit stimul; ca mecanismele perceptive pot ,,apara" subiectul impotriva intruziunii acelor percepte care il pot tulbura. In acest domeniu exista diferente individuale persistente si importante.

Contextele sociale au si ele o influenta asupra constructiei perceptive.

Obiecte impersonale (discuri cu diametre diferite, linii de lungimi diferite) nu sunt percepute in acelasi fel in prezenta sau in absenta scarilor de valori impuse de societatea globala, sau de influenta unei majoritati din cadrul unui grup restrans.

Semnificatia reprezinta calitatea unui obiect de a corespunde anumitor expectatii, motivatii ale subiectului receptor. Pentru a asigura o puternica implicare a subiectului în relatia perceptiva, este necesar a se conferi obiectului stimul, o anumita semnificatie.

Din cercetarile care iau in considerare importanta factorilor externi in perceptie, rezulta:

obiectualitatea perceptiei - reflecta obiecte exterioare si nu starile interne ale constiintei

caracterul dinamic si variabil al perceptiei - imaginea perceptiva nu este statica, nu este identica cu obiectul, pp. o nota de relativitate data de particularitatile concrete ale stimulilor

Determinantii interiori

Vârsta este o variabila obiectiva ce are efecte diferite în functie de cele 3 segmente principale ale curbei evolutive a sistemului personalitatii:

Segmentul ascendent care consta în realizarea transformarilor evolutive, care la nivelul perceptiei, se vor concretiza în elaborarea mecanismelor secundare, logico-operationale si a schemelor specifice de extragere a informatiei.

Segmentul de stabilitate optima, în care se consolideaza achizitiile anterioare.

Segmentul descendent, în care se acumuleaza transformarile involutive ce se concretizeaza în scaderea performantelor la sarcinile perceptive.

Cum cele 3 segmente includ fiecare un nr. mare de perioade de vârsta, exista diferente semnificative intre subiectii aflati în interiorul fiecareia din ele. Amplitudinea acestor diferente, tinde sa creasca pe masura ce distanta cronologica dintre subiecti se mareste.

Sexul este o alta variabila obiectiva. Cercetarile au aratat ca femeile sunt mai rapide în identificari si reactii la stimuli sonori si cromatici; barbatii rezolva mai eficient problemele de perceptie spatiala si de evaluare a dimensiunilor metrice.

Tipul de personalitate poate fi considerat sub aspectul stilului cognitiv si cel al deschiderii-închiderii comunicationale.

In functie de primul aspect se delimiteaza tipul analitic, centrat pe detalii si tipul sintetic orientat spre caracterul global al obiectului.

In functie de al 2 lea aspect se delimiteaza 2 tipuri perceptive: tipul deschis (orientat catre legatura cu exteriorul) si tipul închis (orientat spre perceptia de sine).

Starile motivationale sunt variabile situationale. Prezenta unei stari de necesitate în raport cu obiectul perceput determina o supraestimare a acestuia si invers. Motivatia indeplineste un rol de facilitare - potentare, asigurând accentuarea insusirilor semnificative care pot satisface nevoia si estomparea - subestimarea celor lipsite de importanta. Motivatia dirijeaza si directioneaza comportamentul, instiga activitatea individului, influenteaza si modul de percepere a obiectelor si fenomenelor lumii exterioare; structurile motivationale influenteaza rapiditatea, volumul, corectitudinea, selectivitatea ei.

Trebuintele biologice (foamea, setea), recompensele, pedepsele, valorile atribuite obiectelor, valorile personale determina perceptia.

Starile afective isi pun amprenta pe întreaga dinamica a activitatii, inclusiv asupra modului în care percepem lumea din jurul nostru. Dispozitia afectiva este o constanta a personalitatii, pe baza careia se pot delimita cele trei tipuri comportamentale: tipul realist, optimist si pesimist.

Starea atentiei este o variabila de tip continuu, în functie de care activitatea isi modifica semnificativ traiectoria si eficienta. Spiritul de observatie, forma superioara a perceptiei este o schema integrata la nivelul atentiei voluntare.

Starea memoriei este o variabila intermediara care influenteaza caracteristicile de dinamica si de continut ale perceptiei. Daca aceasta forma ar fi eliminata, atunci ar deveni imposibile fazele identificarii si recunoasterii.

Experienta perceptiva anterioara exercita o influenta covârsitoare asupra procesului perceptiei actuale. Performantele cele mai bune se obtin în perceperea obiectelor familiare. Influenta gradului de familiaritate, este cu atât mai importanta, cu cat obiectul stimul este mai complex.

Starea psihologica generala a subiectului este o variabila de fond, care-si imprima influenta asupra oricarui comportament. Ea poate fi buna sau proasta. Trebuie sa tinem seama si de bolile psihice, precum si de consumul de droguri, acestea sunt stari în care perceptia este puternic afectata.

Starea structural - functionala a analizatorului este nemijlocit implicata în desfasurarea actului perceptiei. Orice dereglare si perturbare în functionarea analizatorilor se repercuteaza negativ asupra calitatii perceptiei.

Starea de set si de expectatie. Setul este starea de pregatire interna în vederea receptarii. Interventia setului în perceptii se soldeaza cu o multitudine de efecte: asimilarea pozitiva (integrarea rapida a stimulului), asimilarea negativa (denaturarea imaginii actuale a obiectului) si transformarea ( care duce la aparitia unei imagini perceptive categorial concordante cu stimulul real, dar individual neidentica, anumite însusiri particulare ale stimulului fiind deformate).

Rolul sau ca si al celorlalte variabile intermediare vine sa relativizeze sensul definitiei care se da de obicei perceptiei, adica de reflectare directa, nemijlocita a obiectului-stimul. Prezenta acestor variabile confera perceptiei un caracter mediat, conditionat.

Determinatii relationali

Relatia dintre particularitatile stimulului si cele ale starii subiective influenteaza in si mai mare masura perceptia.

Perceptia este o tranzactie, un fel de interrelatie sau schimb intre organism si mediu, dar in care fiecare parte a situatiei intervine ca participant activ si isi datoreaza existenta tocmai acestei participari active.

Piaget considera drept mecanisme perceptive "procesele ce intervin in cursul perceptiilor in masura in care este vorba de a relationa centrarile sau produsele lor, atunci cand distantele lor in spatiu sau in timp exclud o interactiune imediat

MECANISMELE si LEGILE PERCEPŢIEI

Pentru ca si cea mai simpla perceptie sa fie eficienta este nevoie ca subiectul sa puna în functiune o serie de mecanisme. Astfel, ea implica explorarea stimulilor, gruparea lor, anticiparea sau schematizarea unor caracteristici ale acestora, organizarea interna a schemelor perceptive.

Rolul acestor mecanisme perceptive este dublu: pe de o parte ele asigura cunoasterea profunda a obiectului, favorizeaza constanta perceptiei, iar pe de alta parte, ele conduc la o serie de deformari, pe care Piaget le numea "iluzii secundare". Iluziile secundare nu sunt produsul direct, ci numai indirect al mecanismelor perceptive. Autorii care au încercat sa clasifice mecanismele perceptive au considerat ca unele dintre ele sunt legate mai mult de senzorialitate, pe când altele de procesele intelectuale.

Mecanismele senzoriale ale perceptiei sunt explorarea perceptiva si gruparea.

Explorarea perceptiva

Explorarea perceptiva este unul dintre cele mai raspândite mecanisme, fara de care perceptia nici nu ar putea fi conceputa. Desi, uneori explorarea, este redusa la domeniul perceptiei vizuale, sfera ei de aplicativitate, cuprinde toate modalitatile receptiei senzoriale.

Definitie: Explorarea este ansamblul parcursurilor efectuate cu scopul cunoasterii in timp ce organismul viu utilizeaza capacitatile sale de observare a mediului.

In functie de tipul de explorare, explorarea se poate solda cu nenumarate efecte.

Piaget desprinde doua moduri de explorare, diferite atât prin natura cat si prin efectele lor:

explorari simple = constau in transportul sau transpozitiile spatio-temporare intre elementele indepartate - au ca efect diminuarea iluziilor primare,

explorari polarizate = punerea in relatie a unor elemente nelegate , in acumularea punctelor de centrare asupra unei parti semnificative a stimulului care duc la aparitia iluziilor secundare.

Explorarea este dependenta de particularitatile situatiei în care se face, de natura si tipul sarcinii.

Explorarea nu se realizeaza la intamplare ci urmeaza o serie de reguli de prioritate, strategii si principii.

A explora perceptiv un obiect, înseamna a intra treptat în contact cu el, fie prin intermediul unui organ de simt, fie prin cooperarea mai multor organe de simt. Explorarea presupune actiuni de tatonare, cautare, analiza, comparare. Cu cat în procesul explorarii sunt antrenate mai multe organe de simt, cu atât obiectul va reflectat mai bine, în integralitatea insusirilor lui.

Gruparea si legile ei

gruparea ca mecanism al perceptiei a fost introdus de gestaltisti.

Elementele componente ale unui stimul, sau ale câmpului perceptiv în care el apare, nu sunt separate, ci ele se interrelationeaza. Gestalturile, datorita pregnantei, tind a se detasa de fond, relatia dintre ele si fond fiind reversibila. Ceea ce la un moment dat a fost obiect al perceptiei poate deveni fond si invers, fondul devine obiect.

Caracteristici ce trebuie sa fie indeplinite de forma: sa fie regulata , simpla , simetrica .

Figuri compuse din diverse elemente, pot da nastere la interpretari diferite, la persoane diferite, în functie de tipul de referinta. Când ele dau nastere la aceeasi interpretare, înseamna ca au intrat în functiune legile generale ale organizarii câmpului perceptiv. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:

Legile generale ale organizarii campului perceptiv:

legea proximitatii : elementele apropiate sunt concepute ca apartinand aceleiasi forme

legea similaritatii : elementele asemanatoare sunt concepute ca apartinand aceleiasi forme

legea continuitatii : elementele orientate in aceeasi directie tind sa se organizeze intr-o aceeasi forma;

legea simetriei : figurile care au una sau doua axe de simetrie constituie forme bune si sunt percepute mai usor;

legea inchiderii : perceptia evita pe cat posibil interpretarile echivoce care conduc la trasee incomplete, are tendinta de a evita lacunele printr-o activitate perceptiva sau intelectuala- corespunde principiului economiei de informatie;

legea generalizarii perceptive : perceperea unei forme implica concomitent si perceperea unei semnificatii;

legea constantei: formele bune tind sa-si conserve caracteristicile in ciuda modificarii prezentarii lor.

Desi gestaltismul are o serie de limite, (a considerat întregul ca fiind aprioric, a ignorat sau subestimat, rolul factorilor motivationali în perceptie) el a contribuit la sesizarea unor aspecte specifice perceptiei, care-i acorda acesteia individualitate fata de celelalte mecanisme psihice, iar legile gruparii, stabilite de el, reprezinta un câstig important al psihologiei.

Mecanismele intelectuale ale perceptiei .

Anticiparea .

În cursul perceptiei se pot naste o serie de atitudini anticipatoare sau pot intra în functiune diverse anticipari propriu-zise preexistente.

Piaget ajunge la urmatoarele concluzii in urma unui experiment cu cercuri:

un subiect asistand la o serie de prezentari orientate spre egalitatea sau inegalitatea a doua cercuri va anticipa mai bine sau mai slab seria urmatoare;

aceasta anticipare ii modifica perceptia ulterioara;

modificarile variaza o data cu varsta, deoarece anticiparile se dezvolta o data cu cresterea sau cu organizarea actiunii intregi, inclusiv a inteligentei.

Schematizarea

principala caracteristica a perceptiei: categorizarea = capacitatea de a recunoaste in obiectul perceput un reprezentant al unei categorii de obiecte (Bruner)

Schematizarea= generalizarea dupa o structura comuna sau schema a unei activitati senzorio-motorii ca urmare a repetarii ei.

Schematizarea consta si în legarea perceptiilor anterioare de cele ulterioare.

Organizarea interioara a campului perceptiv

Transformarea activitatii perceptive are loc nu numai datorita prezentei anticiparilor si schematizarilor, ci si ca urmare a organizarii interne a schemelor perceptive, cu ajutorul unor preinterferente.

Daca o schema perceptiva are caracteristicile a, b, c este suficient sa se perceapa clar a si b pentru ca si c sa fie perceput ( a si b il implica pe c printr-un fel de preinferenta).

Legi generale ale perceptiei

Studiul mecanismelor perceptive senzoriale si intelectuale, în afara faptului ca ajuta la întelegerea mai nuantata a naturii si dinamici perceptiei, contribuie si la elaborarea unor legi generale ale perceptiei. Acestea sunt:

legea integralitatii perceptive- exprima faptul ca perceptia creeaza constiinta unitatii si integralitatii obiectului, ea operand nu însusiri izolate ale obiectelor, ci cu obiecte unitare. Unitatea imaginii perceptive, provine din unitatea obiectului. Gradul de elaborare al unitatii perceptive, poate fi pus în evidenta, prin rapiditatea perceptiei sau prin rezistenta imagini perceptive, fie la modificarea obiectelor, fie la eliminarea unor elemente ale acestora.

legea structuralitatii perceptive - arata ca însusirile obiectului, numai împreuna organizate si ierarhizate, creeaza efecte de perceptie; totodata, ea releva faptul ca nu toate însusirile obiectului

sunt la fel de importante pentru perceperea lui, ci cele care dispun de cea mai mare încarcatura emotionala, criteriul fiind cel al informatiei continute;

legea selectivitatii perceptive - este expresia caracterului activ al omului în timpul perceperii, al faptului ca nu toate obiectele sunt percepute, ci doar acelea care au semnificatie pentru individ. Selectivitatea daca este bine facuta, ne poate duce pâna în pragul esentializarii, daca nu se poate asocia fie cu saracirea, fie cu deformarea perceptiei.

teoria inferentei inconstiente : un proces de inferenta inconstienta despre localizarea obiectelor este facut pe baza experientelor anterioare;

teoria ecologica : relatiile dintre obiectele aflate in scena dau informatii despre marimea lor.

Legea constantei perceptive - consta în mentinerea invariantei imaginii, chiar si atunci când exista variatii, ale obiectului perceput. Daca imaginea perceptiva si-ar schimba valoare al cea mai mica si mai neînsemnata variatie a insusirilor obiectului-stimul, si a pozitiei lui în câmpul perceptiv, atunci diferentierea si identificarea lui ar fi mult îngreunate.

legea semnificatiei - semnaleaza faptul ca se percep mai bine, mai rapid si mai corect, obiectele care au o anumita semnificatie, valoare pentru obiect decât cele indiferente.

legea proiectivitatii imaginii perceptive - precizeaza faptul ca desi imaginea perceptiva se elaboreaza cortical, ea este proiectata la nivelul obiectului.

Rezulta din aceste legi, ca perceptia indeplineste nu doar un rol informativ ci si un rol de orientare si reglare a actiunilor umane. Perceptia furnizeaza omului, ipoteze inegal probabile, despre starea mediului, reactia organismului, fiind dependenta tocmai de aceste informatii. Prin retinerea celor mai probabile ipoteze referitoare la starea mediului, individul ajunge la limitarea incertitudinii, si deci la cunoasterea adecvata a obiectelor din realitatea înconjuratoare.