Specificul si mecanismele senzatiilor
Senzatia este primul nivel psihic de prelucrare, interpretare si utilizare a informatiei despre insusirile obiectelor si fenomenelor lumii externe si despre starile mediului intern. Ea este sursa primara a cunostintelor.
Senzatiile sunt modalitati de reflectare in creierul omului a insusirilor obiectelor si fenomenelor lumii reale, care actioneaza nemijlocit asupra receptorilor.
In disputa lor cu rationalistii, senzualistii afirmau: „Nihil est in intelectum quo prior non fuerit in sensum” (Nu exista nimic in intelect, care mai inainte sa nu fi existat in simturi) – J. Locke.
De-a lungul timpului au existat o serie de controverse referitoare la natura si continutul senzatiei, deoarece prin ele psihicul stabileste legatura cu lumea exterioara. O interesanta disputa a fost iscata de fiziologul Johannes Müller care a elaborat, in 1840, „teoria energiei specifice a organelor de simt”. El a efectuat urmatorul experiment:
aplicand doi stimuli de naturi diferite (un curent electric si un excitant mecanic) unui singur organ de simt (vizual sau auditiv) el a obtinut o singura senzatie (senzatia de iluminare in cazul vazului si senzatia de tiuit in cazul auzului);
aplicand un singur stimul (curentul electric) mai multor organe de simt (vizual, auditiv, gustativ) a obtinut trei senzatii diferite (luminoasa, acustica, gustativa).
In urma acestui experiment, Müller a tras urmatoarea concluzie: „Senzatia informeaza constiinta despre calitatile energiei specifice proprii fiecarui organ de simt, stimulul avand doar rolul de activare-declansare”. Cu alte cuvinte, senzatia organului de simt nu se manifesta ca o transmitere spre constiinta a calitatii si starii obiectelor externe, ci ca o aducere la cunostinta a calitatii si starii nervului senzitiv, provocate de cauze externe. Aceste calitati sunt esenta energiei organelor de simt.
O alta teorie care s-a impus a fost teoria „hieroglifelor”, formulata de Helmholtz, care leaga senzatia de activitatea formatiunilor nervoase superioare si o considera ca fiind un simbol conventional pentru desemnarea actiunii unui stimul. Hieroglifa este un semn care desemneaza un anumit obiect, dar intre hieroglifa si obiect nu exista nici o asemanare. La fel, intre senzatie si stimul nu se poate stabili o relatie de similitudine.
Psihologia moderna, sub influenta teoriilor comunicarii si a informatiei, considera ca functionarea normala a senzatiiilor presupune parcurgerea urmatoarelor procese:
procesul de codare primara care are loc in receptorul analizatorului si presupune transformarea semnalului extern (luminos, sonor, mecanic, chimic) in influx nervos;
procesul de recodare care se realizeaza in veriga intermediara de transmisie a analizatorului avand drept scop reorganizarea elementelor esentiale;
procesul de decodare realizat la nivel cortical specific fiecarui organ de simt si finalizat intr-un cod-imagine ce se afla in relatie izomorfa cu insusirile obiectului receptionat.
Concluzionand cele mentionate mai sus putem desprinde o definitie generala a senzatiei, si anume: „Senzatia este reflectarea activ-selectiva si ideal-subiectiva a insusirilor particulare si singulare ale stimulilor modali specifici in forma unui cod-imagine”.
Analiza senzatiei trebuie sa ia in consideratie interactiunea factorilor externi si a celor ce tin de organizarea si „functionarea” subiectului.
Proprietatile ce deriva din factorii externi sunt:
modalitatea stimulilor – se diferentiaza tipurile de senzatii: vizuale, auditive, gustative, tactile, olfactive, proprioceptiv-kinestezice;
intensitatea stimulilor – indiferent de modalitate, pentru a produce excitatia aparatului receptor, orice stimul trebuie sa posede un minimum necesar de intensitate (cantitate de energie);
durata – timpul de actiune efectiva a stimulului modal asupra receptorului corespunzator;
rata stimularii – numarul sau frecventa aparitiei stimulului modal specific in interiorul unui interval dat de timp;
proprietatile particulare intramodale – de exemplu: lungimea de unda, pentru stimuli luminosi; frecventa si forma pentru stimuli acustici; structura moleculara pentru stimuli chimici (gustativi si olfactivi).
Stimulii pot fi influentati de o serie de variabile externe, cum ar fi iluminatul, nivelul zgomotului, temperatura, umiditatea etc. care actioneaza ca elemente favorizante sau perturbatoare asupra desfasurarii procesului de receptie senzoriala.
Factorii subiectivi care-si pun amprenta pe modul de realizare a senzatiei sunt:
nivelul sensibilitatii analizatorului si starea lui functionala actuala;
starile afectiv-motivationale actuale;
experienta receptiva anterioara;
scopul sau obiectivul activitatii
Pentru prezentarea si analiza principalelor tipuri sau modalitati senzoriale, vom recurge la doua criterii esentiale:
natura continutului reflectoriu (informational);
identitatea analizatorului in cadrul carora se realizeaza.
In functie de primul criteriu se delimiteaza trei clase mari de senzatii:
exteroceptive – sunt cele ce furnizeaza informatii cu privire la obiectele exterioare (senzatiile vizuale, auditive, gustative, olfactive, cutano-tactile, vibratorii);
interoceptive – sunt cele referitoare la modificarile aparute in starea interna a organismului. Mai sunt denumite „organice”, „viscerale” sau „cenestezice” si pot fi clasificate in patru categorii:
a) senzatii traducand trebuinte de functionare a organelor interne: foamea, setea, sufocarea;
b) senzatiile legate de functionarea organelor: le simtim cand respiram sau cand suntem atenti la bataile inimii;
c) senzatii provocate de excese: impresia de imbuibare, greata, oboseala;
d) senzatii cauzate de stari patologice, de imbolnaviri: dureri interne.
proprioceptive – sunt cele referitoare la pozitia si miscarea corpului si pot fi impartite in trei categorii: somatoestezia (cunoasterea pozitiei membrelor); kinestezia (informatii despre miscarea membrelor); senzatiile statice (pozitia capului si a corpului in spatiu).
Sensibilitatea reprezinta premisa biofiziologica a capacitatii de a avea senzatii. Ea este capacitatea analizatorului de a raspunde la actiunea minima a unui stimul (intensitate si frecventa minima) sau la diferenta minima dintre stimuli.
Zlate considera sensibilitatea ca fiind „proprietatea organismului de a receptiona factori indiferenti, de a stabili un raport cu sens biologic intre ei si cei neconditionati (innascuti)”.
Este cunoscut faptul ca nu orice stimul din mediul inconjurator poate provoca o senzatie. Pentru ca senzatia sa apara este necesar ca stimulul sa dispuna de o anumita intensitate.
Intensitatea minima a stimulului necesara pentru a determina o senzatie abia constientizabila poarta denumirea de prag absolut minimal. Stimulii care nu ating valorile de intensitate minimala sunt stimulii subminimali, ei producand efecte fiziologice dar nu sunt integrati senzorial, decat daca sunt insumati sau asociati cu stimuli semnificativi.
Intensitatea maxima a stimulului care continua inca sa determine o senzatie specifica si care, dincolo de aceasta valoare, declanseaza fie durerea, fie neutralitatea aparatului in raport cu stimulul respectiv poarta denumirea de prag absolut maximal.
Cele doua praguri se afla la extremitatile unui continuum in interiorul caruia fiecare modalitate pune in evidenta un anumit numar de trepte discriminabile, separate prin pragurile diferentiale care sunt catimi ce trebuie adaugate la intensitatea initiala a stimulului pentru a determina o variatie.
De aici rezulta ca in cadrul fiecarei forme modale de sensibilitate se delimiteaza doua tipuri de sensibilitate: sensibilitatea absoluta si sensibilitatea diferentiala.
Pe baza pragului absolut a fost formulata prima lege a intensitatii stimulului, care postuleaza ca valoarea pragului absolut se afla in raport invers proportional cu nivelul sensibilitatii (cu cat pragul absolut minimal este mai mic cu atat sensibilitatea este mai mare si invers).
E = 1/S, unde E – nivelul sensibilitatii si S – valoarea pragului exprimata in intensitatea stimulului.
Luand in calcul pragul diferential, fizicianul francez Bouguer, la inceputul sec. XVIII, a intuit legea sensibilitatii diferentiale. El a observat ca pentru a obtine o diferenta de iluminare este necesara adaugarea unui lux la 64 de luxi, 10 luxi pentru 640 de luxi. Mai tarziu, in 1831, fiziologul Weber a redescoperit aceasta lege pentru senzatiile de greutate, ca in 1846 s-o generalizeze si pentru alte categorii senzoriale.
Aceasta lege este cunoscuta sub numele de legea Bouguer-Weber si ea postuleaza existenta unei relatii constante intre intensitatea initiala a stimulului si cea nou adaugata sau scazuta. Δx/x =K, unde Δx = intensitatea diferentiala, x = intensitatea initiala si K = constanta.
Pornind de la datele lui Weber, Fechner a considerat ca diferentele abia perceptibile intre senzatii pot fi luate ca egale intre ele. Aceasta lege poarta numele de legea Weber-Fechner, care postuleaza ca intensitatea senzatiilor creste in progresie aritmetica, in timp ce intensitatea stimulilor creste in progresie geometrica. E = k log. X +C, unde E = sensibilitatea diferentiala, k si C = constante ce tin de receptor, x = intensitatea stimulului.
Sensibilitatea unui organ senzorial nu ramane constanta. Dimpotriva, ea isi modifica parametrii functionali odata cu schimbarea conditiilor de mediu.
Legea adaptarii exprima caracterul dinamic al sensibilitatii, deplasarea in sus sau in jos a pragurilor absolute si diferentiale sub actiunea prelungita a stimulului sau in absenta acestuia. La stimulii puternici sensibilitatea scade, iar la cei slabi, creste.
Dupa rapiditatea si amplitudinea variatiilor sensibilitatii, analizatorii au fost impartiti in trei grupe:
rapid si puternic adaptabili (tactul si mirosul);
mediu adaptabili (vazul);
greu si slab adaptabili (proprioceptia, sensibilitatea algica).
Adaptarea are un rol pozitiv, ea asigurand reglarea optima a starii functionale a analizatorilor in raport cu intensitatea, durata si semnificatia stimulilor.
Legea contrastului
Exprima cresterea sensibilitatii ca efect al interactiunii spatio-temporare a excitantilor de intensitati diferite, care actioneaza simultan sau succesiv asupra aceluiasi analizator. Asadar, vom avea doua tipuri de contrast:
simultan – consta fie in accentuarea reciproca a claritatii si pregnantei stimulilor prezentati in acelasi moment in campul perceptiei, fie in accentuarea stimulului principal sub influenta stimulilor de fond. Contrastul simultan se evidentiaza cel mai pregnant in sfera sensibilitatii vizuale (contrastul simultan al culorilor, al marimilor);
succesiv – consta in cresterea acuitatii perceptive in raport cu un stimul prezentat la scurt timp dupa actiunea mai indelungata a altui stimul de aceeasi modalitate, dar de intensitate diferita. Contrastul succesiv este deosebit de pregnant in cadrul sensibilitatii gustative, olfactive, termice si vizuale (stimularea repetata a receptorilor gustativi cu substante dulci duce la cresterea considerabila a sensibilitatii pentru acru).
Legea sensibilizarii si depresiei
Exprima cresterea sau scaderea sensibilitatii in cadrul unui analizator, fie ca urmare a interactiunii diferitelor campuri receptoare proprii, fie ca urmare a interactiunii lui cu alti analizatori. Stimularea cu o lumina slaba a unor segmente retiniene duce la cresterea nivelului sensibilitatii in segmentele apropiate.
De asemenea, se poate obtine modificarea sensibilitatii pe fondul interactiunii analizatorilor. De exemplu, stimularea analizatorului auditiv cu sunete de o anumita frecventa duce la cresterea sensibilitatii bastonaselor din retina. Excitarea intre anumite limite si in anumite conditii a receptorilor tactili si kinestezici duce la cresterea sensibilitatii vizuale si auditive, iar intre alte limite si in alte conditii, asemenea excitare duce la aparitia fenomenului de depresie.
Legea sinesteziei
Exprima acea interactiune intre analizatori, in cadrul careia calitatile senzatiilor de o anumita modalitate (vizuala) sunt transferate senzatiilor de o alta modalitate (auditiva). Stimulii acustici, indeosebi cei muzicali, produc senzatii cromatice, rezultand asa-numitul auz colorat.
Sinestezia a fost pusa in evidenta si in interactiunea altor analizatori: vizual si gustativ, auditiv si gustativ sau intre analizatorii vizual si auditiv, pe de o parte, si cel tactil, pe de alta (vorbim de „culori moi” si „sunete dulci”).
Legea oboselii
Exprima faptul ca analizatorii, fiind sisteme care functioneaza pe baza de consum de energie stocata in structura lor, iar aceasta energie fiind cantitativ limitata, sunt supusi fenomenului de oboseala. Aceasta se concretizeaza prin scaderea considerabila a nivelului sensibilitatii si a capacitatii rezolutive a analizatorului, dar si prin aparitia unor senzatii de disconfort si instabilitate. Cei mai fatigabili sunt analizatorii vizual, kinestezic si auditiv; cel mai putin fatigabil este analizatorul gustativ.
Legea compensarii
Insuficienta dezvoltare a unei modalitati senzoriale sau lipsa ei conduce la perfectionarea alteia atat de mult incat aceasta din urma preia functiile primei modalitati senzoriale. La orbi si la surzi se dezvolta sensibilitatea tactila, vibratorie, olfactiva.
|
