ASISTENTA PSIHOLOGICA SI PSIHOTERAPIE
PROBLEMATICA DISCERNAMANTULUI DIN PERSPECTIVA EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE
PSIHIATRICE
EXPERTIZA MEDICO-LEGALA PSIHIATRICA
Psihiatria medico-legala se ocupa cu precadere de comportamentul aberant al
bolnavilor psihici. Ponderea faptelor de comportament aberant (delincventa
patologica) in comportamentul aberant este redusa, dar cunoasterea sa in
vederea aprecierii DISCERNAMANTULULUI, responsabilitatii si vinovatiei
penale ca si in asigurarea protectiei comunitatii si persoanei devine absolut
necesara. Delincventa patologica se decanteaza ca o delincventa remanenta ce
obliga la masuri de protectie medico-sociale atat a bolnavului psihic
cat si a anturajului si a societatii. Ponderea sa de 5-10% din delincventa
motiveaza suficient o astfel de preocupare.
Dar, expertiza medico-legala psihiatrica studiaza si personalitatea unui
subiect responsabil, in scopul de a face mai eficace masurile de reinsertie
sociala prin modularea lor la personalitate. Expertiza medico-legala are in vedere
urmatoarele obiective:
1. existenta sau inexistenta unei anomalii mintale (de regula, juristul
solicita o expertiza psihiatrico-legala, fie daca are indoieli asupra stari
psihice a subiectului, fie daca, in cazul infractiunilor bizare, cu mobil aberant
sau de vatamari corporale grave comise in mod feroce, omor deosebit de grav, se
face loc interpretarii interventiei unei motivatii patologice printr-o
tulburare mintala).
2. relatia anomaliei mintale cu fapta imputabila (expertiza va stabili masura
in care fapta incriminata este expresia unei imbolnaviri psihice - fapta ca
simptom de boala cu relevanta medico-legala. Comportamentul patologic, pe langa
faptul ca devine un simptom major de imbolnavire mintala, fapt ce a facut pe H.
Ey sa afirme ca psihiatria medico-legala releva aspectul cel mai caracteristic
al psihiatriei. Ca patologie a libertatii, boala psihica anuleaza
responsabilitatea penala, acest comportament patologic devine insa si un
indicator, deseori specific, pentru forma de imbolnavire - motivatia deliranta
a unor fapte anti-sociale, specificul comportamentului de epilepsie, in stari
confuzionale).
3. precizarea factorilor care au putut favoriza trecerea la act (printre care:
factorii genetici, constitutia, consumul de alcool, grupul deviant, victima ce
consimte, coopereaza sau provoaca etc.).
4. stabilirea discernamantului fata de fapta imputabila. Act de analiza
intelectiv-volitiva, discernamantul presupune normalitatea psihica inteleasa,
ca aptitudine si aspiratie catre realizarea binelui uman si social prin
integrare bio-psiho-axiologica, adaptare prin anticipare la mediu, la norme, si
ceilalti oameni. Normalitatea, nu implica numai criterii statistice, de
comportare medie, ci mai ales criterii sociale de raportare a comportamentului
la norma, precum si criterii axiologice de integrare a comportamentului la
norme, precum si criterii axiologice de integrare a comportamentului in
motivatie si idealurile sociale. Normalitatea psihica este sinonima cu
sanatatea mintala care, dupa datele OMS, implica echipament genetic adecvat,
dozare corecta a gratificatiilor, si frustrarilor in copilarie, mediu
diversificat pentru schimburi intelectuale variate, pe masura sa duca la
autonomic, atitudine spiritual -creativa si homeostazie psihica anticipativa. Normalitatea
se impune ca o confruntare cu realitatea care, prin integrare progresiva,
confera autonomie persoanei. (Allport - citat de Gh.Scripcarru si M.Terbancea -
in 'Patologie medico-legala si psihiatrica -pag. 427 -). Gradul de
adaptare la mediu de viata devine astfel primul criteriu al normalitatii.
Normal este subiectul capabil sa-se autonomizeze prin adaptare si sa ramana
liber. (H.Ey) Norma fiind o judecata de valoare, normal devine omul care se
adapteaza la norme. Sanatatea mintala (normalitatea) devine libertatea de
adaptare, conditia umana si presupune capacitatea de a indeplini roluri sociale
(Fromm), de autoactualizare (Maslow), de adaptare cu eficacitate maxima
(Menninger), de autonomie. In orice, definitie adaptarea homeostazica la
situatii de mediu devine criteriul esential al sanatatii mintale. In aceste
conditii, sanatatea trebuie privita ca valoare (ca adaptare la valori), in
sensul ca omul devine creator al propriei sale sanatati si orice inadaptare
devine o patologie a integrarii umane.
Discernamantul bazat pe normalitatea umana ca modalitate de adaptare la lume si
realizare in lume, implica functii senzoriale si intelectuale normale,
experienta anterioara suficienta, capacitate de a distinge, prevedea si concepe
actele proprii, capacitate de anticipa consecintele faptelor proprii prin
reprezentare si gandire logica, deci capacitatea de a actiona liber, la care
trebuie adaugata aptitudinea de intelegere si respectare a esentei etice a
relatiilor sociale, afectivitatea si vointa de a aspira spre nivelele culturale
superioare de alegere umana.
Discernamantul exprima astfel integrarea intr-o sinteza unica a functiilor de
percepere (analizatori integrii, experienta anterioara), mnezice, (conditie a
invatarii si reprezentarii), de invatare si reprezentare (evocare a experientei
in imagini ce favorizeaza anticiparea actelor), gnozice (de elaborare de idei
care prin func 242i82c tiile lor superioare ca inteligenta, permit o adaptare supla la
situatii, iar prin independenta, gandire, asigura spirtul critic, de
comunicare, formulare de solutii) de relatie (de traire afectiva) precum si a
functiilor caracteriale si temperamentale. A discerne o situatie si in
consecinta, a avea o conduita adaptabila implica a intelege o situatie, a
analiza o situatie prin analiza critica ce se interpune intre stimuli si
raspuns, a compensa o situatie, prin inlocuirea unei actiuni, a inventa sau
chiar a stimula o situatie prin ocolirea unei actiuni dificile. Aptitudinea de
intelegere, de prevenire a consecintelor, de optiune si de stapanire ce dau
continut discernamantului devine un criteriu al normalitatii si exprima o stare
de constiinta. Multiple situatii de anulare a discernamantului atesta
interdependenta acestor functii psihice in discernamant: surditatea duce la
suspiciune, izolarea si inactivitatea la psihoze, izolarea lingvistica la
delir, privarea volitiva la dezorientare si confuzie, abuzul de neuroleptice la
privarea senzoriala, psihica si sociala, lipsa afinitatilor afective la lipsa
remuscarilor si insensiblitatii etc. Exista astfel nivele de discernamant
elementar, instinctiv, reactiv, sau de veghe, de discernamant reflectat,
abstract, logic (de reflectare realista a realitatii) si de discernamant
anticipativ, axiologic (de optiune pentru valori si distingere a binelui de
rau). De aici, (din cele trei nivele) rezulta si criteriile de abordare a
discernamantului care va fi de natura logica (capacitatea de a intelege
consecintele faptelor proprii), psihologica (capacitate de anticipare a
consecintelor lor), medicala (excluderea unei imbolnaviri psihice), axiologica
(aptitudinea a promova si realiza binele) si juridica (capacitatea de a alege
si de a fi responsabil).
Responsabilitatea devine astfel capacitatea de autonomie si alegere a actelor,
'fiind liber cel ce are puterea de a reflecta asupra propriilor acte, cel
care rezistand instinctelor prevede consecintele actelor proprii si aspira la
un nivel moral superior' ARISTOTEL. Din criteriul medical sanatatii
psihice ca echilibru bio-psiho-social decurg, in esenta, criteriile stabilirii
discernamantului (setul de criterii ce permit alegerea) ca aptitudine de a
intelege, judeca si evalua adecvat o situatie din punct de vedere psihic.
5. In raport de gradul de nocivitate pentru relatiile interumane ale unui comportament aberant, se impun
si masurile de predice, prevenire si protectie sociala. In general, cu cat
comportamentul este mai schematic mai stereotip cu atat este mai predictibil,
iar gradele de nocivitate ale
acestuia scad de la halucinatiile imperative si delirul de influenta (ce fac
din bolnav un robot) la individualizarea persecutorului si la acte automatice.
Se releva aici rolul medico-social al psihiatriei medico-legale, rolul prin
care aceasta specialitate devine o autentica ramura a psihiatriei sociale.
6. accesibilitatea subiectului la reeducare ('ingineria sociala a
comportamentului') prin mijloace juridice, medico-pedagogice sau medicale.
Expertiza medico-legala psihiatrica se epuizeaza cu recomandari care vizeaza
tratarea subiectului, modularea sanctiunii penale la personalitatea
subiectului, sau reinsertia sa prin aplicarea mijloacelor medico-pedagogice
adecvate (psihoterapie individuala, de grup etc.) - toate acestea in raport de
gradul de alterare a discernamantului.
Expertiza medico-legala psihiatrica a devenit foarte frecventa in practica
medico-legala in ultimii l0-15 ani, desi ea a fost prevazuta in toate codurile
penale inca din secolul trecut, iar in unele legislatii chiar si mai inainte.
Aceasta se explica prin dorinta organelor de justitie de a motiva stiintific,
intentia, atitudinea subiectiva a infractorului si deci vinovatia. Dar aceasta
cerinta este determinata, si de excesele apararii, care cauta adesea refugiu, o
speranta in expertiza medico-legala.
Expertiza medico-legala psihiatrica este efectuata de catre medici legisti si
medicii psihiatri si psihologi legisti, in comisiile medicale respective.
Componentele expertizei medico-legale sunt urmatoarele (in prealabil sunt
valorificate diferite surse de informare ca: datele din dosarul judiciar,
antecedentele infractorului etc.):
l. Preambulul - aici sunt mentionate numele expertilor, nr. adresei organului
care a dispus expertizarea, obiectivele expertizei.
2. Istoricul - are o importanta majora in aceste expertize. In general, organul
de justitie care solicita expertiza informeaza ca 'inculpatul se face
vinovat pentru infractiunea prevazuta de art. /'. Expertii trebuie
sa cunoasca amanunte despre felul cum s-a desfasurat si pentru ce s-a facut
infractiunea respectiva.
De la istoric vor desprinde doua mari criterii de stabilirea a discernamantului
si anume:
1. cu cat o fapta e mai complexa, cu atat in ea s-a investit discernamant mai
mult. Este de altfel o relatie direct proportionala intre complexitatea faptei
si discernamantul investit.
2. din fapta respectiva rezulta motivatia, mobilul, scopul infractiuni
respective.
Motivatiile infractiunii pot fi foarte variate. Unele sunt evidente (furt in
scop utilitar), alte motivatii sunt absurde, in aparenta fara mobil (sunt
destule omucideri facute in urma unor certuri simple sau contradictii in starea
de betie). In asemenea situatii, juristii analizeaza aceste motivatii minore.
Este insa foarte dificila expertizarea unui infractor care a lovit sau a ucis o
persoana pe care nu a cunoscut-o si nu avut nimic de impartit cu ea. Exista
totusi o motivatie cand victima a fost confundata cu alta persoana pe care ar
fi dorit s-o omoare sau s-o loveasca. Cunoasterea acestei motivatii tine de
juristi, dar expertul medical trebuie sa le cunoasca la randul lui pentru ca
motivatia explica de asemenea cu ce discernamant s-a facut infractiunea
respectiva.
Emotiile puternice sunt de scurta durata (de ordinul secundelor) si ele
ingusteaza campul constiintei ajungand uneori la scurt-circuite mintale. In
aceste momente, persoanele respective au discernamantul diminuat sau abolit.
Ultrajele (cu injurie, lovire) sunt produse de persoane cu temperament coleric
si deseori, sub influenta bauturilor alcoolice. Desi sunt fapte putin complexe,
desi domina starea afectiva (manie, iritabilitate etc.), persoanele respective
au avut discernamant.
Bolile foarte grave- ca schizofrenia, paranoia, psihoza maniaco-depresiva,
dementa se stabilesc usor: persoanele respective au discernamantul pierdut, ele
intervin uneori in infractiuni sau in expertize in vederea stabilirii
capacitatii civile sau penale.
Omuciderea se face cu actiuni mai mult sau mai putin complexe (omor cu
premeditare, omor cu talharie), fata de crimele cu hotarare imediata (omor cu
obiect luat la intamplare, omor la betie). Deci, cu cat o fapta e mai complexa,
cu atat in ea se investeste mai mult. Rezulta deci ca exista o relatie direct
proportionala intre complexitatea faptei si discernamantul investit.
Din fapta respectiva insa, in acelasi timp, rezulta motivatia, mobilul
infractiunii, care reflecta de asemeni discernamantul investit.
Toate aceste date sunt culese din dosarul judiciar. Acestea permit sa se
aprecieze daca o persoana simuleaza sau nu, avand in vedere complexitatea
faptei si mobilul ei.
3. Antecedentele infractorului - din aceasta parte a expertizei se culeg
informatii referitoare la un criteriu important, si anume cunoasterea
personalitatii infractorului. In aceasta etapa se redacteaza o scurta biografie
a infractorului.
Se incepe cu situatia in familie. In felul acesta se afla daca infractorul a
avut o familie organizata, si pot fi cunoscute eventualele influente negative
din partea familiei (alcoolism, boli psihice).
scolarizarea: ofera informatii despre cate clase a facut, din ce cauza a ramas
repetent sau nu a mai urmat scoala (nu i-a placut cartea, absente multe, si
vagabondaj) greutati in familie.
Perioada adolescentei furnizeaza date daca urmeaza cursuri liceale, scoala
profesionala, daca este in productie, un curs de calificare, munceste ca
zilier, nu s-a incadrat in munca organizata, este la scoala de reeducare, etc.
Satisfacerea serviciului militar - daca a fost inapt pentru serviciul militar,
cand, pentru ce boala etc.
Incadrarea in activitatea sociala dupa majorat. Varsta la casatorie, copii,
daca si cand abuzeaza de bauturi alcoolice, daca a fost internat in spital
pentru boli psihice, daca are antecedente penale.
Din 'antecedente' cunoastem astfel personalitatea infractorului.
Simularea apare ca fiind evidenta cand un infractor cu o anumita scoala, cu o
anumita pregatire profesionala spune ca nu stie cum il cheama, ca nu stie
pentru ce este judecat.
4. Examenul psihiatric
In psihiatrie, metodele de baza de examinare sunt convorbirea, si observatia in
cazurile internate in spital.
In general, psihiatria are mai putine metode obiective de diagnostic.
Ca examene paraclinice, se fac in mod curent examenul, radiologic care este
unul de laborator, EEG, examenul fundului de ochi etc. Totusi aceste examene nu
au un rol determinant in diagnostic, ca examenele obiective din alte
specilitati medicale.
Din aceste motive, pentru un bun diagnostic psihiatric sunt necesare un
'istoric' si 'antecedente' foarte amanuntite.
Prin stabilirea bolii se castiga inca un criteriu pentru stabilirea
discernamantului.
5. Examenul Psihologic
Psihologul legist face parte din comisia autorizata pentru expertizarea
medico-legala psihiatrica. Alaturi de psihiatru, psihologul isi aduce aportul
in stabilirea existentei /nonexistentei unei tulburari psihice de natura a
afecta discernamantul infractorului.
Metodele utilizate de psiholog sunt: observatia directa, convorbire libera,
aplicare de teste (de la teste pentru investigarea proceselor psihice si teste
de personalitate - proiective sau cuantificate).
6. Concluziile unei expertize medico - legale psihiatrice
Obiectivul principal al acestei expertize este stabilirea discernamantului.
Criteriile pentru stabilirea discernamantului se culeg din toate partile
raportului medico-legal, si anume din:
-istoricul faptelor luate din dosarul judiciar;
-antecedentele infractorului;
-examenul psihiatric;
-examenul psihologic.
Discernamantul este manifestarea, efectul functiilor cognitive. El este
criteriul normalitatii. In concluzie se mentioneaza, in calitate de criterii,
puterea afectiva redusa (in psihopatii) sau puterea volitiva redusa
(toxicomanii).
Momentele cele mai importante ale
concluziei sunt:
-boala si starea discernamantului in momentul examinarii medicale;
-daca fapta pe care a facut-o infractorul s-a consumat cu discernamant;
-recomandari de tratament medical si recomandari educative in special la
minori.
In momentele de mai sus discernamantul are unele schimbari curioase:
-deseori inculpatul are discernamantul integru in momentul examinarii medicale,
dar nu 1-a avut in momentul savarsirii infractiunii (betie, stare confuzionala
etc.);
-alteori inculpatul a avut discernamant in momentul efectuarii infractiunii,
dar nu mai are discernamant integru in momentul examinarii medicale.
Acest lucru se explica uneori prin 'psihoza de detentie' care a
survenit intre timp (pseudo dementa de detentie). Este trecatoare. Imediat dupa
eliberarea din inchisoare, subiectul isi revine iar daca este pus in situatia
de a evada, evadeaza. Aceasta situatie explica starea de prostratie pe care o au
unii detinuti in timpul judecarii. De altfel mai intervin uneori si simulari.
Simularea este definita ca imitarea, crearea tulburarilor (somatice si psihice)
unei boli inexistente (sau artificiale) in scop utilitar si anume: eschivarea
de la munca, de la armata, de la urmariri judiciare, urmarirea de beneficii
materiale etc.
Simulare se rezolva prin examinarea cu tact si grija a bolnavului, utilizandu-se de obicei
internarea in spital pentru stabilirea diagnosticului si concomitent sunt
analizate informatiile din dosarul judiciar, antecedentele infractorului etc.
(Rev. 'Probleme de medicina legala' nr. 16/1983, Bucuresti -art.
'Experienta noastra in expertiza medico-legala psihiatrica' Gh.Sima,
M.Tico).
Expertiza medico-legala psihiatrica a infractorilor cu deficiente psihice-
oligofrenii, imbecili, cretini, schizofrenici, dementi etc., nu ridica probleme
deosebite daca exista o suficienta documentatie. Acestia fiind depistati si
diagnosticati de timpuriu (gradinite, scoli, armata). Probleme mai deosebite
pun cei cu forme usoare, in special cazurile limita (psihopatii, nevrotici,
carateropatii) - parte din ei fiind si recuperabili prin dirijarea catre
institutiile specializate.
Cunoscandu-se regimul juridic al betiei patologice cu precizarea facuta de
lege, in sensul ca betia voluntara chiar daca nu este completa, nu inlatura
caracterul penal al faptei precum si faptul ca la fel de frecvent este invocata
aceasta stare din momentul savarsirii faptelor ca o conditie sau motiv de
disculpare (prin afectarea capacitatii psihice consecutiv tulburarilor de
constiinta si discernamant pe care le antreneaza), precum si realitatea ca
etilismul acut si cronic constituie, la fel de frecvent cauze favorizante si
circumstante declansatoare de acte antisociale, precizam ca nu trebuie sa se
confunde cu betia intentionata (in scopul treceri la act sau 'anestezie
morala') si nici cu cea accidentala (destul de rara de altfel).
Amplificand simptomatologia in coroborare cu continutul absurd al faptelor
(lipsa de mobil evident, cantitatea mica, nesemnificativa de bauturi
ingurgitata, cu reactii agresive paradoxale si amnezia totala la trezire), se
invoca destul de frecvent, si mai ales ridica probleme, devine imperios
necesara obiectivarea formei atipice de betie acuta numita 'patologica'-
termen consacrat pentru a sublinia fondul patologic pe care se suprapune si
tulburarilor de constiinta de tip crepuscular pe care le genereaza, la fel ca
si in cadrul unor episoade confuzionale acute toxice.
Facem precizarea ca, lucrarea de expertiza prin investigarile din momentul
examinarii, nu poate proba starea de betie din momentul faptei, insa o poate
interpreta (daca este atestata prin restul probatoriului), in sensul celor sus
mentionate, poate fi obiectivata destul de rar (daca s-au recoltat date
biologice pentru determinarea alcoolemiei imediat sau pana in 12-24 ore de la
savarsirea faptei), si o poate 'reconstitui' obiectiv numai in
situatia in care se presupune o betie patologica. Investigarea cunoscuta si
obligatorie se face ori de cate ori se presupune o asemenea stare, prin
inregistrarea EEG inainte si dupa activarea cu alcool, recomandandu-se
administrarea felului si a cantitatii de bautura alcoolica cunoscute ca au fost
utilizate la data respectiva, observandu-se totodata clinic comportamentul
subiectului din momentul investigarii care este obligatoriu a fi consemnat in
buletinul electroencefalografic.
Desi aceasta 'reconstituire' nu poate reproduce si alte circumstante
din momentul faptei (starea fiziologica sau patologica), nici conditiile de
ordin socio-psihologic declansatoare, totusi aceasta investigare prin provocare
sau activare la alcool este obligatorie pentru a atesta sau a exclude fondul
patologic, de tipul leziunilor de microorganicitate cerebrala in coroborare cu
comportamentul dupa ingerarea alcoolului si ulterior ('daca betia
obisnuita este raspunsul creierului normal la o cantitate mare de alcool, betia
patologica este raspunsul unui creier bolnav '.
Pentru a atesta sau a exclude acest diagnostic de 'betie patologica'
cu atat mai mult in acte antisociale deosebit de grave, aceasta investigare
devine obligatorie, la fel ca si examenul psihologic la minori (cu referire
speciala la nivelul de dezvoltare al intelectului) (Rev 'Probleme de
medicina legala nr.20/1987, art. 'Scrisoare metodologica cu privire la
expertiza medico-legala psihiatrica'- M. Terbancea, V. Predescu, V.
Dragomirescu, D. Prepeliceanu, C. Hanganu, Fl. Stanescu)
Precizam ca legea prevede, in cazul infractiunii de omor deosebit de grav,
efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, precum si in situatia in
care organul judiciar are indoieli asupra starii psihice a autorului
infractiunii- art. 117, al. 1 si al. final, Codul de procedura penala. (Dr. Al.
Boroi, 'Infractiuni contra vietii', Ed. National, Bucuresti, 1996,
pag. 25).
PROBLEMATICA DISCERNAMANTULUI
Din punct de vedere etimologic si al continutului semantic in general,
DISCERNaMANTUL este definit ca o facultate esentiala a spiritului, cu radacini
adanci in intelect si in constiinta, care permite fiintei umane sa se orienteze
in complexul vietii sociale pe raspundere proprie, in cadrul unei autonomii
bio-psihice, conditionate de legile naturii si de comandamentele moralei si
ordinii juridice pozitive, care garanteaza si ocrotesc interesele si aspiratiile
personale legitime.
In caz de incalcare, sanctionata de legea penala, a comandamentelor, sub
aspectul specific incidentei legii, discernamantul apare drept criteriu-cheie
in aprecierea responsabilitatii penale a faptuitorului, major sau minor, in
limitele responsabilitatii sale morale si ale
libertatii sale de autodeterminare.
Legea penala nu defineste discernamantul si nu foloseste acest termen decat in
stabilirea responsabilitatii penale a delincventilor. Inglobarea in definirea
infractiunii a notiunilor de vinovatie, intentie si culpa, plaseaza conceptul
infractiunii pe linia procesului psihic
ce premerge si insoteste fapta incriminata. Responsabilitatea penala
evidentiaza semnificatia psiho-juridica a celor trei notiuni si este privita
prin prisma manifestarii libere de vointa si de constiinta a infractorului.
Ca sinteza a functiilor psihice, discernamantul reprezinta o convertire in plan
psihologic si psihiatric a notiunii juridice de responsabilitate.
El reprezinta atat scopul principal al expertizei medico-legale psihiatrice cat
si criteriul fundamental in functie de care se poate aprecia si deci judeca
continutul responsabilitatii penale a unui infractor.
Deoarece starea de discernamant este prezumata pana la proba contrarie, in
cazul oricarui individ adult aflat in conflict cu legea penala, se poate
considera ca ea reprezinta o adevarata cheie de bolta a intregului sistem
penal, deoarece pe ea se sprijina intreaga teorie a penalitatii.
Responsabilitatea penala este conditionata de pastrarea discernamantului in
momentul comiterii faptei. La randul sau, discernamantul este conditionat atat
de caracterul inteligibil al faptei cat si de starea de constiinta a
infractorului in momentul comiterii faptei.
Starea de constiinta este determinata de:
- nivelul structurarii constiintei (se iau in considerare cele trei trepte de
structurare ale constiintei:
elementara, optional logica si axiologica);
- nivelul structurarii personalitatii (nivelul inteligentei plus treptele de
destructurare psihopatogica).
Discernamantul nu se deduce automat din precizarea entitatii psihiatrice si
depinde de stadiul evolutiv al bolii.
Discernamantul rezulta din urmatoarele cinci premize:
a) caracterul faptei;
b) structura personalitatii;
c) boala psihica subiacenta;
d) nivelul constiintei;
e) momentul evolutiv al bolii.
Expertiza medico-legala psihiatrica nu se rezuma la un diagnostic, fie el si
complex, care sa concretizeze static un fenomen psihopatologic consecinte
medico-legale. In sfera infinita a comportamentelor deviante, expertul este
chemat sa aduca argumente stiintifice de natura psiho-medicala care sa ofere
justitiei o interpretare dinamica a unui proces complex cauzal si sa
stabileasca legatura prin metode de reconstituire a cauzei, plecand de la
analizarea efectului. Necesitatea imperioasa de transpunere a determinismului
fenomenelor biopsihologice si medicale pe plan social juridic devine astfel
unul dintre dezideratele expertizei medico-legale.
In criteriologia medico-legala, pentru realizarea rolului de mediator
metodologic specific sunt indispensabile notiuni sau concepte
universal-valabile si de semnificatie recunoscuta ca valoare epistemologica
pentru principalele institutii judiciare.
Metodologia expertizarii a demonstrat necesitatea utilizarii conceptului de
capacitate psihica ca ansamblu al functiilor de sinteza ale vietii psihice si totodata al
trasaturilor de personalitate, ceea ce reprezinta in fond o aptitudine
complexa, mai cuprinzatoare, mai integratoare si mai apropiata de conceptul de
responsabilitate pe care incearca sa-1 defineasca, mai ales pentru faptul ca,
poate fi legat si de marile categorii ale
bolilor psihice si de intensitatea tulburarilor lor.
Notiune specifica teoriei si practicii medico-legale psihiatrice, capacitatea
psihica reprezinta posibilitatea sau facultatea functiilor psihice elementare
si de sinteza de a actiona corect si adecvat in raport cu obiectele, fenomenele
si categoriile mediului inconjurator in scopul adaptarii suple si armonioase a
individului la mediu. Capacitatea psihica este o notiune abstracta ca si
responsabilitatea, desemnand o proprietate a psihicului uman si caracterizand
subiectul din punct de vedere al integritatii si unitatii sale cognitive,
afectiv-volitive, anticipativ-acvionale, axiologice si etico-morale. Fara sa
fie o functie a psihismului in sensul psihologic al cuvantului, ea exprima
functionalitatea psihismului in totalitatea lui si in raporturile sale complexe
cu mediul. Capacitatea psihica este, asadar, potentialitatea adaptiva implicita
a psihismului normal, corespunzator dezvoltat, constituind premiza obligatorie
a responsabilitati si cadrul psihologic general al discernamantului.
Capacitatea psihica determina si categoriile juridice de vinovatie, capacitate
de exercitiu si capacitate de raspundere. Are o semnificatie dinamica si
integratoare, operationand si specificand necesitatilor de fundamentare
teoretica si acelora de aplicabilitate practica ale expertizei medico-legale psihiatrice, ea permitand
implementarea in acest domeniu interdisciplinar al cuvantului global a
personalitatii la nivelul cel mai general de integrare, care este adaptarea la
impactul cu mediul, societatea dar si prin prisma functionarii intrinseci a
personalitatii la nivelul functiilor sale fundamentale elementare si de
sinteza.
Capacitatea psihica reprezinta continutul psihologic, medical al conceptului de
responsabilitate si a carui conditie este.
Capacitatea psihica si responsabilitatea nu sunt concepte similare si nici
echivalente, responsabilitatea fiind cuprinsa in capacitatea psihica, dar ele
reprezinta doua incidente diferite, juridica si psihologica, ale unuia si aceleiasi realitati
psiho-sociale psihismul si persoana umana angrenata intr-o actiune ilicita.
Capacitatea psihica confera o dimensiune explicita si un cadru concret
criteriului medical al responsabilitati, discernamantul.
In cazul adultului, capacitatea psihica se va caracteriza prin normalitatea
proceselor si functiilor psihice. Procesele cognitive pot fi exprimate prin
concordanta varstei mintale cu cea cronologica conform baremelor admise.
Comportamental, integritatea capacitatii psihice este relevata prin absenta
manifestarilor clinice de boala. Din punct de vedere cognitiv se accepta o
capacitate psihica redusa sau limitata in cazul nedezvoltarilor in medii din
oligofrenii (nivel reprezentat de obicei prin QI) si de asemeni, se mai accepta
in situatia deteriorarilor psihice simptomatice datorate unor cauze organice
(reprezentat psihometric prin indici de deteriorare organica).
Incapacitatea psihica din toate tulburarile care afecteaza nivelul de
vigilitate al constiintei (toate tulburarile de tip cantitativ cat si
calitativ), afectiunile psihotice care distorsioneaza perceperea si
interpretarea realitatii prin modalitatea halucinator deliranta.
Putem vorbi de existenta capacitatii psihice la minorul de 14 ani, varsta
admisa conventional pentru aparitia discernamantului (conform art. 99, Codul
Penal). In intervalul 14-16 ani existenta discernamantului va fi afirmata doar
daca se va constata prin expertiza, ceea ce inseamna ca existenta capacitatii
psihice (si deci a discernamantului) nu este postulata pentru acest interval de
varsta.
Justificarea stiintifica a acestui articol de lege corespunde unei realitatii
biologice fundamentale, aceea a variabilitatii fenomenelor lumii vii,
stabilirea unor intervale conventional admise ale
domeniului medico-legal al minoratului (14-16 ani si 16-18 ani) corespunzand
unei necesare individualizari a aprecierii medico-legale psihiatrice a
capacitatii psihice si a discernamantului.
Conditia medico-psihologica a responsabilitatii este integritatea capacitatii
psihice, ceea ce confera persoanei in stare de deplina capacitate psihica atat
capacitatea de exercitiu cat si capacitatea de raspundere.
Capacitatea de raspundere reprezinta aptitudinea de a evalua corect
semnificatia sanctiunilor juridice corespunzatoare faptelor ilicite si de a
suporta urmarile negative ale
acestor sanctiuni. (Probleme de medicina legala, nr.20/1987, art. 'Despre
structura discernamantului', Fl. GALDAU)
Imputabilitatea unei fapte penale depinde de comiterea ei cu vinovatie, iar
conditia existentei vinovatiei este capacitatea psihica. Vinovatia, pe de alta
parte, este conform principiilor dreptului, conditia juridica a raspunderii
penale.
Vinovatia consta in capacitatea psihica a faptuitorului in momentul savarsirii
faptei fata de continutul si consecintele ei si presupune doi factori:
-factorul intelectiv (cunoasterea semnificatiei sociale a faptei);
-factorul volitiv (libertatea de deliberare si decizie).
Vinovatia se poate manifesta sub doua forme: intentia si culpa.
Intentia directa presupune capacitatea de a prevedea rezultatele actiunii,
acceptarea consecintelor. Intentia indirecta exclude urmarirea activa a
rezultatului faptei, dar presupune prevederea si acceptarea procedurii penale.
Culpa poate consta in neglijenta (absenta prevederii rezultatului actiunii,
deci subiectul trebuia sa o faca) si usurinta sau imprudenta (subiectul prevede
rezultatul actiunii sale, dar nu il accepta, considerand fara nici un temei ca
nu se va produce). ('Probleme de medicina legala' nr.20/1987, art.
'Discernamantul si responsabilitate' - Eduard Pamfil).
Am insistat asupra determinarilor vinovatiei, responsabilitatii si capacitatii
de a raspunde, intrucat dupa cum observam din definirea vinovatiei continutul
ei este de natura psihica, dupa cum si continutul capacitatii de a raspunde
este de natura psihica.
Rezulta astfel clar necesitatea si valoarea operarii cu notiunea de capacitate
psihica necesara intelegerii continutului notiunilor juridice de
responsabilitate, vinovatie, capacitatea de a raspunde.
Discernamantul, notiune de tranzitie intre limbajul psihiatric,
clinico-nosologic si cel juridic, apare ca rezultat al sintezei dintre
personalitate si constiinta, sinteza considerata pentru momentul comiterii unei
actiuni. Discernamantul reprezinta capacitatea si calitatea unui individ de a
delibera asupra unei actiuni (sau inactiuni) precum si capacitatea de a
prevedea consecintele actiunii (sau inactiunii) si de a-si organiza motivat
activitatea in vederea implinirii unui scop (activitati).
Discernamantul este aplicarea specifica a notiunii generale de capacitate
psihica in situatia concreta a unei fapte imputabile ce face obiectul
expertizei medico-legale psihiatrice.
Discernamantul este un concept general care defineste nivelul fundamental de
functionare diferentiala a constiintei.
Discernamantul este o modalitate care tine de 'ordinul lui a avea' al
fiintei. Limbajul si gandirea psihologilor au simtit acest caracter si 1-au
'imprumutat' si juristilor, sugerandu-le sa se 'intrebe' si
sa hotarasca daca un ins are sau nu are discernamant.
(Probleme de medicina legala, nr. 20/1987 art. 'Discernamant si
responsabilitate' Ed.Pamfil)
Discernamantul (capacitatea psihica raportata la faptul medico-legal) este
emanatie a celor doua mari functii de sinteza ale
psihismului personalitatea si constiinta, se proiecteaza in filmul existential
al persoanei in concordanta cu experienta anterioara de viata, cu toate
valentele ei anticipative, perceptive, motivationale, actionale si de atitudine
etico-morala.
In jurul notiunii de discernamant se structureaza teoria si practica expertizei
medico-legale psihiatrice, ea fiind operationala in cadrul larg al notiunii de capacitate
psihica precum si numai in domeniul interdisciplinar al psihiatriei si
medicinii legale (care este expertiza).
Aprecierea discernamantului este determinata de organizarea motivata a faptei,
de structura si gradul de dezvoltare al personalitatii, precum si de structura
si integritatea constiintei in momentul comiterii faptei.
Recunoastem constiintei urmatoarele nivele:
l. constiinta elementara - ce asigura nivelul de veghe si vigilenta si prezenta
spatio-temporala (Eu-Tu-El, Aici-Acolo-Acum-Atunci);
2. constiinta operational-logica - prin care procesele intelectuale
perceptuale, si de gandire au coerenta si reflecta obiectiv realitatea;
3. constiinta axiologica - de optiune a valorilor dupa criteriile sociale
curente;
4. constiinta etico-morala - prin care subiectul este capabil sa discearna
binele, si raul pe care actiunile sale le produc societatii.
Aprecierea discernamantului se materializeaza in expertiza prin exprimarea
prezentei sau abolirii lui, ceea ce atrage dupa sine pastrarea sau pierderea
responsabilitatii juridice.
Data fiind insa existenta prevederilor locale in legatura cu individualizarea
pedepsei precum si a faptului ca majoritatea cazurilor expertizate se inscriu
in sfera larga a psihologiei marginale, in care se constata doar o reducere a
capacitatii psihice, se accepta in expertiza formularea 'discernamantului
scazut' ca treapta intermediara pe scala dintre extremele prezentei si
abolirii lui.
Literatura de specialitate ne arata ca in ceea ce priveste expertizarea
medico-legala psihiatrica a infractorilor, cele mai importante diferentieri se
refera nu la probleme de esenta ci la detalii procedurale, care decurg in mare
parte din particularitatile si diferentierile stipulate in Codul de procedura
penala.
Exista anumite divergente de opinie in ceea ce priveste acceptarea sau
excluderea notiunii de discernamant atenuat, dar problematica discernamantului
este inca o problema deschisa in care diferentierile prea transante sunt
corectate intotdeauna de cerintele practicii si de diversitatea nelimitata a
cazuisticii penale. ('Probleme de medicina legala' nr.20/1987 art.:
'Contributii la metodologia expertizei interdisciplinare medico-legale
psihiatrice' V. Dragomirescu, art. 'Responsabilitate, capacitate si discernamant
in perspectiva antropologica, juridica si psihica', M. Lazarescu art.
'Premise pentru elaborarea unei definitii legale a
discernamantului').
Aspecte specifice ale aprecierii
capacitatii de discernamant in raport cu tulburarile psihopatologice
Evaluarea clinica a capacitatii psihice si discernamantului comporta deosebiri
semnificative in cadrul diferitelor clase de boli psihice si stari
psihopatologice.
Pentru a putea stabili coordonatele specifice ale aprecierii discernamantului in contextul
diversitatii tablourilor clinice cu care se confrunta expertul in activitatea
sa, vom sistematiza tulburarile psihice in functie de criteriul intensitatii
din perspectiva raportarii acestuia la nivelul destructurarii constiintei si,
consecutiv acesteia, cu nivelul dezvoltarii patologice (inaintea aparitiei
tulburarii, adica personalitatea premorbida, in timpul manifestarii clinice,
dupa reducerea tulburarii).
Afectarea partiala a nivelului elementar al constiintei (prin perturbarea orientarii auto si allopsihice, cu pastrarea nivelului de vigilenta) are loc in nedezvoltarile profunde grave (oligofrenii), demente si mai rar, in destructurarile grave, predominant calitative ale constiintei.
In aceste situatii, subiectul este in incapacitate psihica, discernamantul
fiind abolit.
Afectarea constiintei operational logice
apare in toate starile psihopatologice de intensitate psihotica: atat in acele
al carui nucleu psihopatologic este constituit de destructurarea predominant
calitativa a constiintei, de intensitate si durata variabile (ca in sindroamele
confuzionale de diferite etiologii, unei stari toxice medicamentoase, betia
complicata, starile crepusculare epileptice, disociatiile isterice din
tulburarile isterice, reactiile acute de soc) cat si in schizofreniile
paranoide, bufeurile delirante, psihozele simptomatice, in care
perceperea-interpretarea realitatii este distorsionata prin modalitatea
halucinator-deliranta.
In asemenea situatii expertizatul se afla, de asemenea, in situatii de
incapacitate psihica, cu discernamant abolit in functie de fapta comisa, dat
fiind ca prin alterarea profunda sau suspendarea integrarii perceperii
realitatii, reflectarii ei obiective, coerente si operarii logice ideatice,
orice posibilitate adaptativa si actionala la mediu este exclusa.
In psihozele delirant-halucinatorii, dat fiind ca tulburarea nu afecteaza atat
de profund si in totalitate procesele intelective, perceptuale si de gandire,
subiectul mai poate pastra totusi, uneori, in afara sectorului invadat de
productivitatea delirant-halucinatorie, o relativa relationare adecvata la
mediul extern, dar limitata la aspectele neafectate de tematica deliranta. In
mod evident si conform regulii dupa care nivelele constiintei superioare celui
in principal destructurat de nucleul psihopatologic al tulburarii sunt
consecutiv afectate, in toate situatiile clinice enumerate, subiectul nu mai
are aparatul logic operational pe care se edifica in primul rand capacitatea
anticipatorie, perturbandu-se concomitent optiunea axiologica si etico-morala.
Internalizarea valorilor etico-morale
ale societatii respective si
discernerea binelui de rau pe care eventual actiunile proprii il pot provoca
celor din jur si societatii, presupune o interactiune complexa intre
trasaturile personalitatii premorbide, mediul educational si afectiv cultural
familial si din microgrupul social in care s-a dezvoltat individul.
Afectarea acestor nivele de constiinta este cel mai frecvent intalnita in
grupul tulburarilor de personalitate (psihopatii, unele stari psihopatoide
efectuale sau reziduale post-procesuale).
Pe grupe nosologice pot fi mentionate unele aspecte particulare ale aprecierii capacitatii de
discernamant.
DEMENtELE, indiferent de etiologia lor sau de cadrul psihiatric, neurologic sau
de alta natura in care evolueaza, discernamantul este abolit. Ca
particularitati ale faptelor
antisociale comise mai frecvent de acesti bolnavi, notam: caracterul absurd
nemotivat, deseori lipsit de utilitate evidenta pentru bolnav si nu rareori
nociv lui, cu absenta oricaror masuri de prevedere in comiterea actiunii,
reflectand adesea dezinhibarea unor pulsiuni elementare, rareori sexuale, cu
grave si paradoxale denudari etico-morale.
In cadrul SINDROAMELOR PSIHOORGANICE DETERIORATIVE (NIEDEMENTIALE), aprecierea
capacitatii psihice si de discernamant va tine cont pe langa contextul clinic,
de gradul deteriorarii, obiectivat prin testele psihometrice specifice
coroborate cu fapta comisa care se poate inscrie intr-o arietate mult mai mare
in cazul dementelor. Faptele comise pot avea un grad mai mare de complexitate
si pot reflecta uneori deficitele de memorie, operational-logice,
instabilitatea afectivemotionala, sugestibilitatea crescuta etc.
In grupa oligofreniilor adultului, cu cat nivelul cognitiv obiectat psihometric
prin QI este coborat, cu atat se poate observa o asemanare mai mare in ceea ce
priveste profilul faptelor antisociale comise, cu cel descris anterior la
categoria dementelor. Controlul pulsional redus se traduce deseori prin
'furturi din necesitate', obiecte cu valoare mica dar atragatoare
pentru subiectul respectiv. La oligofreni, mai frecvent ca in alte categorii
nosologice, se intalneste piromania, adeseori motivata pueril, dovedind
incapacitate in aprecierea consecintelor propriilor fapte. La fel ca si in
dementa, oligofrenii pot comite distrugeri sau accidente prin simpla
necunoastere a modului de utilizare a unor dispozitive, accidente care uneori
pot avea urmari dramatice. Infractiunile contra persoanei, comise de oligofreni
se bazeaza pe impulsivitatea lor crescuta, riposta exagerata la jigniri si
contrarieri, reactivitate mare la alcool, sugestibilitate datorita careia sunt
vehiculati, manipulati cu usurinta.
In cazul EPILEPSIEI problematica medico-legala psihiatrica compara doua aspecte
principale: faptele comise in timpul unor tulburari de constiinta si cele pe
fondul tulburarilor psihopatologice intercritice.
In tulburarile de constiinta de tip crepuscular se pot comite fapte deosebit de
grave (omoruri caracterizate prin cruzime si atrocitati, uneori cu caracter
bizar, incendieri-inclusiv a cadavrului etc.), cu amnezia perioadei de
crepuscul a constiintei si a faptei comise. In starea respectiva de automatism
ambulator bolnav este accesibil contactului si aparent insensibil la ceea ce se
intampla in jurul sau. In crizele psihomotorii continutul faptei este
influentat in buna masura de caracteristicile crizelor la bolnavul respectiv.
In perioada post-critica din epilepsia de tip grand-mal, in cadrul unor stari
confuzionale, se pot de asemenea produce fapte cu potential medico-legal ca in
orice stare confuziva. Aceste fapte se caracterizeaza prin elementaritatea lor,
lipsa de elaborare, aspectul intamplator, circumstantial, uneori absurd. In
toate aceste situatii discernamantul este abolit.
In perioada intercritica precumpanitoare in aprecierea discernamantului apar
trasaturile de personalitate descrise la epileptici, care pot duce la
infractiuni cauzate de impulsivitate, explozivitate, tendinta la virulenta si
revendicare, adezivitate si vascozitate, infractiuni produse uneori prin raptus
(fapte intempestive, disproportionate fata de cauza exterioara, care pot aparea
surprinzatoare pentru cei din jur). si in cazul epilepticilor, tratati sau
netratati, alcoolul creste potentialul antisocial. De regula, pentru faptele
antisociale comise pe fondul tulburarilor psihopatoide nedementiale
intercritice epileptice, aprecierea discernamantului se face nuantat de la caz
la caz.
In ALCOOLISMUL CRONIC, consecintele medico-legale psihiatrice pot implica
urmatoarele situatii: 'psihopatizarea' personalitatii ca urmare a
abuzului cronic de alcool, alcoolismul la un psihopat preexistent, precum si
alcoolismul simptomatic in psihozele majore (schizofreniile si bolile
afective).
In alcoolismul cu dependenta fizica si psihica, comportamentul antisocial are
un continut foarte variat, pornind de la necesitatea continuarii abuzului de
alcool, trecand prin tulburarile fazelor acute (delicte impotriva persoanelor,
sau proprietatii) si sfarsind cu deteriorarea axiologica si etico-morala pana
la stari impresionante de decrepitudine si mizerie fiziologica, cu pierderea
demnitatii umane elementare, cu grave consecinte de statut si rol familial,
social si profesional.
Ca in cazul intoxicatiilor medicamentoase, modificarile de personalitate ale alcoolicului cronic psihopatizat sunt
centrate pe subordonarea totala a scopurilor existentei, nevoii imperioase de
continuare a consumului de alcool (sau drog). Se ajunge astfel la un adevarat
cerc vicios, cu consecinte socio-profesionale grave prin stergerea pana la
disparitie a simtului etico-moral.
In cazul alcoolismului simptomatic, asociat unor psihoze endogene majore,
acesta constituie de regula, din punct de vedere medico-legal, un factor
agravant al statutului bolnavului
din punct de vedere al capacitatii sale psihice. Discernamantul alcoolicilor
cronici va fi apreciat in functie de circumstantele in care s-a comis fapta
antisociala, de gradul deteriorarii personalitatii, de existenta unor perioade
dipsomatice si de comiterea faptei sub influenta acuta a alcoolului sau in
afara acestuia. In cazul ALCOOLISMULUI ACUT, mai mult sau mai putin
intamplator, in afara unui alcoolism cronic, se pot distinge betiile simple de
cele complicate si de betia patologica.
Betia acuta comuna nu indreptateste inlaturarea raspunderii, mai mult, din
punct de vedere juridic, in unele cazuri, prin caracterul voluntar al
ingestiei, ea poate constitui o circumstanta agravanta.
Betia complicata, poate constitui un factor de diminuare a discernamantului
care va fi apreciat in contextul complex al faptei comise, cantitatii de alcool
ingerate, comportamentului subiectului inainte si dupa comiterea faptei.
Betia patologica (intoxicatia alcoolica acuta idiosineratica), constituie o
tulburare de tip crepuscular a constiintei cu un anunt substrat organic
(sechele post-traumatice, postmeningoencefalice, hetero-toxice etc.). Tipica
pentru aceasta tulburare este aparitia unui comportament extrem de violent,
necaracteristic personalitatii anterioare a subiectului, de aspect automat
asemanator celui din starile crepusculare epileptice, ce apare indeosebi dupa
mici ingestii de alcool, si care nu ar produce in mod normal astfel de
manifestari.
In cazul interferentelor confuziv-onirice si delirante, acute si subacute,
(delirium si predelirium tremens), fiind vorba de tulburari majore de
intensitate psihotica ale
constiintei, discernamantul este abolit.
Aceeasi concluzie se impune expertizei si in cazurile de delir alcoolic de
gelozie si in alte psihoze alcoolice cronice, care apar de regula, in cadrul unei
organizari cerebrale semnificative a alcoolismului, precedate uneori de
perioade de delirium tremens.
SCHIZOFRENIA comporta o apreciere diferentiata a discernamantului in functie de
etapa evolutiva (faza acuta sau faza defectual-reziduala). In faza de stare, in
functie de forma clinica, faptele antisociale comise pot fi urmarea unor
mecanisme delirant halucinatorii cu caracter imperativ (delir de persecutie,
urmarire, otravire, filiatie, halucinatii auditive imperative) a unor tulburari
comportamentale consecutive pierderii unitatii personale sau modificarile
afective de tip schizofrenic. In aceste situatii clinice, discernamantul este
abolit, la fel ca si in raptusurile catatonice, sau in debuturile medico-legale
ale unor forme clinice de
schizofrenie (in special forma hebefrenica).
Ca forma tipologica antisociala, se impune a fi amintit omorul patologic
concretizat prin absurditate, motivatie deliranta, exercitandu-se asupra unor
persoane securizante din anturaj, cu absenta frapanta a oricarei tentative de
disimulare.
In cadrul starilor post-procesuale distingem defectul pur si tip apato-bulic,
ce poate ridica probleme medico-legale prin sugestibilitate sau inactiune si
starile reziduale caracterizate prin persistenta unei productivitatii psihotice
inchistate dar uneori suficient de intensa pentru a constitui motivatia
patologica a unor fapte antisociale. In functie de legatura cauzala dintre
tulburarile psihopatologice si fapta comisa, discernamantul poate fi apreciat
abolit sau diminuat.
In cadrul BOLILOR AFECTIVE implicatiile
medico-legale de fazele maniacale (in special in forma coleroasa si in furorul
maniacal) si se refera la acte agresive, distructive, acte nesabuite privind
bunurile proprii sau ale
persoanelor apropiate sau acte riscante pentru cei din jur. Uneori astfel de
acte constituie debutul medico-legal ca simptom-semnal, al fazei maniacale.
Discernamantul acestor bolnavi este abolit.
Fazele depresive psihotice ale
bolii afective ridica mai rar probleme medico-legale, indeosebi sub forma
sinuciderilor altruiste, a delirurilor de vinovatie cu modificarea deliranta a
comportamentului cand discernamantul este de asemenea abolit. Aceeasi apreciere
a discernamantului se aplica si in cazurile melancoliei de involutie sau alte
forme de depresie prezente la varsta a treia.
In PSIHOZELE PARANOIDE cu delir de persecutie, de gelozie, prejudiciu moral si
material, cu aspect nucromanic al delirului confera probabilitatea de comitere
a unor fapte antisociale grave si de multe ori imprevizibile si in aceste
situatii discernamantul este abolit.
In psihozele parafrenice si paranoice discernamantul este abolit iar actele
antisociale comise - in special paranoia vera - pot avea o gravitate deosebita
(persecutantul-persecutor, delirurile pasionale) putand ajunge pana la omor,
uneori cu caracter de omor in masa.
PSIHOPATIILE - in cadrul acestor tipuri de tulburari se remarca decalajul
dintre capacitatea cognitiva si operational-logica si scaderea capacitatilor de
control volitional si de transpunere in conduita a principiilor etico-morale pe
care subiectul le cunoaste dar nu le aplica, sau le aplica, dar in mod
inconsecvent.
La psihopat se produce o continua confruntare a motivelor care, desfasurata pe
fondul unei incapacitati de autocontrol al impulsurilor favorizeaza actele
comportamentale cu beneficiul imediat, indiferent de consecintele lor asupra
celor din jur sau asupra societatii, consecinte pe care subiectul le cunoaste
dar nu reuseste in suficienta masura sa le moduleze volitional si adesea, prin
scurt-circuitare apreciaza insuficient abaterea de la normele sociale
cunoscute.
Cel mai frecvent ajung la expertiza tipurile excitabile, impulsiv, timopat,
hipertim pozitiv, instabil, schizoid, paranoic si asa numita personalitate
border-line (de granita). Mai rar ajung sa comita infractiuni psihopatii
astenici, psihastenici, timopatii depresivi, 'inchisii in sine
patologic'.
Comportamentul infractional psihopat se caracterizeaza printr-un mare
polimorfism putand include practic orice tip de infractiune, de orice gravitate
si complexitate.
Frecvent in geneza actului infractional este implicat alcoolul, ca factor
favorizant, habitual sau intamplator.
Cu exceptia decompensarilor psihotice tranzitorii, discernamantul psihopatilor
delincventi nu poate fi considerat abolit.
Starile psihopatoide implinesc conditiile a doua complexe psihopatologice: cel
psihoorganic sechelar reprezentat de sindromul slabirii capacitatilor
intelective si cel al destructurarii personalitatii, prin dezvoltarea lezionala
sau regresiune.
In starile psihopatoide lezionale si de regresiune discernamantul este scazut
prin substratul psihoorganic constant al tulburarii, in timp ce in tulburarile
similare fara substrat lezional evidentiabil, afectarea discernamantului va fi
apreciata in contextul cauzalitatii faptei.
DISIMULAREA, intalnita in unele sindroame paranoide si in paranoia, confera
comportamentului antisocial al unora dintre acesti bolnavi, un caracter
imprevizibil, cu un crescut potential medico-legal.
In cazul altor reactii de intensitate psihotica, prezinta interes, prin
abolirea discernamantului, reactiile acute si subacute de soc: efectul
patologic, fuga patologica, stuporul reactiv, reactiile anxioase si depresive
psihotice cu sau fara agitatie motorie, care pot avea implicatii medico-legale.
Un mecanism psihopatologic aparte consta in comiterea unor acte antisociale
prin reactii de scurt-circuit in cursul carora constiinta si critica asupra
propriilor actiuni sunt temporar suspendate si care sunt insotite de amnezia
episodului. Faptele antisociale comise pot fi uneori deosebit de grave cu
discernamant abolit.
Expertizarea psihiatrica in ce priveste patologia marginala de intensitate
nevrotica, este rareori necesara. Pot face exceptie unele cazuri de nevroze
obsesiv-compulsive in care fenomenele compulsive mintale se exteriorizeaza ca
act (fenomen posibil dar rar) si unele cazuri de atacuri de panica, in care
bolnavul, aflat in plin atac de panica, poate avea un comportament cu
repercusiuni de ordin medico-legal. In aceste situatii, aprecierea
discernamantului se individualizeaza de la caz la caz. In concluzie, aprecierea
medico-legala a discernamantului nu poate fi standardizata. Marea variabilitate
a tablourilor clinice in cadrul chiar aceleiasi entitatii nosologice este dependenta
de multitudinea unor factori ca: personalitate premorbida, predispozitia
genetica, circumstantele de crestere si dezvoltare ale subiectului, stadiul evolutiv al afectiunii, motivatia,
natura si factorii situationali ai producerii faptei criminale. ('Nu
exista boala, exista bolnavi!').
Complexitatea problematicii discernamantului, determinismul psiho-medical al
acestuia, impune individualizarea nuantata a aprecierii lui si nu permite
elaborarea unor scheme sablon, care sa stabileasca relatii intre tipul bolii si
discernamant.
***
BIBLIOGRAFIE
1. Scripcaru Gh., M. Terbancea - "Patologie medico legala", Ed. Didactica si
pedagogica, Bucuresti 1983
2. Chirita V., Pirozynschi T., Boisteanu P. - "Psihiatrie clinica" - UMF Iasi
1993
3. Probleme de medicina legala, nr. 20/1987 art.:
3.1. 'Consideratii psiho-criminologice privind responsabilitatea
penala' - I. Enescu
3.2. Obstacole epistemiologice ale
evaluarii discernamantului in expertiza medico-legala psihiatrica' -
Mircea Piticariu, S. Radulescu
3.3. 'Opinii despre expertiza medico-legala psihiatrica legalitate,
practica judiciara' GM. Gh. Simionescu
3.4. 'Conduite reactive cu implicatii medico-legale' - V.
Dragomirescu, V. Popa
3.5. 'Conceptul de responsabilitate penala in functie de capacitatea
psihica si grupele mari de boli psihice' - V. Predescu, M. Terbancea, St.
Milea, V. Dragomirescu, Gh. Litinschi, D. Prelipceanu, L. Alexandrescu, O.
Hanganu, A. Niturod, Fl. Stanescu, G. Voicu
3.6. Erorile in practica medico legala (L. Cocora si colaboratorii) vol.16/1983
3.7. Interdisciplinaritatea medicinei legale si dreptul medical (Scripcaru Gh.
si colaboratorii) vol. 16/1983
3.8. Corelatii intre fapta comisa, discernamant si masurile de siguranta la
psihopatii cu decompensari nevrotice si psihopatologice (E. Brumaru si
colaboratorii) vol. 20/1987
3.9. Premise pentru elaborarea unei definitii legale a discernamantului (I.
Tenchea) vol. 20/1987
|
