SISTEMUL PSIHIC UMAN – CARACTERISTICI ȘI LEGI ALE ORGANIZARII ȘI EVOLUȚIEI IN ONTOGENEZA

Psihologia este știința care studiaza psihicul și comportamentul.

Psihicul (ca ansamblu al fenomenelor psihice si comportamentului) are rolul de motivare, comanda si control (prin prelucrarea, la diferite nivele a informatiei) in adaptarea optima a sistemului la mediul ambiant. Funcția principala a sistemului psihic este adaptarea (directa și mai ales indirecta – simbolica) la mediul natural și cultural (A. Romila).

Psihicul , in concepția lui P. Popescu Neveanu, este modalitatea superioara a existenței biosociale, ansamblul de stari, insușiri, fenomene și procese subiective ce depind de mecanismele cerebrale și de interacțiunea cu lumea obiectiva, indeplinind funcții de raportare la lume și la sine prin orientare, reflectare, planificare mintala și acțiuni transformativ – creative.

1.1.        ABORDAREA HOLISTICA SI SISTEMICA A FIINTEI UMANE

Studii realizate in ultimile decenii (M. Epuran, M. Golu, M. Miclea, P. Popescu-Neveanu, M. Zlate, etc.) in domeniile psihologiei cibernetice si psihologiei cognitive, au fundamentat o conceptie sistemica si functional-dinamica asupra fiintei umane, care, alaturi de cea holistica evidentiaza noi modalitati de a privi si intelege activitatea umana dar si noi modalitati de interventie.

Holismul (gr. “holas” – intreg) este o teorie ce considera “intregul” drept o trasatura fundamentala a lumii. Dupa P. Popescu-Neveanu (1978), holismul este teoria conform careia intregul este intotdeauna primordial, mai mult si diferit de suma partilor componente. “Intregul este creator; oriunde partile conspira sa formeze un intreg, acolo apare ceva care inseamna mai mult decat partile” (Enciclopedia Britannica: “Holismul”). In modul de abordare holistic, atunci cand intregul devine o unitate care opereaza, partile inceteaza sa mai fie parti, ci devin organe functionale ale intregului organic.

Sistemul - in conceptia lui P. Popescu-Neveanu (1978)- este un ansamblu de elemente interdependente (indiferent de natura lor), caracterizat prin: desfasurare spatio-temporala dinamica, existenta legaturilor de natura substantiala, energetica si informationala intre elementele sistemului (precum si intre acesta si mediu[1]), structura si organizare ierarhica. Structurarea si organizarea sistemului sunt raspunsuri adaptative in urma comunicarii sistem-mediu, prin care acesta tinde sa-si conserve propria identitate si astfel, sa se delimiteze de mediu construindu-si, in urma acestei comunicari, propria sa arhitectura.

Sistemul cibernetic - dupa M. Golu (1975) - este un tip de organizare informationala in cadrul careia se exercita influenta inversa a marimilor de iesire (out-put) asupra marimilor de intrare (in-put) feed -back, sau a executiei asupra comenzii, si care se particularizeaza prin: organizare ierarhica, (care presupune existenta cel putin a urmatoarelor elemente: blocul de receptie a semnalelor din mediu, blocul de prelucrare si interpretare a informatiei si de emitere a comenzilor, blocul de executie, conexiunea inversa de autocontrol), tendinta antientropica, in sensul mentinerii organizarii interne, si emergenta[2] (conform organizarii de care dispun, avand legi de functionare integrala, sistemele produc raspunsuri ce nu pot fi explicate aditiv, nu sunt reductibile la elementele componente, ajungand la efecte si comportamente globale, calitativ superioare).

P. Constantinescu (1990), considera ca organizarea, finalitatea, sinergia[3] (care explica emergenta sistemelor) si miscarea constituie mecanismele unitare ale genezei, dezvoltarii si comportarii sistemelor pe toate nivelele de organizare a materiei. De aceea, pentru studierea genezei si evolutiei sistemelor, “se foloseste un cadru dual, informational-energetic, in care se construieste un esafodaj conceptual (uneori neconventional) sistemic, care releveaza rolul ontic al informatiei, al organizarii, sinergiei si finalitatii, complementare cu energia si miscarea, in procesele de geneza a sistemelor”[4]

Fiinta umana - studiata din aceasta perspectiva - este un sistem viu, de natura energetic informationala, evolutiv, care urmareste adaptarea permanenta si optimizarea comportamentului prin actiuni de reglare-autoreglare

Nivelul             Transconstient

Spiritual         

Nivelul psihic

Nivelul

somatic

Fig. 1 – Fiinta umana – sistem organizat ierarhic

Principiul integrarii

P. Popescu-Neveanu (1978) defineste INTEGRAREA ca un proces biologic, neurologic si psihic de cuprindere, asimilare, implicare a unui element (impuls, semnal, operatie, informatie) de catre un alt element unificator si supraordonat. Astfel, elementul integrat devine parte a intregului si dobandeste noi caracteristici specifice, rezultate din interactiunea si interdependenta cu celelalte parti componente. Principiul integrarii este un principiu definitoriu pentru activitatea sistemelor. Psihicul uman este, in conceptia lui M. Golu (2000), o integralitate[5] multinivelara si multidimensionala, dinamica, unde se aplica principiul “totul se leaga de tot” (formulat de Lorente de No – pentru a explica functionarea creierului).

INTEGRONUL – este “unitatea de organizare” prin care o serie de specialisti ai domeniului (E. Jacob, M. Reuchlin, J. Paillard, H. Atlan, W.R.Ashby etc) explica structurarea sistemelor pe etaje ierarhice, tendinta generala ce se manifesta la nivelul organizarii tuturor organismelor vii. “Fiecare unitate formata prin integrarea subunitatilor poate fi numita prin termenul generic de integron. El se formeaza prin asamblarea de integroni de nivel inferior si participa la formarea unui integron de nivel superior” (E. Jacob citat de M Reuchlin, 1988). Elementele compenente integronului pot fi, la randul lor, integroni. Acestea interrelationeaza prin retele de conexiune, structurale care se desfasoara in cadrul unei structuri de interfata proprie integronului respectiv. Autorul citat considera ca principalele functii ale integronului sunt producerea de energie sau informatie si procesarea informatiei.

Ansamblul sistemic al fenomenelor psihocomportamentale proprii unui individ constituie viața psihica, psihicul, psihismul.

Mihai, Golu și Petre Pufan (1997) definesc sistemul psihic uman (SPU) ca fiind ”un ansamblu autoreglabil de stari și procese structurate pe baza principiilor semnalizarii, reflectarii și simbolizarii interechilibrate cu ajutorul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spațio-temporala, generalizare, operatori care funcționeaza pe baza unor criterii eminamente semantice și pragmatice.

Sistemul psihic este un sistem dinamic, hipercomplex, autoreglabil cu capacitate de autoorganizare, relativ stabil, evolutiv și finalist”[6]

1.2. Caracteristici ale organizarii si structurarii sistemului psihic uman (S.P.U.).

ROLUL SI LOCUL COMPONENTELOR INFORMATIONAL-ENERGETICE SI ENERGETIC INFORMATIONALE IN DEZVOLTAREA CONDUITELOR ADAPTATIVE.

1.2.1. S.P.U. - sistem hipercomplex

Aceasta caracteristica rezulta din multitudinea elementelor componente si a relatiilor intre aceste elemente, grupate si organizate ierarhic in subsisteme si blocuri, precum si din complexitatea relatiilor intre elemente, astfel incat subsistemele au independenta numai relativa si interdependenta absoluta (influentare reciproca, conditionare reciproca).

Prin organizare se intelege structura sistemului, configuratia sa relativ invarianta de elemente si interactiuni.

M. Golu (1975), considera ca pentru a se adapta eficient mediului si a-si realiza obiectivele, fiinta umana trebuie sa dispuna :

de un ansamblu de stari de necesitate care sa determine si sa orienteze selectiv comunicatia cu mediul,

de capacitatea de a receptiona informatia provenita din mediu,

de mecanisme si operatori de evaluare si filtrare a informatiei,

capacitatea de a stoca si procesa informatia

precum si de un repertoriu de “programe” si “seturi” de reactii de raspuns prin care “out-put”-ul sistemului sa-si realizeze functia sa adaptativa.

Aceste “necesitati” de supravietuire ale sistemului au determinat intreaga sa dezvoltare si organizare. Astfel:

subsistemul cognitiv realizeaza receptarea informatiei din mediu, stocarea si prelucrarea acesteia;

structurile afective raspund sarcinii de semnalizare a lipsei de informatie si de evaluare a utilitatii informatiei receptionate din perspectiva starilor motivationale interne;

structurile motivationale realizeaza orientarea selectiva a conduitei in functie de liniile de semnificatie ale sistemului;

schemele operationale de raspuns - mentale sau externe, raspund cerintei organizarii adaptative a out put-ului.

Conform M. Zlate (1994, 1996, 1999), activitatea sistemului psihic uman se realizeaza prin intermediul a 4 mari categorii de mecanisme psihice:

informational-operationale (de prelucrare primara a informatiilor si de prelucrare secundara a informatiilor),

stimulator-energizante,

de reglaj

si integratoare.

I. Procese psihice: - Cognitive: → Cognitive senzoriale (Senzații, Percepții, Reprezentari) → Cognitive logice (Memorie, Gandire, Imaginație) Afective (Dispoziții, Afecte, Emoții, Sentimente, Pasiuni) Volitive (Voința) II Activitați psihice (Jocul, Invațarea, Munca) III. Condiții stimulatoare și facilitatoare (Atenția, Motivația, Deprinderile) IV. Insușiri/Trasaturi psihice (Temperamentul, Aptitudinile, Caracterul)

Fig. 2 - Schema fenomenelor psihice (P.Popescu-Neveanu)

I. Subsistemul cognitiv Procese psihice cognitive: → Cognitive senzoriale (Senzații, Percepții, Reprezentari) → Cognitive logice (Memorie, Gandire, Imaginație) Atenția Limbajul II. Subsistemul activator –energetic (Motivația, Afectivitatea, Voința) III. Subsistemul psihomotor (Schema corporala, Lateralitate, Ideomotricitate, Inteligența motrica, Praxia) IV.Personalitatea: -Subsistemul de orientare -Subsistemul dinamico-energetic – (Temperamentul) -Subsistemul instrumental-operațional – (Aptitudinile) -Subsistemul reliațional-valoric – (Caracterul)

Fig. 3 – Schema S.P.U.

Organizarea ierarhica este una dintre notele definitorii ale sistemelor cibernetice. “Orice dinamism organizat launtric, sau tot ce se desfasoara sub controlul unui mediu intern este cibernetic”[7] considera C. Noica (1986).

La baza organizarii sistemului stau particularitatile relatiilor dinamico-energetice.“Impresia de perfectiune pe care o avem atunci cand studiem orice structura vie (considera S. Herman, 2002), este data de integrarea intr-un edificiu organizat a fiecarei componente, pe baza scheletului informational si a interactiunii informationale[8]

Organizarea si integrarea informatiei in structuri ierarhice sta la baza intelegerii. Shopenhauer afirma ca tot efortul cunoasterii este “sa transforme coodonarile in subordonari”[9].

Specific sistemului psihic uman, este faptul ca informatia este integrata la diferite nivele. Modelul interactional-comunicational cibernetic postuleaza calitatea de continuum informational[10], dar caracteristicile integrarii pun in evidenta faptul ca psihicul este caracterizat prin bipolaritate, prin existenta a doua instante (a doua planuri de integrare a informatiei):

- Inconstientul (Psihismul bazal sau de profunzime)– dat de latura ascunsa, pulsionala a vietii psihice, saturat afectiv si guvernat de logica afectiva;

- Constientul– caracterizat prin structuri rationale, prin realizarea reflectarii si comunicarii simultan cu sine si cu lumea; constientul angajeaza toate procesele psihicului (realizand interactiunea cognitiv - conativ) si asigura organizarea ierarhica in cadrul sistemului psihic uman. Constientul este cel care confera fiintei umane libertatea spirituala.

Intre constient si inconstinet pot fi relatii de sinergie, complementaritate sau contrarietate (P. Popescu-Neveanu, 1978).

Eperienta umana releva insa, existenta unor fenomene dincolo de organizarea constienta si care dau o dimensiune mult mai larga fortelor psihice. Yung (1952) considera ca “psihicul este un fenomen aproape infinit. Nu stim ce este in sine si stim foarte vag ceea ce nu este. Pare pentru mine un gen de sistem de ralatii atoatecuprinzator, in care “materie” si “spirit” sunt denumiri primare pentru potentialitati care transced constiinta” (Scrisori, 17 iunie, 1952).

Adaptarea si dezvoltarea sistemului psihic uman se realizeaza numai prin actiune si sunt conditionate de integrarea sa macrosistemelor fizic, biologic si socio-cultural, proces ce pune in evidenta o extrem de complexa retea de fenomene.

1.2.2. S.P.U.- sistem comunicational

Daca utilizam conceptul de comunicare in cel mai larg sens, se poate spune ca orice sistem comunica pentru a se adapta. Orice comportament este comunicare. S.P.U. este un sistem comunicational.

1.2.2.1. Natura informational-energetica a S.P.U.

Natura comunicationala a psihicului pune in evidenta natura sa informational-energetica.

         Psihicul, in conceptia lui M. Golu (1975), se supune legii generale a 'generarii informatiei' ; prin insusi modul sau de constituire el se include in categoria fenomenelor informationale. Evidentiind importanta vitala pe care informatia o are pentru fiinta umana, G. Miller a numit omul “fiinta informavora” (citat de M. Zlate, 1999).

INFORMATIA – este un concept de maxima generalitate, alaturi de materie si energie; ea implica o interactiune (reala sau virtuala) de tip comunicational, ce intervine intre o sursa emitatoare si un destinatar receptor. In sens general, orice obiect sau fenomen considerat fizic, poate fi emitator de informatie (potentiala). N. Wiener, (1948) arata ca orice relatie informationala este mijlocita prin purtatori materiali si modificari energetice, insa continutul ei nu depinde de natura suportului substantial-energetic, acelasi mesaj putand fi transmis pe variate cai si stocat prin diverse mijloace. Nedepinzand de suportul substantial-energetic, informatia se poate distribui fara sa se imparta.

Ea reduce o incertitudine in relatia subiectului cu lumea reala, masoara gradul de noutate al continutului unei comunicari), este o masura a organizarii sistemului, deci a sinergiei si finalitatii.

Informatia este un fenomen de natura subiectiva : ea rezulta in urma unei interactiuni comunicationale dintre subiect si mediu, ceea ce presupune vehicularea acesteia intre doua entitati: sursa emitatoare (ce produce evenimente) si receptorul (sistem psihic uman) care primeste si decodifica mesajul. Gradul diferit al probabilitatii de aparitie a diferitelor evenimente pentru subiect face ca realitatea respectiva sa fie purtatoare de informatie sau nu (caz in care mesajul este redundant). Extragerea informatiei din mediu este, de fapt, legata de trebuintele fundamentale de explorare, de stimulare senzoriala, de decodificare, anticipare si, in ultima instanta, de dorinta de a obtine beneficiu. Ea este generata, de o serie de factori: interni, subiectivi (cum sunt: interesul, nevoia de stimulare, curiozitatea etc) si obiectivi: (caracteristicile situatiei externe prin care prezinta interes pentru subiect, valentele obiectului etc). In aceeiasi directie, S. Herman (2002) considera ca informatia este relevanta atunci cand exista un receptor capabil sa o inteleaga dar, pentru aceasta, trebuie el insusi sa posede o anumita informatie ceea ce duce la reformularea problemei: ceea ce conteaza nu e doar cantitatea de informatie ci semnificatia ei interpretata pe baza unei alte informatii.

Asimilata de sistem, informatia creste capacitatea de adaptare la mediu prin cresterea capacitatilor anticipative si predictive ale subiectului si combaterea dezorganizarii sistemului.

Cantitatea de informatie a unui mesaj poate fi calculata prin formula: I = log ₂ 1/p (unde I este informatia continuta in mesaj iar p – este probabilitatea de aparitie a evenimentului). Deci, asa cum rezulta din aceasta formula, cantitatea de informatie a unui mesaj este cu atat mai mare, cu cat improbabilitatea aparitiei evenimentu-lui este mai mare. Cu cat un mesaj este mai “neasteptat”, mai putin probabil, cu atat el comunica mai multa informatie sistemului. P. Popescu-Neveanu (1978), considera ca informatia poate fi interpretata ca “negentropie”. Ea apare ca urmare a faptului ca unele evenimente sunt neprevazute. “Daca mesajul este unic posibil in situatia data si transmiterea lui era sigura el nu contribuie la inlaturarea nici unei incertitudini si, obiectiv, nu aduce cu sine o informatie”1 subliniaza M. Golu, (1975). De aici rezulta si o alta caracteristica importanta in gestionarea resurselor sociale : informatia este o resursa perisabila (valoarea acesteia scade in momentul in care evenimentul nu mai este nou pentru individ).

S.P.U. se construieste (dupa M. Golu, 1975), in procesul comunicational- geneza sa presupunand o 'dubla comunicatie': pe de o parte 'marea comunicatie' a individului cu mediul extern prin care se realizeaza modelul informational al realitatii obiective, pe de alta parte 'mica comunicatie' in interiorul sistemului avand drept produs modelul informational al propriului Eu .

Din punct de vedere cibernetic, comunicarea reprezinta deplasarea unei cantitati de informatie de la un element la altul in cadrul aceluiasi sistem sau de la un sistem la altul, fara considerarea naturii si modalitatii concrete in care se realizeaza aceasta deplasare.

Orice actiune si orice eveniment comunica ceva in momentul in care sunt percepute de o alta persoana. Waltzawick, Helmick-Beavin, Jackson (1972), citati de Yves Winkin (2001), considera ca “daca admitem ca orice comportament este comunicare, chiar si pentru unitatea cea mai simpla care exista, este evident ca nu va fi vorba despre un mesaj monofonic; vom avea de-a face cu un compus fluid si polifonic de numeroase moduri de comportament: verbal, tonal, postural, contextual etc, fiecare dintre ele specificand sensul celorlalte”[11]

Natura energetica a S.P.U.

In general, in analiza genezei si evolutiei sistemelor, energiei ii sunt asociati parametrii extensivi (ce exprima latura cantitativa a fenomenelor si sistemelor, iar informatiei ii corespund parametrii intensivi, ce descriu latura predominant calitativa, geneza noilor proprietati (calitati emergente) ale sistemelor (P. Constantinescu, 1990).

Din punct de vedere fizic, energia este capacitatea materiei de a realiza lucru mecanic, cu trecerea dintr-o stare data intr-o alta stare data, deci, ca rezultat al miscarii sau pozitiei sale. Energia cinetica este energia asociata miscarii si energia potentiala este energia asociata pozitiei.

Este, insa, deja un fapt cunoscut, ca materia este energie concentrata[12] (asa cum se poate deduce din teoria relativitatii a lui Einstein: E = m c² din care rezulta ca m = E / c² , lucru intuit inca cu mii de ani in urma de filosofia yoghina, care afirma ca omul este un “turbion de energie” (C. J. Chatterji, 1991).

“Orice organism viu este format dintr-o larga baza materiala care cuprinde in sine substratul substantial (masa) si energia inclusa in masa”[13]. Orice corp din Univers este alcatuit din atomi care, la randul lor, sunt formati din particule cu sarcini electrice. Mesajele nervoase (impulsurile) sunt fenomene de natura bioenergetica. De fapt, imaginea “conventionala” a creierului este aceea ca el poate fi inteles in termeni de semnale (impulsuri) nervoase si actiuni sinergice.

Intreaga viata, deci si calitatea acesteia nu sunt decat consecinte ale bunei functionari a relatiei energetice. Daca nu este bine gestionata, energia necesara desfasurarii activitatii se epuizeaza determinand perturbarea sau intreruperea acesteia. Ca traire subiectiva, apare oboseala (fizica si nervoasa, acuta sau cronica. Gestionarea resurselor energetice ale organismului este data insa, de calitatea procesarilor informationale.

Din punct de vedere psihic, particularitatile de dinamica energetica ale individului au fost evidentiate de tipurile temperamentale, care au fost asociate cu substratul neuro-hormonal al organismului. Aceste caracteristici au fost sesizate, analizate si interpretate din antichitate, (Hipocrate, Galenus) - pana in zilele noastre

Pornind de la principiul conservarii energiei (conform caruia energia isi poate schimba forma, insa nu poate fi nici creata, nici distrusa) si considerand omul ca sistem energetic inchis, Freud a numit energia lui psihica libido (de la lat. “placere”). Orice impuls suprimat (ca fiind in afara moralitatii persoanei, de exemplu), va genera o cantitate de energie ce va cauta o alta iesire, aparand sub o alta forma.

In cadrul S.P.U., unele fenomene psihice au functie de dinamizare energetica si de sustinere energetica a activitatii; acestea sunt motivatia, afectivitatea, vointa.

Legea semnificatiei, una dintre legile cu larga aplicabilitate in psihologie (actionand atat la nivel senzorial, cat si la nivel logic), subliniaza puternica intricare a factorilor energetici cu cei informationali. Ea se refera la cresterea performantelor psihice, a eficientei activitatii psihice pe baza sustinerii afectiv-motivationale in legatura cu stimulii ce au semnificatie, ce prezinta interes pentru subiect. Aceste fenomene au un rol hotarator in dezvoltarea fiintei umane.

In ontogeneza, conform V. Horghidan (2001), primara este energia, sub forma diverselor trebuinte: trebuinte biogenice (de ingrijire, aparare etc) si psihogenice (protectie, securizare, comunicare, activare)- ce imping, dinamizeaza copilul spre actiune, integrare in mediu si dezvoltare. In conditiile in care fenomenele psihice de natura energetica (trebuintele, in exemplul de mai sus) nu exista sau sunt blocate (ca in cazul sindromului de carenta totala, de exemplu), comportamentele cognitive sau motorii nu se mai dezvolta, putand aparea sincope in dezvoltarea copilului.

“Eficienta ridicata, sub raport energetic, se datoreaza insa, exploatarii judicioase de catre sistemele vii a informatiei disponibile”[14] (exploatare, care se realizeaza prin intemediul sistemului cognitiv).

De-a lungul istoriei omenirii s-au conturat o serie de sisteme filosofice care au elaborat modalitati extrem de rafinate de gestionare a energiei: in China fluxul de Qi este studiat pentru a fi utilizat terapeutic; in Japonia, elaborarea tehnicilor Aikido a determinat utilizarea energiei Ki pentru practicarea artelor martiale, sistemul Yoga a fundamentat “arta” de reglare a energiei (pranei) etc.

1.2.3. S.P.U.- sistem capabil de autoreglare

Psihicul (ca ansamblu al fenomenelor psihice si comportamentului) are rolul de motivare, comanda si control (prin prelucrarea, la diferite nivele a informatiei) in adaptarea optima a sistemului la mediul ambiant. Reactiile psiho-comportamentale (in majoritatea lor) vor fi influentate de conditia interna de organizare a sistemului: la om, conditiile exterioare nu produc in mod direct si mecanic reactiile, ci numai pe baza unui filtraj, a unei prelucrari, a unei raportari permanente la necesitatile si posibilitatile interioare ale individului.

AUTOREGLAREA (capacitate ce are rol esential pentru adaptare) la nivelul fiintei umane se realizeaza prin actiunea sinergica a tuturor componentelor; ea presupune modificari adaptative ale conduitei prin prelucrarea efectelor (realizate sau doar anticipate) pe care le produc reactiile sistemului, deci presupune INVATARE. Specific fiintelor umane este rafinarea mecanismelor de autoreglare prin implicarea mecanismelor cognitive logice si a limbajului, a mecanismelor comunicationale.

Ca orice structura informationala, sistemul, prin actiunea sa are ca efect reducerea entropiei, atat in interior cat si in afara sa (aceasta capacitate poate sa scada in cazurile alterarii structurilor psihice, avand drept efect vulnerabitatea sistemului la influentele factorilor perturbatori). In teoria informatiei, entropia (H) – este expresie a gradului de dezorganizare si reprezinta, de asemenea, masurarea cantitatii de informatie cu semn schimbat. Conform P. Popescu-Neveanu (1978), entropia are un dublu caracter: subiectiv – ca masura a nedeterminarii si obiectiv – ca deviere de la starea de echilibru.

Reducerea entropiei este legata de evolutie-dezvoltare, este “motorul” sistemului, care este impins catre actiune in acest sens. Reducerea totala a entropiei echivaleaza cu incapacitatea de a mai actiona a sistemului ceea ce inseamna “moartea” acestuia.

1.2.4. S.P.U. – sistem activ, dinamic, evolutiv

1.2.4.1. Activitatea – modul specific de existenta a S.P.U

Asa cum miscarea este modul de existenta a materiei, considera P. Popescu-Neveanu (1978), activitatea este modul de existenta a psihicului uman.

Activitatea (desfasurare de energie in timp si spatiu, sub influenta informatiei) este o forma particulara a miscarii. Aceasta este determinata de 4 dimensiuni (in conceptia lui P. Constantinescu, 1990): informatia (masura a finalitatii si sinergiei), energia (masura a miscarii), spatiul si timpul.

Activitatea umana “condenseaza” energia si exprima conjugarea fenomenelor emotional - energetice cu cele informationale, care dau sens actiunii. S.P.U. este cel ce “conduce” activitatea: o declanseaza, o sustine pe tot parcursul desfasurarii ei si o regleaza, urmarind adaptarea - supravietuirea fiintei umane, precum si obtinerea starii de confort fizic si psihic (ca “traire” subiectiva a rezultatului activitatii). Subsistemul activator – dinamizator al S.P.U. determina sub aspect energetic activitatea. Reglarea energetica este cea care determina organismul sa se deschida catre exterior, pe cale informationala (T. Caba, M. Caba, 1986) si impinge catre actiune. Subsistemul activator-dinamizator uneste ierarhic afectivitatea – cu mecanisme neurohormonale sub comanda vegetativa (automata-inconstienta), cu motivatia - care are si componente, pulsiuni inconstiente, in majoritatea fenomenelor de natura motivationala fiind insa constiente si cu cele voluntare (vointa), care sunt sub control exclusiv constient.

Activitatea se construieste si se organizeaza in ontogeneza, ca urmare a necesitatilor extrem de complexe de adaptare a individului la mediu, devenind un sistem individual structurat, a carui arhitectonica rezulta din inlantuirea si organizarea sistemica a actiunilor -reglate in mod sinergic (in viziunea A. Dragnea si A. Bota, 2000), actiuni care, la randul lor cuprind operatii si acte (motrice si mentale). Apare, astfel, ca fiind o structura armonioasa si coerenta, deoareace ea “integreaza, unifica, organizeaza elementele ierarhic inferioare, care ii asigura substanta”[15].

H. Murray (citat de A. Cosmovici, 1996), considera ca in cadrul activitatii umane pot fi puse in evidenta 3 trepte de complexitate crescuta:

Procedeul – unitati de comportament avand obiectiv imediate (de exemplu, pregatirea mesei de pranz, vizionarea unui spectacol, discutia cu un prieten);

Seria – o perioada dominata de un obiectiv central (de exemplu, pregatirea pentru admiterea la facultate, pregatirea pentru a obtine bursa);

Programul serial (planul temporal) – care presupune o serie de scopuri stabilite, esalonarea obiectivelor in vederea atingerii unui ideal (de exemplu, cariera intr-un anumit domeniu, casatoria etc).

         Tipuri de activitate: jocul, invatarea, munca

In functie de particularitatile motivatiei si ale scopurilor (aspecte ce se dezvolta si elaboreaza in ontogeneza), se disting urmatoarele tipuri de activitati:

4Jocul - este dat de un ansamblu de conduite autotelice, definind o dimensiune fundamentala a personalitatii, insotind intreaga evolutie a omului (chiar daca forma de manifestare si caracteristicile acestuia se schimba in ontogeneza), avand functie generativa la varstele de crestere si regenerativa la adulti si senescenti.

M. Epuran, (1976) considera ca principalele caracteristici ale jocului sunt urmatoarele: este o activitate naturala, spontana (raspunzand unor trebuinte de baza ale omului), libera, fara constrangeri, ce angajeaza intreaga fiinta umana si aduce beneficii prin ea insasi; este recreativa si compensatorie.

Printre beneficiile obtinute in urma practicarii acestui tip de activitate sunt:

asimilarea de cunostinte,

formarea de structuri (la copil, in special pana la varsta scolara mica reprezinta principalul mod prin care poate sa-si apropie realitatea de intelegerea sa: ca in cazul jocului simbolic, sau jocurilor cu reguli, al jocurilor de explorare, de constructie etc),

exersarea diferitelor miscari (ca in jocurile de miscare si sportive etc),

echilibrarea si tonifierea psihica,

descarcarea diferitelor tensiuni care, in alte conditii, ar putea perturba activitatea psihica.

Pe langa acestea, se obtine un beneficiu emotional prin satisfactie de ordin senzorial (auditiv, vizual, kinestezic etc).

De aceea jocul are si importante functii informativ- formative, educative si terapeutice.

Specific copilului implicat in joc este conduita ludica (ce nu are corespondenta altor structuri ale activitatii umane) si care se poate mentine, uneori, si in manifestarile serioase ale adultilor, permitand manifestarea spontana a diferitelor aspecte ale personalitatii acestuia.

4 Invatarea, acumularea de experienta (noua) sociala si individuala (conf. U. Schiopu si U. Verza, 1997), formarea de structuri psihice, reprezinta una dintre formele fundamentale de activitate umana care, alaturi de modificarile adaptative, asigura supravietuirea sistemelor vii.

M. Epuran (1976), considera ca invatarea este un fenomen psiho-comportamental, de ameliorare a adaptarii individului la situatiile vietii.

Se poate spune ca toate structurile de care dispune un sistem viu la un moment dat (cunostinte, instrumente de operare, algoritmi etc.) si care nu sunt innascute reprezinta rezultatul invatarii. Inca de la nastere, fiinta umana este capabila sa invete. Ca sistem cibernetic de natura energetic-informationala, omul este “programat” din momentul nasterii pentru astfel de procesari ale informatiei. Astfel, mecanismele de invatare, ca si cele adaptative, se bazeaza pe achizitie de informatie si energie, pe reglajele cu reactie negativa, pozitiva, corective si prospective (P. Constantinescu, 1986), fiind baza structurilor psihice. Din acest punct de vedere invatarea reprezinta organizarea interna pe criterii genetice si particular personale a experientei individuale, in vederea unei adaptari superioare la mediu (St. Tudos, 2000).

Perfectionarea mecanismelor invatarii se face in paralel cu cresterea capacitatii de selectare a informatiei esentiale si imbunatatirea reglajelor adaptative. Specific uman este faptul ca invatarea poarta pecetea culturii. Tranzitia de la palierul biologic la cel cultural, ce defineste omul, (operarea cu concepte, mecanismele anticipative si prospective, reglarea actiunii pe baza programului mental etc), presupune realizarea triadei “concept – obiect – semn” si aparitia limbajului. Faptul ca, la om, invatarea este mediata verbal, determina accesul subiectului la tezaurul cultural al umanitatii. Specific uman este, de asemenea, prezenta intentiei, a scopului si anticiparea rezultatului (ceea ce inseamna organizare logica, sistematizare, integrare).

Invatarea, ca activitate fundamentala umana, este controlata de societate, are o suprastructura adecvata si este orientata “in directia asimilarii sistemelor de cunostinte si de deprinderi elaborate social-istoric si de utilitate pe acest plan, in vederea formarii, dezvoltarii si consolidarii structurilor psihice particulare (cognitive, afective, motivationale, volitive ale personalitatii angajate social)” - Schiopu, Ursula, Verza Emil, In :” Dictionar de psihologie” (coordonator Schipu Ursula), Bucuresti, Editura Babel, 1997.

4Munca – este o activitate constienta, specific umana, prin care subiectul, isi asigura (intr-o masura mai mare sau mai mica, in functie de recunoasterea pe care societatea o acorda rezultatelor acestei activitati) mijloacele necesare vietii.

In conceptia noastra exista 2 forme fundamentale ale manifestarilor umane si anume: jocul – ce conditioneaza generarea sistemului bio-psiho-social si munca – ce regenereaza individul si structurile sociale din punct de vedere material, financiar, dublat de conduitele ludice, ca modalitate de refacere a potentialului bio-psihic.

Alaturi de conduita ludica, refacerea capacitatii bio-psihice se realizeaza si printr-o alta forma fundamentala asociata individului adult, care este conduita religioasa, ca o modalitate specific-umana de “re-conectare” a comunicarii cu factorii cosmico-telurici esentiali, cu fortele generative ale universului.

In procesul evolutiei sociale s-au structurat si alte forme ale activitatii, dobandind o autonomie conceptuala si anume: invatarea institutionalizata – ca activitate autonoma, realizata in cadrul sistemului de invatamant, activitate sustinuta de structuri sociale specializate, comunicarea si creatia. Fiecare dintre aceste activitati intra in componenta jocului si a activitatii productive, sub diferite forme si cu diferite ponderi.

Dupa opinia noastra, jocul este conduita care formeaza adultul, iar adultul pentru a se regenera din punct de vedere social, material etc, va adopta, simultan si conduite productive si ludice. Semnul sanatatii bio-psihice este tocmai masura in care individul poate folosi alternativ sau simultan conduite productive si ludice. Profesionalizarea culturii si a artei si, in ultimul timp a sportului, realizeaza o sinteza originala caracteristica a societatii moderne intre profesionalizarea conduitelor creative, care in mod necesar au si o valoare de model social, model care se impune prin procesul comunicarii multimedia.

LEGEA COSTURI-BENEFICII

S.P.U. orienteaza activitatea umana dupa principiul “COSTURI-BENEFICII”. In orice moment acesta evalueaza si impune activitatea care aduce maximum de beneficii cu costuri minime. Aceste beneficii si costuri se raporteaza la interesul major al intregului sistem biopsihic, care poate sa nu coincida cu dezideratul urmarit de subiect.

† COSTURILE sunt date de consumul resurselor substantial- energetice ale organismului – sub forma efortului, a resurselor materiale si temporale investite in activitatea respectiva.

Am identificat in activitatea sportiva:

- efortul de sustinere – capacitatea de a mobiliza resurse insemnate pentru a invinge obstacole sau pentru a rezolva probleme prin angajament exceptional (este specific tipului temperamental dominant sangvinic sau coleric); In cadrul acestuia se poate, de asemenea, diferentia, intre:

efortul de conducere – care presupune analiza proceselor de comunicare, comanda si control ;

si efortul de executie – care se refera la rezolvarea unor sarcini date in conditiile cerute.

- efortul de abtinere – organizarea si rationalizarea regimului de viata – (incepand cu refacerea), in conformitate cu criteriile eficientei tuturor subsistemelor biologice si psihosociale (igiena respiratiei, a alimentatiei, a hidratarii, a odihnei active si pasive, precum si igiena psihica). Capacitatea subiectului de a bloca sau amana reactia la anumiti stimuli externi sau impulsuri interne; este specific tipului temperamental dominant flegmatic sau coleric);

† BENEFICIUL – este valoarea sociala produsa, la care se asociaza trairea psihica corespunzatoare succesului sau esecului activitatii. El are o forma materiala – performanta oficial consemnata si difuzata, cu toate consecintele obiective si subiective implicate:

- consecinte obiective – medalii, recorduri, premii, evenimente de presa etc;

- consecinte subiective - stari de euforie, incredere, imagine etc.

Insuccesul, mult mai frecvent, creeaza situatii si stari opuse, care rezulta din nerealizarea obiectivelor propuse, producand stari emotionale negative (furie, frustrare, depresie, neincredere, apatie).

Eficienta este calitatea de a produce efectul pozitiv asteptat, in conditiile economiei resurselor; ca indice calculat, se exprima prin raportul indicatorilor ce exprima efectele (rezultatele actiunii, performanta) si eforturile: volumul investitiilor - costurile (energie psihica si nervoasa, timp “cheltuit” etc):

Eficienta = Efecte / Eforturi

Din formula de mai sus rezulta importanta hotaratoare pe care “manipularea” principalelor resurse: timpul, informatia si energia (ale caror caracteristici sunt prezentate pe larg in capitolul precedent) o are pentru optimizarea activitatii.

1.3. COMPORTAMENTUL SI PARAMETRII DE DESCRIERE AI COMPORTAMENTULUI

Comunicatia sistem – mediu poate fi descrisa prin intermediul a trei multimi de marimi care, desi prezinta si aspecte de invarianta, au caracter dinamic si aleator (M. Golu, 1975):

- multimea marimilor de intrare (Mi)- data de influentele, si solicitarile pe care sistemul le primeste din mediu;

- multimea marimilor de iesire (Mo), data de produsele sistemului (reactiile acestuia), pe care le emite ca “tot” la influentele externe;

- multimea marimilor de stare (Ms), - in care intra totalitatea parametrilor si factorilor interni ce pot influenta caracterul dependentei dintre marimile de iesire si cele de intrare.

In acceptiunea cea mai larga, comportamentul reprezinta modul in care un sistem interactioneaza cu mediul sau si ansamblul efectelor acestei interactiuni asupra coordonatelor de definitie ale celor doi termeni S R.

Parametrii de definire ai comportamentului din punct de vedere operational sunt starea si transformarea:

Starea (S_i) - este data de multimea valorilor coordonatelor fundamentale de definitie ale sistemului la un moment dat. Acest moment (M_i) este strict delimitat din punct de vedere al circumstantelor: timp (T_i) si spatiu (S). ²Corelarea si integrarea intr-o expresie unitara a valorilor tuturor coordonatelor fundamentale ale sistemului ne dau profilul de stare generalizat, care caracterizeaza sistemul ca tot unitar in relatiile sale cu mediul la momentul dat. Daca studiul nu se extinde asupra intregului sistem, ci ramane sa se efectueze asupra unor subsisteme ale lui, asa cum se intampla de cele mai multe ori, rezultatele investigatiilor se vor cuprinde, in forma sintetica, intr-un profil de stare partial. Atributul de ²partial² introduce, dintr-o data, ca restrictie metodologica, limi-tarea functiei explicative a profilului dat doar la subsistemul cercetat, fara a se extinde asupra sistemului totalitar”[16] (M. Golu, 1975).

Transformarea ( T ), este considerata ca fiind imaginea unui operand obtinuta prin intermediul unui operator.

Astfel, pornind de la starea initiala A, prin lanturi cauzale de tipul A B C F , se poate ajunge la o stare finala F, atat prin fixarea de invarianti (fenomene ce prezinta un caracter durabil in timp), precum si prin reglaje prospective.

Dupa P. Constantinescu (1990), A, B, C, … F, sunt imagini ale starilor, obiectelor si fenomenelor, care s-au manifestat succesiv si s-au “fixat” prin reflectarea informatiei in structura sistemului. De aceea starea F apare pe un nivel superior de organizare a materiei. (De exemplu, este o caracteristica a stadiului evolutiv aceea ca structurile constituite la o anumita varsta devin parte a structurii varstei urmatoare).

Legea exclusivitatii (enuntata la capitolul “Principiul integrarii”) pune in evidenta o serie de caracteristici ale comportamentului uman:

- Comportamentul este orientat, focalizat, S.P.U. avand capacitatea de a subordona toate componentele atingerii obiectivului ales in acel moment;

- Comportamentul este rezultatul unui proces decizional care antreneaza intregul sistem psihic uman;

- Manifestarea comportamentala este controlata prin complexe mecanisme de activare – blocare a diverselor verigi ale acesteia (M. Golu, 2000).

Ca urmare, un alt parametru ce ajuta la descrierea comportametului sistemului este finalitatea (F) - scop, obiectiv - stare in care sistemul poate sa ajunga din starea initiala (A), fara a fi necesar ca mediul sau fenomenele, subsistemele, starile sa actioneze sau sa se desfasoare toate in realitate (in relatia cu mediul).

P. Constantinescu (1990) considera ca, luandu-se in discutie cazul particular al nivelelor superioare de organizare a materiei (cazul sistemului psihic uman), finalitatea se poate manifesta ca echifinalitate, ca efect neliniar, conform caruia starile sistemului sunt determinate nu numai de starile initiale, pe baza determinismului dinamic, ci si de proprietatile de organizare a sistemului, sau in mod aleator (perturbatii), independent de modificarea starilor initiale.

Caracteristica autoreglarii este data de existenta verigilor conexiunii inverse, corelarea dinamica si multilaterala a 'intrarilor' (Mi), si 'iesirilor' (Mo), sistemului pe baza principiului conexiunii inverse si intregirea operationala a cauzalitatii 'deschise' cu cea 'circulara'.

1.4. CONCEPTUL DE DEZVOLTARE. CARACTERISTICI ALE EVOLUTIEI SISTEMULUI PSIHIC UMAN.

Dezvoltarea umana desemneaza, in general, un proces complex, unitar integrator, constand din ansamblul schimbarilor (de ordin cantitativ si calitativ) in plan somatic si psihic ale individului. Aceste schimbari au sens ascendent, determinand ameliorari adaptative la solicitarile interne si externe, si presupun crestere, maturizarea si diferentierea diferitelor procese si functii somatice si psihice. Datorita permanentei schimbari si prefaceri a vietii sale psihice, se poate afirma ca omul nu este aproape niciodata identic cu el insusi, pastrandu-si permanent, insa, identitatea de sine.

In sens restrans, unii autori vorbind despre dezvoltare, considera numai perioadele de crestere: Ann Birch (2000) defineste dezvoltarea ca fiind, aproximativ, modul in care copilul “biologic” se transforma in adultul “social”; de asemenea, in conceptia lui J. Piaget, dezvoltarea psihogenetica este transformarea psihicului copilului in psihic adult.

1.4.1. Nivele ale dezvoltarii umane

“Dezvoltarea este somatica, fiziologica, psihica si sociala, fiecare dintre ele avand legitati proprii de sisteme complexe si, in acelasi timp, interdependente, dar pe nivele ponderale diferite, cele mai complexe si mai umane, fiind dependente de cele mai simple, biologice”[17]

In literatura de specialitate sunt specificate 3 niveluri de dezvoltare, intre care exista interdependente multiple si variate:

dezvoltarea biologica (somatica) – data de ansamblul schimburilor fizice, morfologice si biochimice ale organismului (Golu, P., Zlate, M., Verza, E (1995); “ consta in procese de crestere si maturizare fizica, in transformari ale biochimismului intern al organismului, in schimbari cantitative si calitative ale activitatii nervoase superioare.”[18] (T. Cretu, 2004)

dezvoltarea psihica – consta in ansamblul proceselor de formare si restructurare continua a unor insusiri, procese, functii si structuri psihocomportamentale prin valorificarea subiectiva a experientei social istorice, in vederea dezvoltarii posibilitatilor adaptative ale organismului; de exemplu, dezvoltarea neuropsihica consta in maturizarea morfologica si functionala a sistemului nervos (mielinizare, dezvoltarea activitatii bioelectrice, integrarea ierarhica a functiilor sistemului nervos, reglarea raporturilor intre excitatie si inhibitie etc), fenomenul invatarii, formarea sistemelor de cunostinte, dezvoltarea functiilor psiho-dinamogene, a trasaturilor de caracter etc.

dezvoltarea sociala – consta in modificari psihocomportamentale adaptative in functie de asimiarea influentelor mediului social (reglarea conduitei individului in conformitate cu normele, valorile, cerintele mediului social in care trebuie sa se integreze).

1.4.2. Caracteristici si legi ale dezvoltarii sistemului psihic uman

Evolutia sistemului psihic uman este neliniara si complexa, caracterizata de dezvoltarea inegala intre diferitele caracteristici psihice. J. M. Tanner si colab (1960) - citati de U. Schiopu si E. Verzea (1995)- au subliniat faptul ca, la nivelul psihicului uman, este vorba de o dezvoltare dizarmonica, supusa tendintei continue spre armonizare, generata de structurile primare ale caracteristicilor individuale si de caracterul complex al vietii si experientei.

Activitatea este modul specific de existenta a sistemului psihic uman si premisa dezvoltarii, o serie de autori, precum H. Wallon, Ed. Claparede, J. Piaget, J. Paillard, J.P. Changeux, M. Reuchlin etc, considerand ca la baza dezvoltarii sta actul motric.

Evolutia sistemului psihic uman este plurifactoriala si multideterminata. Se pot evidentia, printre determinanti, factori de natura genetica (ereditatea[19]), sociala, educativa (factorii dezvoltarii psihice sunt ereditatea, mediul si educatia)

Informatia genetica[20] sta la baza intregului “edificiu” care este fiinta umana.

G. W. Allport considera personalitatea ca fiind produsul dintre ereditate si enculturatie. In decursul unui interval de timp, sistemul isi poate transforma starea sub influenta caracteristicilor proprii sistemului (de natura genetica, transmise ereditar), precum si prin interiorizarea influentelor externe, prin succesive procese de asimilare[21] si acomodare[22] (Mitrache, G., Tudos St, - 2004). In viziunea teoriei dezvoltarii cognitive a lui J. Piaget, dezvoltarea ontogenetica este rezultat al adaptarii permanente a organismului la mediu, proces ce se realizeaza prin echilibrul dinamic intre asimilare si acomodare. Ca expresie a adaptarii, inteligenta evolueza stadial prin antrenare si autoantrenare.

Daca la nivel biologic principalul factor determinativ al dezvoltarii este cel genetic, evolutia sistemului psihic uman este un fenomen deosebit de complex, conditionata de o multitudine de elemente: factori cosmico-telurici, factori de natura genetica, social-culturala, educativa etc. Astfel, trasatura distinctiva a copilului la nastere este aceea de a fi un 'candidat la umanitate' prin potentialul sau uman neactivat si nemodelat.

Dezvoltarea complexa a fiintei umane presupune viata relationala, sociala. O privire sistemica asupra mediului socio-cultural scoate in evidenta importanta organizarii, precum si calitatea interactiunilor intre multitudinea elementelor sale si intre acestea si individ, generand “climatul”, calitatea acestuia conditionand eficienta influentelor instructiv-educative. Caracteristic omului este faptul ca, pe langa schemele operationale transmise ereditar de la care porneste in evolutie, isi elaboreaza ontogenetic scheme individuale instrumentate social si structuri[23] informational-culturale. Ansamblul insusirilor morfologice, fiziologice si biochimice ale unui individ, rezultate din interactiunea genotipului cu mediul se numeste fenotip.

Integrarea fiintei umane macrosistemului socio-cultural poate fi inteleasa ca accesul fizic si mental activ la valorile sociale si cultura, precum si posibilitatea individului de a lua parte la viata social-culturala a comunitatii. Este un proces care formeaza si structureaza dupa principii valorice, constiintele umane.

Prin integrare sociala se intelege, in conceptia lui P. Popescu-Neveanu (1978), procesul de incorporare, asimilare a individului de catre mediul social, in unitati si sisteme sociale (familie, grup, colectiv, societate) prin modelarea sa conform datelor si cerintelor sociale (enculturatie, socializare), adaptarea sa la conditiile vietii sociale. Acest proces, mediat prin influentele educative[24] este hotarator in formarea personalitatii si in dezvoltarea psihomotorie alaturi de factorii naturali (gravitatie, aer, apa, lumina, temperatura), conditionand in toate planurile evolutia biopsihosociala a individului (considera Tudos St., 2001).

Socializarea, conform lui P. Muresan (1980), este procesul de “integrare si adaptare a persoanei la viata sociala prin insusirea in cadrul familiei, scolii, institutiilor, organizatiilor, profesiei etc. a produselor culturale care ii permit convietuirea in societate: limba si alte mijloace de comunicare, modelele culturale ale societatii respective, modurile de gandire, profesiunea, normele si valorile morale, juridice, stiintifice, politice, rolurile sociale”.

La nivelul comportamentului social se formeaza deprinderi de exercitare corecta a statusurilor si rolurilor sociale necesare integrarii intr-o anumita comunitate si la nivel cognitiv se realizeaza asimilarea modelelor culturale (limbajul, simbolurile etc).

Factorii ambientali conditioneaza chiar si procesul maturizarii morfologice a sistemului nervos central. Dezvoltarea neuronilor corticali si cresterea numarului ramificatiilor dendridice sunt favorizate in conditiile unui mediu complex structurat si prin exercitarea unui program de stimulare dirijata, asa cum privarea afectiva sau lipsa de securitate a mediului pot influnta negativ dezvoltarea neuro-psihica a copilului. Un alt aspect demonstrat stiintific, este acela ca oamenii cu o educatie mai buna, sau de formatie intelectuala au tendinta de a-si conserva mai bine fuunctiile creierului in cursul vietii (Will Boggs). Formatia intelectuala este asociata, in general, cu un numar de alte elemente, cum ar fi de exemplu: preocuparea pentru starea de sanatate, igiena fizica si psihica, cunoasterea unor tehnici de prosilaxie, hobbiuri, viata sociala bogata, satisfactia muncii etc, toate aceste elemente influentand, la randul lor functiile cognitive si activitatea cerebrala.

Dezvoltarea psihica se realizeaza prin diferentiere (specializare functionala) si integrare (integrarea functiilor specializate coordonarii centrale). De exemplu: diferentierea actului motor de cel senzorial, a gandirii de miscare, a emotiei de miscare, rolul centralizator al gandirii si limbajului.

In ontogeneza, sensul transformarilor sistemului este de la nediferentiat catre diferentiat, de la difuz la articulat, de la sincretic la discret si de la labil catre stabil (dupa H.Warner citat de M Epuran, 2000). Astfel, intreaga dezvoltare neuropsihica poate fi privita ca un ansamblu de transformari cantitative si calitative cu sens ascendent, exprimat prin treceri progresive de la nivelurile psihice primare, slab diferentiate si slab specializate, la nivelurile psihice superioare, bine diferentiate si bine specializate.

legea oscilatiei - desi, in ansamblu, dezvoltarea psihica are o directie ascendenta, ea presupune numeroase perioade de repetare, reluare, uneori chiar regres si dezorganizare, apoi reveniri de cele mai multe ori la un nivel superior de organizare;

pot fi puse in evidenta etape de dezvoltare predilecta a unuia din subsistemele psihice care influenteaza, in acel moment, si dezvoltarea celorlalte subsisteme. De exemplu, in perioada 0-6 ani, psihomotricitatea avand un ritm de dezvoltare foarte sustinut influenteaza toate celelalte susbsisteme: activitatea este modul specific de existenta a sistemului psihic uman, care il si formeaza in ontogeneza, la baza dezvoltarii psihice fiind actul motric (dupa o serie de autori precum: Ed. Claparede, H. Wallon, J. Piaget, P. Parlebas etc). In copilarie dezvoltarea cognitiei influeteaza puternic dezvoltarea personalitatii in timp ce, in perioada adolescentei si tineretii dezvoltarea personalitatii influeteaza dezvoltarea cognitiva etc.

Exista perioade de “dezorganizare” a structurii psihice (crize), caracteristice tablourilor varstelor (de exemplu la pubertate), la care se pot adauga crize episodice (aparute ca reactie la anumite evenimente). Daca deteriorarea sau criza intervenita in subsistemele psihice centrale (ale personalitatii) este foarte intensa sau brusca, efectele se amplifica indefinit.

Legea generala a alternantei activitatilor vegetative si psihice - Exista un antagonism intre energia de crestere si energia mentala. Dezvoltarea fizica accentuata intr-un interval de timp se realizeaza in detrimentul functiilor cerebrale in acel interval. Stagnarea cresterii disponibilizeaza energia in folosul activitatii psihice.

Legea constientizarii unei relatii. Conform lui Ed. Claparede 'copilul devine constient de o relatie cu atat mai tarziu cu cat in conduita sa a fost implicata mai de timpuriu si mai indelung in utilizarea automata, inconstienta a acestei relatii.'

Plasticitatea sistemului psihic uman (capacitatea acestuia de a imbogati materialul ereditar prin rezultatele experientei sale) este mai mare la varstele de crestere. O influenta educativa are efecte cu atat mai ample la nivelul sistemului psihic uman, cu cat se exercita la o varsta mai mica. In timpul dezvoltarii exista secvente in care plasticitatea formativ-evolutiva este maxima (intervalele optime de educabilitate).

1.4.3. Stadialitatea psihogenetica și psihodinamica

Dezvoltarea psihica se realizeaza stadial.

In conceptia lui J. Piaget schemele si structurile operatorii sunt elaborate in ontogeneza, ca urmare a prelucrarii, de catre copil, a rezultatelor activitatii sale, prin invariantele pe care le manifesta si descopera.

Stadiile reprezinta, in conceptia lui J. Piaget, citat de P. Popescu-Neveanu (1978), “decupaje” in evolutia genetica care satisfac urmatoarele conditii:

ordinea diverselor achizitii este intotdeauna aceeasi,

fiecare stadiu se caracterizeaza printr-o structura si nu printr-o simpla juxtapunere de proprietati,

structurile construite la o anumita varsta devin parte a structurii varstei urmatoare,

fiecare stadiu comporta un moment de pregatire si unul de inchegare,

se pot distinge procesele de geneza si forme de echilibru finale (care sunt intotdeauna relative).

Deoarece fiecare subiect are un ritm propriu de dezvoltare, situarea dupa varsta si durata stadiului pot varia de la un individ la altul, insa ordinea lor de succesiune este intotdeauna aceeasi (dupa P. Popescu-Neveanu, 1978).

In literatura de specialitate, o serie de autori au impus modele ale evolutiei stadiale a diferitelor laturi, componente ale sistemului psihic uman, printre cele mai cunoscute fiind:

1.4.3.1. Modelul dezvoltarii psihosociale elaborat de Erikson, 1963

S. Freud a atras atentia asupra importantei covarsitoare pe care o au primii ani de viata asupra dezvoltarii personalitatii viitorului adult, accentuand in special rolul sexualitatii, ca forta interioara a dezvoltarii.

El a ajuns la concluzia ca exista 5 stadii psihosexuale in dezvoltarea personalitatii: stadiul oral, anal, falic, perioada de latenta si stadiul genital. Primele etape au loc in perioada 0-5 ani, de aici rezultand si importanta deosebita pe care Freud o acorda primilor 5 ani in dezvoltare.

Cercetarile elaborate de Freud au influentat puternic lumea stiintifica fiind continuate si dupa moartea acestuia. Desi multi psihologi accepta in principiu abordarea sa, si-au modificat opiniile, insa, in anumite privinte. Dupa Nicky Hayes si Sue Orrell (1993), multi autori contesta ideea ca dezvoltarea emotionala este dependenta de rezolvarea conflictelor intre impulsurile biologice si exigentele societatii, considerand, de exemplu, mai importante pentru dezvoltarea copilului relatiile sociale pe care acesta le dezvolta cu cei din jurul sau.

Unul dintre cei mai renumiti “neofreudieni” este Erik Erikson. El considera ca, pe langa stadiile studiate de Freud exista si stadii psihosociale de formare a Eului, elaborand o teorie bazata pe opt conflicte psihosociale, care necesita o rezolvare in etape de-a lungul intregii vieti a individului:

1.4.3.2. Modelul dezvoltarii cognitive elaborat de J. Piaget

O serie de autori si-a concentrat cercetarile asupra modului cum copiii proceseaza informatiile si organizeaza experienta traita. Ei privesc dezvoltarea congnitiva ca un proces structurat sistematic.

J. Piaget, considera ca inteligenta (in esenta ei un sistem de operatii vii si active), reprezinta “adaptarea mentala cea mai inaintata, instrumentul indispensabil al schimburilor dintre subiect si univers, atunci cand circuitele lor depasesc contactele immediate si momentane, pentru a atinge relatii cuprinzatoare si stabile” 1 . El considera ca evolutia inteligentei si dezvoltarea cognitiva, in general, se realizeaza prin formarea de scheme. Acestea se elaboreaza ca urmare a necesitatii adaptarii la conditiile mereu variabile ale mediului, fenomen ce se realizeaza, asa cum am discutat si anterior, prin interactiunea dinamica a doua procese: asimilarea informatiei noi si acomodarea schemelor existente la noile date. Dezvoltarea cognitiva in conceptia psihogenetica este un proces dinamic care se desfasoara sub impulsul nevoii de cunoastere, prin interiorizarea actiunii. Aceasta presupune dezvoltarea si angrenarea a doua mecanisme: mecanimsul operatoriu (transformarea actiunii in operatie prin dobandirea reversibilitatii) si mecanismul semiotic (trecerea de la actiunea asupra obiectelor la operarea in reprezentare si la operatii asupra semnelor si simbolurilor obiectelor). Ontogeneza cognitiva se prezinta in viziunea lui J. Piaget, ca o succesiune de stadii, fiecare stadiu al dezvoltarii intelectuale dispunand de organizare totala, prin includerea achizitiilor stadiului precedent, dar depasindu-le pe acestea, constituindu-se in structuri global-complexe.

Primul stadiu este cel senzorio-motor (0-2 ani) – corespunzand dezvoltarii si coordonarii capacitatii senzoriale si motorii a copilului- si cuprinde ca substadii:

De la activitatea reflexa la aparitia intentionalitatii :

Exercitiul reflexelor (0-1 luna)

Reactiile circulare primare (1-4 luni)

Reactiile circulare secundare (4-8/9 luni)

De la intentionalitate la reprezentare:

Coordonarea schemelor secundare (9-12 luni)

Reactia circulara tertiara (12-18 luni)

Combinatia mintala (18-24 de luni)

Copilul incepe sa-si dezvolte mecanismele de prelucrare si interpretare a informatiei primite prin intermediul organelor de simt. Treptat, el incepe sa invete sa-si dezvolte coordonarea motorie si sa-si construiasca schema corporala. Principalele achizitii in aceasta perioada sunt : permanenta obiectului si persoanei (capacitatea copilului de a-si reprezenta obiectele si persoanele in absenta lor) si primele conduite inteligente: conduita suportului (9 luni), conduita sforii (11 luni) si conduita bastonului (12 luni). Elaborarea acestor conduite are la baza antrenarea schemelor senzorio-motorii si coordonarea lor pana la gasirea alternativei eficiente). Aceste conduite apar catre sfarsitul primului an de viata, odata cu cresterea capacitatii de operare in reprezentare, ceea ce da posibilitatea combinarii mintale a schemelor.

Perioada preoperatorie (2-7/8 ani) – se centreaza in jurul functiei semiotice (sau simbolice) ce presupune interiorizarea actiunii sau “mentalizarea” acesteia. Ea are ca substadii:

Substadiul gandirii simbolice (2-4 ani)

Substadiul gandirii intuitive (4 - 7/8 ani)

Dupa varsta de 1 an si jumatate, copilul trece in etapa lingvistica. Dezvoltarea limbajului reprezinta una dintre cele mai importante achizitii pentru evolutia. Odata cu aceasta, copilul incepe sa-si dezvolte si capacitatea de “descentrare” (de adoptare a punctului de vedere al altei persoane), deosebit de importanta in reducerea egocentrismului. Copilul incepe sa cunoasca mediul, sa inteleaga principiile conservarii (masei si volumului), sa exerseze operatiile gandirii si in special generalizarea.

Urmatorul stadiu este cel al operatiilor concrete (7/8 ani- 11/12 ani). In aceasta etapa gandirea copilului este foarte asemanatoare cu cea a adultului, principala diferenta constand in faptul ca este inca ancorata in concret, el intampinand adeseori dificultati atunci cand trebuie sa opereze in abstract. Pentru a intelege va trebui sa gaseasca corespondente concrete ale notiunilor abstracte, sa faca legaturi cu lumea reala.

In etapa operatiilor formale (11/12 ani – 16/17 ani) – din punct de vedere functional copilul atinge cea mai inalta forma de gandire. Aceasta dobandeste caracteristica dublei reversibilitati, ceea ce permite operarea cu notiuni abstracte si elaborarea de ipoteze si teorii asupra realitatii. Are ca substadii: substadiul operatiilor formale (11/12 ani- 14 ani) si substadiul structurilor operatorii formale (14 – 16/17 ani).

1.4.3.3. Evolutia psihomotrica in ontogeneza.

Importanta psihomotricitatii pentru dezvoltarea somatopsihica generala

Conceptul de psihomotricitate pune in evidenta rolul motricitatii in dezvoltarea somatica si psihica.

Manifestarea psihica si cea motrica reprezinta elemente fundamentale ale adaptarii sistemului. Ambele, rudimentare la nastere, evolueaza in timpul copilariei si se dezvolta la inceput in directa si stransa legatura, apoi parcurgand integrari din ce in ce mai ierarhizate si diferentiate in sectoare perfectionate (considera V. Horghidan). M. Stoica considera ca ²diferentierea progresiva in spatiu determina o intarire a solidaritatii si o integrare superioara a celor doua tipuri de reactii (de exemplu: echilibrul si stapanirea de sine, automatismul postural si atitudinile personale)”.

Dezvoltarea psihomotricitatii are ca suport predispozitiile si plasticitatea sistemului nervos central (mostenite genetic) fond pe care se realizeaza, sub influenta factorilor educationali si de mediu:

organizarea comportamentului motor (prin invatare motrica1), avand drept rezultat castigarea de abilitati, extinderea graduala a acestora si dezvoltarea capacitatii de comunicare cu mediul si cu sine ducand la o mai buna adaptare la mediu;

cunoasterea interiorizata a celor doua parti ale corpului (stanga-dreapta), capacitatea de a identifica partea stanga de partea dreapta la propriul corp si in spatiu (lateralitatea);

Prevalenta motrica (lateralizarea);

Orientarea spatio-temporala care presupune:

dezvoltarea perceptiva (incluzand si capacitatea de discrimare) prin dezvoltarea:

perceptiei spatiului vizual, (caracteristici de spatialitate ale obiectelor: forma, marime, distanta, tridimensionalitate),

a perceptiei spatiului auditiv (localizarea sunetelor, determinarea directiei si distantei la care este situata o sursa sonora),

a perceptiei spatiului tactilo-kinestezic (a spatiului intern si localizarea corecta a unei stimulari tactile);

a perceptiei timpului (a duratei, ritmului, tempoului si orientarii temporale), si a orizontului temporal

a perceptiei miscarii (a deplasarii, directiei, sensului, amplitudinii miscarii);

dezvoltarea coordonarii perceptiv-motrice;

Dezvoltarea reprezentarii miscarii, a reprezentarilor ideomotorii si a capacitatii de a opera cu reprezentari ideomotorii;

Imaginea propriului corp, a diferitelor sale segmente si a raporturilor dintre ele (in stare statica si dinamica);

Imaginea structurii si disponibilitatilor corpului;

Dezvoltarea coordonarii (statice, dinamice si perceptiv motrice)

Dezvoltarea capacitatii de intelegere (sinteza informationala) a sarcinii motrice;

Capacitatea de anticipare a rezultatelor unei actiuni motrice;

Dezvoltarea capacitatii de control si conducere a miscarii pe tot parcursul ei etc.

Sinergia psihomotrica incepe sa se realizeze de la nastere sub influenta factorilor educativi.

In etapele timpurii ale ontogenezei, factorii hotaratori ai dezvoltarii psihomotrice sunt - alaturi de maturizarea sinergica - raportul mama-copil si factorii socio-culturali.

Conform lui J. Bruner (1943), comportamentul motor se dezvolta progresiv, procesual, determinand dezvoltarea psihica, in general, prin integrari succesive si progresive sub impulsul nevoii organizarii raspunsurilor motrice implicate in adaptarea la mediu. “Invatarea motrica apare, conform teoriei lui Bruner, ca o inlantuire de subrutine modulare ce pot interveni in comportamente diferite. Eficacitatea miscarii creste prin invatare, anumite subrutine putand fi inlocuite cu altele. Pe masura ce invatarea solicita si ajuta, subrutinele formate intra in componenta unor structuri mai complexe” considera V. Horghidan (2000).

Diferitele achizitii, abilitati, interactioneaza unele cu altele, pot sa se intareasca reciproc sau, pentru scurte perioade de timp, sa se concureze. Milani (1964) denumeste aceasta caracteristica a dezvoltarii psihomotrice “competitia pattern-urilor”. El afirma ca “procesul dinamic al structurarii motorii in stadiile timpurii ale dezvoltarii infantile, pare sa fie in mod esential, o intrepatrudere a unor pattern-uri variate, care apar si dispar, se influenteaza intre ele prin interactiuni reciproce, modeland influenta printr-o integrare ordonata in procesul dezvoltarii”.

In momentul in care un pattern motor satisface nevoile adaptative ale copilului, acesta este, pentru o perioada de timp, exersat cu o mare perseverenta, ducand chiar la tulburarea vechilor achizitii, datorita incercarii copilului de a face ceva mai dificil, mai atractiv si mai eficient. Fiecare achizitie nou insusita pregateste copilul pentru achizitia urmatoare. Odata ce noul pattern s-a stabilizat sunt reluate si vechile achizitii, la un nivel superior de integrare, intrand in componenta noului comportament.

J. Paillard (1979), G.E. Stelmach si V.A. Digglees (1980), citati de V. Horghidan (2000), compara activitatea motrica cu activitatea verbala, considerand aceste subrutine (pattern-uri) drept cuvinte ale limbajului miscarilor. “… Toate acestea sunt premise ale intelegerii motricitatii ca limbaj. (…) Exercitiul fizic devine, astfel, nu numai o forma de repetare preponderent corporala, ci un complex ideatico-motric” 1.

UNELE REPERE PRIVIND DEZVOLTAREA LATERALITATII IN ONTOGENEZA

In ceea ce priveste lateralizarea (procesul prin care dominanta functionala emisferica se traduce in prevalenta motrica), in primul an de viata aceasta este oscilanta; initial domina cateva forme primare de ambidextrie; conform V. Horghidan (2000), s-a constatat activismul accentuat al bratului drept. Dupa 1 an, incepe sa se manifeste, la majoritatea copiilor asimetria de dreapta, care se accentueaza odata cu inaintarea in varsta. In literatura de specialitate este pusa in evidenta o diminuare a prevalentei functionale stangi la prescolarul mare comparativ cu anteprescolar.

In ceea ce priveste lateralitatea (cunoasterea interiorizata a celor doua parti ale corpului), la 5 ani copilul diferentiaza stanga de dreapta, la propriul corp si in spatiu.

Procesul lateralizarii (ce se incheie in jurul varstei de 6 ani), se dezvolta in stransa interdependenta cu evolutia schemei corporale si evolutia cognitiva (in special dezvoltarea perceptiei spatio-temporale) si are o importanta deosebita in evolutia psihica a copilului. Acesta este pus in fata unei dihotomii fundamentale: stanga – dreapta, (alaturi de sus - jos, inapoi - inainte, feminin - masculin, trecut – viitor)2. Acestea reflecta aspectele cele mai contradictorii ale fiintei umane - considera Annick de Souzenellle (1999) si, odata descoperite, constituie repere fundamentale ale organizarii psihice. Lateralitatea bine afirmata contribuie la formarea schemei corporale. Coloana vertebrala capata, o noua dimensiune: aceea de unificare a contrariilor.

CORPORALITATE SI ACTIUNE IN FORMAREA IDENTITATII

Comunicarea cu mediul si cu sine, eficienta actiunilor reflectata in eficienta adaptarii au drept conditie fundamentala constituirea unui model informational veridic despre propriul corp ceea ce se transpune in stapanirea corpului propriu, controlul constient voluntar, fina discriminare si utilizarea selectiva a fiecarui segment al lui.

Orientarea in coordonatele spatiale ale propriei realitati fizice (corporale) reprezinta un indicator al dezvoltarii psihice generale a copilului si al normalitatii constiintei de sine, a sistemului personalitatii.

Schema corporala se realizeaza in ontogeneza, ca rezultat al unui proces indelungat si stadial1 de prelucrare si integrare a informatiei. Principalii factori de care depinde evolutia schemei corporale sunt maturizarea, experienta traita de copil si influentele educative ale mediului.

In primul an de viata copilul dedica foarte mult timp descoperirii propriului corp. Inca din primele luni de viata, el incepe sa ia cunostinta de propriul corp pornind de la diversele actiuni de stimulare realizate de parinti (care il tin in brate, il imbaiaza, il mangaie sau ii fac masaj etc) - actiuni care, pentru copil au o rezonanta afectiva pozitiva - si pana la experienta durerii fizice (cazaturi, dureri de burta, aparitia dintilor etc).

In conceptia lui J. Piaget (1973), nou-nascutul raporteaza totul la corpul sau, ca si cum ar fi centrul lumii, dar un centru care se ignora, astfel incat subiectul actiunii nici macar nu constientizeaza sursa actiunilor sale. Acestea sunt lipsite de intetionalitate si sunt centrate pe corpul propriu (centrare care nu este nici voita nici constienta), in timp ce energia psihica este fixata spre exterior. 10.03.

La 6 luni copilul manifesta interes pentru propria imagine in oglinda (stadiul oglinzii- J. Lancan).

Parintii au o influenta deosebita in evolutia copilului si doar prin faptul ca au o prezenta fizica. Inainte de aparitia permanentei obiectului, exista un sistem de reguli de relationare a obiectelor, in care “corpul celorlalti” exista intr-o maniera dinamica. De-a lungul procesului extrem de complex, inceput din aceasta perioada, de prelucrare a imaginii corpului altei persoane (prima fiind mama), copilul ajunge a-si cunoaste propriul corp si a-l diferentia de celelalte obiecte din mediu. “Tu” este mai timpuriu decat “Eu”. In timpul contactului fizic cu alte persoane, el incepe sa cunoasca, pe langa elementele de schema corporala si starile emotive care acompaniza miscarea diferitelor persoane.

La 15 luni (la sfarsitul perioadei prelingvistice) indica elemente ale schemei faciale, putin mai tarziu le va denumi, impreuna cu alte elemente ale schemei corporale;

Odata cu inceputul functiunii semiotice si inteligentei reprezentative (18-24 de luni) se produce descentarea actiunilor in raport cu corpul propriu, considerarea acestuia ca pe un obiect printre celelalte, intr-un spatiu care le cuprinde pe toate.

Imaginea corpului incepe sa se formeze in mintea copilului, care devine din ce in ce mai constient de posibilitatile, dar mai ales de limitele sale. El incepe sa se cunoasca pe sine ca sursa sau chiar ca stapan pe miscarile propriului corp.

In aceasta etapa si de-a lungul intregului proces de formare a schemei corporale, copilul incepe sa-si dezvolte si capacitatea de a intelege raporturile in care se afla diferitele obiecte din mediu si raportul in care se afla propriul corp cu acestea: distinge ceea ce este realmente posibil sa faca, de ceea ce este sortit esecului . Dezvoltarea perceptiei spatiului, timpului si miscarii sunt profund implicate in acest proces. Multi copii in aceasta etapa a dezvoltarii manifesta un curaj deosebit, dar acest curaj este determinat de faptul ca ei nu au capacitatea de a evalua in mod corect caracteristicile spatiale ale mediului, viteza cu care se misca diferitele obiecte fata de propriul corp si viteza cu care se misca ei, disponibilitatile propriului corp. El trebuie sa dobandeasca posibilitatea de a confrunta propriile actiuni cu efectele pe care acestea le au asupra diferitelor obiecte din mediu.

Dupa o etapa in care se afla intr-o puternica legatura cu mama, interesul se concentreaza asupra propriului corp (caracter narcisist). In acelasi timp copilul realizeaza ca persoana sa este distincta de modelele parintilor. Atentia pe care copiii o acorda animalelor este trezita si de descoperirea diferentelor dintre propriul corp, corpul adultilor si al altor forme de existenta.

Spre 5 ani diferentiaza partea dreapta de partea stanga la propriul corp si in spatiu si la 8 ani poate sa transpuna si asupra altora; in perioada 5 la 11-12 ani se trece de la stadiul global-sincretic la cel de diferentiere si analiza.

La 11-12 ani cunoaste si individualizeaza in intregime schema corporala.

17.03.2009

ASPECTE ALE EVOLUTIEI COORDONARII IN ONTOGENEZA SI ORGANIZAREA RASPUNSURILOR MOTRICE

Evolutia coodonarii psihomotrice este conditionata, ca si in cazul psihomotricitatii, de integrarea interactiunii educatiei si maturizarii sinergice.

Nivelul coordonarii poate fi evidentiat prin nivelul organizarii raspunsurilor motrice.

Conform V. Horghidan (2000), organizarea raspunsurilor motrice este rezultanta a vectorilor : crestere, maturizare, invatare si se exprima “cantitativ - in achizitionarea si cresterea numerica a conduitelor motrice si calitativ - in diversificarea, dezvoltarea complexitatii, a posibilitatilor de combinare si utilizare intentionata si adaptativa a structurilor formate” 1

Copilul inca din primele zile de viata este capabil sa emita raspunsuri motrice reflexe, pe baza carora realizeaza o minima adaptare la mediu dar, care constituie si premise ale procesului complex al integrarii conduitei motorii2 . Conduita motrica eficienta, se caracterizata prin organizare interna (care presupune organizarea ierarhica a integronilor – conform M. Reuchlin, 1988) si finalitate (se supune scopului activitatii pe care o desfasoara subiectul) - si presupune o coordonare extrem de precisa si de complexa a unui numar foarte mare de contractii musculare diferite, precum si integrarea informatiilor senzoriale. Astfel, conduitele mai simple, prin integrare, genereaza conduite mai complexe. “In domeniul aplicatiilor educative, in procesul de invatare, se analizeaza elementele de program, se determina cunostintele aperceptive, adica deprinderile partiale dobandite, necesare unei achizitii globale” 3 . De asemenea, in cazul organizarii raspunsurilor motrice la nivelul fiintei umane, elementele pot sa nu mai fie conduite direct observabile, “devenind conduite virtuale, potentiale, legate una de alta printr-o retea ipotetica, aleasa in asa fel incat sa faca functionarea integronului compatibila su faptele observate (…) De exemplu, un sistem integrat de conduite reale – coordonarea unor obiecte – poate avea ca produs structura operatorie a serierii, care este o conduita virtuala” 4 .

Finalitatea integrarii conduitelor este adaptarea la mediul natural si social, cu o eficienta cat mai ridicata. Aceasta inseamna cost redus (consum de energie psihica si nervoasa, cheltuieli de timp sau materiale) si efect maxim. Astfel, deprinderile motrice (acte motrice invatate) ce se caracterizeaza, in conceptia lui M. Epuran (1976), prin “indici superiori de executie: coordonare, viteza, precizie, usurinta, plasticitate, automatizare”, sunt o conditie a eficientei in planul activitatii corporale. Ele asigura maximum de reusita cu un cost minim, necesitand controlul episodic sau superficial al constiintei (P. Popescu-Neveanu, 1978).

Redundanta este o caracteristica a organizarii si integrarii conduitei motrice, exersarea fiind o conditie a perfectionarii gestului motric.

Tabelul - Dezvoltarea motricitatii globale, a motricitatii fine si a coordonarii vizual-motorii intre 0 si 6 ani conform V. Horghidan (2000)

1.4.3.4. Paternurile individuale ale dezvoltarii psihosomatice

In consecinta, datorita multitudinii si diversitatii factorilor ce influenteaza procesul dezvoltarii precum si a ritmului propriu de dezvoltare a fiecarui individ, procesul dezvoltarii psihosomatice a fiecarei fiinte umane este un fenomen unic, ireversibil. Acesta este aflat la intersectia vectorilor: crestere, maturizare, influete educative ale mediului, avand drept rezultat adaptarea la mediu si implinirea personalitatii.

Paternurile individuale de crestere si dezvoltare sunt legate de conceptul de maturitate care exprima „masura in care copilul este in cadenta cu alti copii de varsta lui” dar si standardele comportamentale si asteptarile adultului in ce priveste copilul. (Lindgren, 1967).

Aceste paternuri pot evidentia o dezvoltare intarziata sau una accelerata, ambele influentand cantitatea si calitatea performantelor individului.

Varsta cronologica care exprima distanta temporala (in ani, luni, zile) de la nasterea individului pana la un anumit moment dat de timp

Varsta anatomica (biologica) – data de dezvoltarea sistemului osteo-articular si a masei musculare;

Varsta fiziologica – data de eficienta cardiaca, respiratorie, rezistenta la efort etc.- exprima posibilitatile de adaptare functionala a organismului la efort

Varsta psihomotorie (care se calculeaza la copii pana la 6 ani),- care exprima nivelul psihomotor al copilului, respectiv varsta mentala – data de nivelul intelectual (expresia perfomentei individuale la testele de nivel mental)

Fig.- Vectori ai dezvoltarii psihosomatice ce determina patternurile individuale ale dezvoltarii psihosomatice (G. Mitrache – 2006)

1.4.3.5. Stadialitatea psihodinamica. Conceptul de stadiu psihodinamic. Periodizare

Stadialitatea psihodinamica este tipul de abordare a evolutiei (concretizat in cicluri, perioade, stadii, substadii, etape, subetape etc), conceput dintr-o perspectiva transversala, care are in vedere unitatea si continuitatea vietii psihice, realizata la diferite varste psihologice”[25]. Conceptele de “stadiu psihodinamic” si “stadiu genetic” evidentiaza aspecte complementare ale dezvoltarii. Asa cum am discutat anterior, stadiul genetic, pune in evidenta evolutia unui element (proces, activitate, insusire psihica, subsistem) al sistemului psihic uman sau insusire psihica. Stadiul psihodinamic se refera la ansamblul fenomenelor si proceselor psihice ce da unitatea vietii psihice, la organizarea personalitatii la o anumita varsta, intr-un anumit moment al evolutiei[26]

U. Schiopu si E. Verza, evidentiaza 3 mari cicluri ale vietii:

I. Ciclul de crestere si dezvoltare, in primii 20 de ani de viata;

II. Ciclul adult – intre 20 – 65 de ani

III. Ciclul varstelor de regresie – dupa varsta de 65 de ani

Ciclurile si stadiile dezvoltarii psihice (Schiopu, U, Verza, E, 1995)[27]

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Ajuriaguerra, A, J, Manuel de Psychiatrie de l enfant. Paris, Masson, 1974.

Ajuriaguerra, A, J, Auzias, M., Denner, A., Scrisul copilului. Bucuresti, EDP, 1980.

Allport, G.W., Structura si dezvoltarea personalitatii. Bucuresti, EDP, 1981.

Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Timisoara, Editura Amarcord, 1999.

Anohin, P., K., Fiziologia si cibernetica. In: “Probleme teoretice ale ciberneticii”, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1963.

Arseni, C., Danaila, Golu, M., Tratat de psihoneurologie. Bucuresti, Editura Medicala, 1984.

Atkinson, R,L, Atkinson R, C., Smith, E, E, Bem D., Introducere in psihologie. Bucuresti, Editura Tehnica, 2002.

Badea Elena, Semantica psihologica pentru copii. Bucuresti, Editura Tehnica, 1995.

Bota C., Ergofiziologie, Bucuresti, Editura Globus, 2001.

Bota, C., Fiziologie generala. Aplicatii la efortul fizic. Bucuresti, Editura Medicala, 2002.

Botez, Ioan, Mihai, (sub redactia), Neuropsihologie clinica si neurologia comportamentului. Bucuresti, Editura Medicala, 1996.

Caba T., Caba, M., Acupunctura si sistemul informational energetic 1986.

Carstea, Gh., Educatia fizica – fundamente teoretice si metodice, Bucuresti, Editura Casa de editura Petru Maior, 1999.

Cerghit, I., Metode de invatamant, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1999.

Chatterji, J., C., Filozofia ezoterica a Indiei. 1991.

Chelcea Septimiu, Cunoasterea vietii sociale. Bucuresti, Editura INI, 1995.

Constantinescu Paul, Sinergia, informatia si geneza sistemelor. Bucuresti, Editura Tehnica, 1990.

De Castilla, Denise, Testul arborelui. Relatii interumane si alte probleme ale lumii contemporane. Bucuresti, Editura Polirom, 2001.

Demeter, A., Bazele fiziologice si biochimice ale calitatilor fizice, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1981.

Dewhurst-Maddock, Olivea, Terapia prin sunete. Bucuresti, Editura Teora, 1998.

Dragnea, A. si Bota, A., Teoria activitatilor motrice, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 1999.

Dragan, I. si Nicola, I., Cercetarea pedagogica, Editura Tipomur, Targu-Mures, 1993.

Dragan, I., Medicina sportiva, Editura Medicala, Bucuresti, 2002.

Enachescu, Constantin, Expresia plastica a personalitatii. Bucuresti, Editura Stiintifica, 1975.

Enachescu, Constantin, Igiena minatla si recuperarea bolnavilor psihici. Bucuresti, 1996.

Epuran, M. (sub redactia), “63 termes de psychologie du sport², 1972.

Epuran, M., Horghidan, V., Psihologia educatiei fizice, Editura A.N.E.F.S., Bucuresti, 1994.

Epuran, M., Metodologia cercetarii stiintifice, vol. I-II, Editura A.N.E.F.S., Bucuresti, 1996.

Epuran, Mihai, Dezvoltarea psihica. Aspecte ale dezvoltarii psihice in ontogeneza. Bucuresti, ANEFS,1999.

Epuran, Mihai, Holdevici, Irina, Tonita, Florentina, Psihologia sportului de performanta. Teorie si practica. Bucuresti, Editura FEST, 2001.

Epuran, V., Jocuri de miscare, Editura I.E.F.S., Bucuresti, 1973.

Gagea Adrian, Cercetari interdisciplinare din domeniul sportului Bucuresti, Editura Destin, 2002.

Golu, M., “Particularitati ale integrarii la nivel psihic”. In “Aurele corpurilor. Interfete cu cosmosul”, Iasi, Editura Polirom, 2000.

Golu, M., Principii de psihologie cibernetica 1975.

Golu, P. si colab., Psihologia copilului, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1993.

Grigore, V., Gimnastica artistica. Editura Semne, Bucuresti, 2001.

Hayes Nicky, Orrell Sue, Introducere in psihologie. Bucuresti, Editura All, 1997.

Herman Sonia, Modelare cibernetica in medicina. 2002

Holdevici, Irina, Ameliorarea performantelor individuale prin tehnici de psihoterapie. Bucuresti, Editura Orizonturi, 2000.

Holdevici, Irina, Elemente de psihoterapie. Bucuresti, Editura All, 1996.

Horghidan, V., Metode de psihodiagnostic, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997.

Horghidan, Valentina, Mitrache, Georgeta, Tudos, Stefan Psihologie normala si patologica. Editura Globus, Bucuresti, 1999.

Horghidan, Valentina, Problematica psihomotricitatii. Editura Globus, Bucuresti, 2000.

Ionescu, George, Tratat de psihologie medicala si psihoterapie. Bucuresti, Favorit Print S.A., 1999.

Macavei, Elena, Pedagogie. Teoria educatiei. (vol I si II), Bucuresti, Editura Aramis, 2001.

Manno, R., Teoria antrenamentului sportiv, (trad.), Editura C.C.P.S., Bucuresti, 1985, uz intern.

Marcelli, D., Tratatat de psihopatologia copilului Bucuresti, Editura Fundatiei Generatia, 2003.

Mitrofan, Iolanda, (coordonator), Cursa cu obstacole a dezvoltarii umane. Psihologie, psihopatologie, psihodiagnoza, psihoterpie centrata pe copil si familie. Bucuresti, Editura Polirom, 2003.

Muresan, Pavel, Culoarea in viata noastra. Bucuresti, Editura Ceres, 1988.

Muresan, Pavel, Invatarea sociala. Bucuresti, Editura Albatros, 1980.

Neculau, Adrian, Cozma, Teodor (coord.), Psihopedagogie. Iasi, Editura Spiru-Haret, 1995.

P. Popescu-Neveanu, “Sistemul psihic uman”. In: Rev. “Psihologia” 3 1978.

Parlebas, P., Activites physiques et education motrice, Edit Revue EPS, 1996.

Paunescu, C., (si colab.), Nedezvoltarea vorbirii copilului. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1976.

Penrose, R., Shimony,A., Cartwright, N., Hawking, St., Mintea omeneasca intre clasic si cuantic, 1999.

Piaget, J, Psihologia inteligentei. Bucuresti, Editura Stiintifica, 1965.

Popescu-Neveanu Paul, Dictionar de psihologie. Bucuresti, Editura Albatros, 1978.

Reuclin, M., Psychologie. Paris, PUF, 1988.

Rosca, A. si Zörgö, B., Aptitudinile. Bucuresti, Editura Stiintifica, 1972.

Schmidt, R., Lee, T., Motor control and learning, Human Kinetics, 1999.

Singer, R., Motivatia si sportul, Editura Stadion, Bucuresti, 1974.

Schiopu, U., Dictionar de psihologie. Bucuresti, Editura Babel, 1997.

Schiopu, U., Probleme psihologice ale jocului si distractiilor, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970.

Schiopu, U., Verza, E., Psihologia varstelor-ciclurile vietii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981.

Teodorescu Silvia, Bota Aura, Stanescu Monica, Educatie fizica si sport adaptat pentru persoane cu deficiente senzoriale, mintale si defavorizate social. Bucuresti, Editura Semne, 2004.

Tüdös, Stefan, Concepte psihologice de baza. Perspectiva genetica si functionala. Bucuresti, Editura Globus, 2001.

Tüdös, Stefan, Criterii psihologice in fundamentarea si structurarea pregatirii sportive. Bucuresti, Editura Paideia, 2000.

Tüdös, Stefan, Perspective actuale in psihologia sportului. Modele si solutii. Bucuresti, Editura S.P.E.R., Colectia “ALMA MATER”, 2003.

Verza Emil, (coordonator), Ghidul Educatorului. Bucuresti, Universitatea Bucuresti, Departamentul de Psihopedagogie Speciala, DPC – EEU / Phare, Componenta 2 – Formare de personal, 1997.

Vrasmas Ecaterina, Stanica Cornelia, Terapia tulburarilor de limbaj. Interventii logopedice. Bucuresti, E.D.P. – R.A., 1997.

Wallon, H., De la act la gandire, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964.

Weineck, J., Biologia sportului, (trad.), dupa Biologie du sport, Paris, Editura Vigot, 1992, in S.C.J., nr. 1/1994, 2/1995.

Zlate, Mielu, Eul si personalitatea. Editura Trei, Bucuresti, 2002.