ACCEPTIUNI SI CARACTERISTICI ALE MOTIVATIEI
Acordul psihologilor, în ceea ce priveste definirea motivatiei, a stabilirii specificului si rolului ei în explicarea comportamentului este departe de a fi realizat. Pentru unii, motivatia este o notiune superflua, menita a dispare din psihologie, mai ales din psihologia experimentala, pentru altii, dimpotriva, ea reprezinta o notiune fundamentalâ a psihologiei, cheia întelegerii si explicarii comportamentului.
Motivatia a fost studiata când dupa modelul darwinian al adaptarii, când dupa cel al homeostaziei, când dupa modelul fizic al descarcarii de energie promulgat de Freud, când dupa cele cognitive care substituie motivatia proceselor de anticipare cognitiva, vorbind despre motivatie în termeni de rezultate anticipate comportamentele omului fiind determinate tocmai de aceste rezultate treptate).
Pentru un psiholog, spre deosebire de un psihofiziolog, motivatia nu este o stare biochimica a unui tesut, nici activare de celule nervoase, ci aspectul dinamic al intrarii în relatie a subiectului cu lumea, orientarea act 515b14f iva a comportamentului sau spre o categorie preferentiala de situatii sau obiecte.
Nuttin arata ca "termenul general si abstract de motivatie va fi folosit pentru a desemna aspectul dinamic si directional (selectiv sau preferential) al comportamentului. Motivatia este cea care, în ultima analiza, este responsabila de faptul ca un comportament se orienteaza, de preferinta, spre o categorie de obiecte mai mult decât spre alta".
Se poate deduce ca motivatia reprezinta un ansamblu de factori interni care determina comportamentul.
In 1943, Al. Rosca întelegea prin motivatie 'totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie ca sunt înnascute sau dobândite, constientizate sau neconstientizate, simple trebuinte fiziologice sau idealuri abstracte
Stimulii externi capata valente motivationale numai daca au o semnificatie în raport cu conditiile interne.
Alaturi de trebuinte, se dezvolta si
Impulsuri (trebuinte aflate în stare de excitabilltate accentuata, expresiva),
intentii (implicari proiective ale subiectului în actiunea),
valente (orientari afective spre anumite rezultate),
tendinte (forte directionate mai mult sau mai putin precis).
Ansamblul acestor stari de necesitate ce se cer a fi satisfacute si care-l împing, îl instiga si îl determina pe individ pentru a si le satisface, formeaza sfera motivatiei acestuia.
Sfera motivatiei cuprinde o categorie de stimuli si anume de stimulii interni.
filogenezei si îi sunt date omului prin nastere.
Altele, mai complexe si mult mai numeroase, se formeaza in decursul vietii acestuia, fiind dependente:
de particularitatile mediului extem,
de specificul starilor de necesitate interne existente deja,
de modul de asimilare si sedimentare a lor.
Practic, ele nu sunt altceva decât stimularile externe care actionand repetat asupra individului si satisfacându-i anumite cerinte de autoreglare, au fost preluate, interiorizate, asimilate si transformate în conditii interne.
Daca unui copil i se repeta frecvent si imperativ acel "trebuie" (trebuie sa te speli pe mâini, trebuie sa-ti faci lectiile, trebuie sa fii ordonat etc.), cu timpul, acest "trebuie" va fi asimilat de copil, va fi transformat într-un stimulator interior, asa încât la un moment dat, el va actiona de la sine, "din proprie initiativa", fara a mai fi îndemnat din afara.
Gradul de independenta fata de situatiile actuale este însa variabil si niciodata absolut.
P. Golu defineste motivatia ca model subiectiv al cauzalitatii obiective, cauzalitate reprodusa psihic, acumulata în timp, transformata si transferata prin invatare si educatie în achizitie interna a persoanei.
Aceasta explica posibilitatea persoanei de a actiona "spontan", pe cont propriu; motivatia leaga persoana de lume si o mentine în sfera determinismului exterior, ceea ce este vital pentru fiintarea persoanei.
Desi considerarea motivatiei ca "model subiectiv al cauzalitatii obiective aduce importante servicii în ceea ce priveste explicarea genezei motivatiei, nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca o asemenea explicatie este valabila doar pentru formele superioare de motivatie, nu si pentru cele inferioare (trebuinte biologice) care sunt înnascute .
Functiile motivatiei:
1. functia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic - starea de necesitate dainuie dar nu declanseaza actiunea; aceasta functie este specifica trebuintelor, care au o dinamica deosebita: debuteaza cu o alerta interna, continua cu o agitatie crescânda, ajungând chiar la stari de mare încordare intema, pentru a se finaliza prin satisfacerea lor;
2. functia de mobil sau de factor declansator al actiunilor efective Aceasta constituie motivul, definit de psihologul francez H. Piaron (1966) ca "mobilul ce alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizata". Aceasta, întrucât a identificat ca un motiv înseamna a raspunde la întrebarea "de ce?" Probanta pentru motiv este declansarea actiunii;
3. functia de autoreglare a conduitei prin care se imprima conduitei un caracter activ si selectiv.
Esential pentru motivatie este faptul ca ea instiga, impulsioneaza, declanseaza actiunea, iar actiunea, prin intermediul conexiunii inverse, influenteaza însasi baza motivationala si dinamica ei.
Motivatia, ca factor care declanseaza activitatea subiectului, o orienteaza spre scop, permite prelungirea activitatii daca scopul nu a fost imediat atins, sau, dimpotriva, încetarea ei odata cu realizarea obiectului propus are atât efecte cantitative, cât si calitative.
Efectele cantitative se exprimâ în aceea ca ea pune organismul în situatia de a trece, mai usor sau mai greu, la acfiune sub influenta stimularilor interne sau externe mai mult sau mai putin intense. De asemenea, ea sustine activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat, în ciuda obstacolelor mai mult sau mai putin dificile, ce urmeaza a fi învinse.
Efectele calitative ale motivatiei se exprima în faptul ca ea permite organismului sa treaca de la un scop la altul. Totodata, motivatia faciliteaza ierarhizarea diferitelor scopuri posibile
3. Trebuinte si motive
Trebuintele sunt structuri motivationale bazate si fundamentale ale personalitatii, fortele ei motrice cele mai puternice, reflectând cel mai pregnant echilibrul biopsihosocial al omului în conditiile solicitarilor mediului exterior. Ele sunt sursa primara a actiunii.
A avea o trebuinta înseamna a simti nevoia, necesitatea de a obtine un lucru sau altul, un rezultat sau altul, de a realiza ceva (A.N. Leontiev).
Dupa modelul relational al lui Nuttin le putem împarti în:
- trebuinte fiziologice (ce rezulta din relatiile individului cu biosfera si presupun schimburi bio-chimice în organism menite a mentine echilibrul mediului intern) si
- trebuinte psihologice (care rezulta din relatiile subiectului cu situatiile semnificative ale lumii; de pilda, ele pot deriva din situatiile care semnifica nevoia de stima sociala).
In functie de geneza si continutul lor, pot fi clasiticate în:
- trebuinte primare (înnascute, cu rol de asigurare a integritatii fizice a organismului): trebuintele biologice sau organice (de foame, sete, sexuale), trebuinte fiziologice sau functionale (de miscare, relaxare -descarcare)
- trebuinte secundare, (formate în decursul vietii si cu rol de asigurare a integritatii psihice si sociale a individului): trebuinte materiale (de locuinta, confort); trebuinte spirituale (de cunoastere, estetice, de autoactualizare a propriei personalitati); trebuinte sociale (, anturaj sl integrare sociala, de cooperare etc.).
In functie de nivelul la care se realizeaza relatia dintre individ si mediu
- la nivel blologic - trebuinte biologice: formele de interactine si dinamismul corespondent sunt limitate la câteva mijloace fiziologice înscrise în anatomia individului.
- nivelul relatiilor psihosociale dintre oameni, a contactelor sociale si interpersonale dintre ei: trebuintele sexuale, care au un aspect si o încarcatura psihosociala, experienta sexuala fiind considerata ca prototipul placerii, apoi cele erotice, ajutor, cooperare, atasament social si afectiv, altruism etc.
o la nivelul constructiilor ca urmare a contactelor informative si cognitive ale indivizilor, începând cu senzatiile elementare si terminând cu abstractiile si rationamentele cele mai înalte: trebuinta de informare, nevoia de realitate sau nevoia de valori.
In functie de gradul lor de generalitate,
o generale, deoarece sunt întâlnite în mai multe tipuri de activitati (de exemplu, persoanele care au trebuinta de performanta puternica vor tinde spre obtinerea unor rezultate bune în cele mai diferite forme de activitate)
o specifice, cu un caracter mai restrâns (trebuinta de a mânca ceva anume este mai pufin generala decât trebuinta de foame).
o trebuinte independente si a unor trebuinte derivate, care iau nastere din modalitatile de satisfacere ale altora (un bibliofil poate colectiona carti pe care nu le citeste).
Trebuintele evolueaza însa, nu doar o data cu evolutia societatii ci cu evolutia vietii individului, a conditiilor existentei sale concrete care devin hotarâtoare în acest sens. Mai mult decât atât, ele sunt dependente de sistemul intern al personalitâtii.
In plan functional, trebuintele cuprind doua faze esentiale
o cresterea tensiunii pe masura apropierii de momentul satisfacerii
o reductia tensiunii odata cu satisfacerea lor.
Aceasta desfasurare este valabila mai ales pentru trebuintele biologice care au un caracter ciclic, nu si pentru cele psihologice si psiho-sociale a caror tensiune poate persista, fapt ce se repercuteaza asupra dezvoltarii întregului sistem de trebuinte.
Ele nu sunt variabile constante ale conduitei, dimpotriva, au un pronuntat caracter dinamic, în sensul sa se pot amplifica sau diminua, supradimensiona sau subdimensiona, depen-dent de gradul de satisfacere a lor si mai ales urmarirea relatiilor dintre ele.
Satisfacerea fireascâ a trebuintelor se asociazâ cu reducerea tensiunilor si cu suspendarea (uneori momentana) a starii de necesitate, pentru ca mai târziu, într-un alt moment, în alte circumstante, aceasta sa reaparâ.
Nesatisfacerea trebuintelor duce fie la dilatarea si exacerbarea lor, fie la stingerea lor prin saturatie si reactie de aparare, însotita de perturbari caracteriale. Nesatisfacerea lor pe o perioada mai mare de timp poate pune în pericol existenta fizica si psihica a individului.
Diferenta dintre trebuinte si motive este facuta adeseori, fie în functie de raportul lor cu actiunea, fie dupa gradul lor de generalitate.
Dacâ avem în vedere primul criteriu, constatam ca spre deosebire de trebuinta, care nu reuseste întotdeauna sa declanseze actiunea, motivul asigura efectuarea comportamentelor corespunzatoare, de satisfacere.
Din perspectiva celui de al doilea criteriu - trebuinta se orienteaza spre o categorie mai larga de obiecte preferentiale, pe când motivul se îndreapta spre un obiect bine determinat. De exemplu, trebuinta de a întretine contacte sociale cu semenii, extrem de larga, se dezvolta progresiv în trebuinta de a întretine relatii cu o anumita persoana. In fapt, este vorba despre concretizarea trebuintei însesi.
Motivul este mobilul care declanseaza, sustine energetic si orienteaza actiunea De aici, decurg si cele doua segmente ale motivului:
o unul energizant si dinamogen,
o altul orientativ si directional
- între aceste doua segmente exista o foarte strânsa interactiune, asa încât problema care se pune nu este aceea de a opta pentru unul sau altul dintre ele ea fiind mai importante, ci tocmai sustinerea lor reciproca.
Trei caracteristici ale motivelor ne retin în mod deosebit atentia:
o caracterul lor personalizat - deriva din raportarea lor la varietatea altor structuri psihice, pe care le determina,
o caracterul generalizat,
o autonomia functionala a motivelor- provine din raportarea motivelor unele la altele si mai ales la scopul actiunii.
Paul Popescu Neveanu considera ca adeseori motivul a fost încaccat cu sensuri restrictive de origine asociationista si localiciste, fiind conceput ca sursa de energie precis localizata ce se activeaza periodic si cauzeaza actiunea. în realitate, motivele evoluate, specific umane, sunt generalizate, ele rezultând din complexitatea pe care o presupune viata psihica si viata sociala. Motivele trebuie raportate la nivelul lor calitativ, la alte structuri psihice ale individului, deci, tratate sistemic si interfunctional.
La un anumit nivel de dezvoltare, mai ales la vârsta adulta, motivele, desi se dezvolta din sisteme antecedente, devin functional independente de acestea, altfel spus, devin sisteme actuale ce se sustin singure.
Gordon W. Allport, care a introdus conceptul de autonomie functionala a motivelor, da un exemplu sugestiv pentru întelegerea acestuia. Viata unui copac, spune el, este continua cu cea a semintei sale, dar samânta nu mai sustine si nu mai hraneste de mult copacul complet crescut.
Uneori, autonomia functionala a motivelor se capata treptat, gradat, aproape pe nesimtite încât nici nu se poate afirma cu certitudine unde si când se termina un motiv si unde si când începe altul. Alteori, însa, ea se sociaza cu transformari traumatice si bruste ce afecteaza însasi atura personalitatii umane.
Personalizarea motivelor insista asupra nevoii de valorizare a acestora; caracterul lor generalizat evidentiaza relatiile motivelor cu alte structuri psihice; autonomia functionala a motivelor atentioneaza asupra dinamicii si evolutiei acestora.
|
