"SPLENDIDA IZOLARE" IN STIL PUTINIAN

Din greseala în greseala spre victoria finala!

Termenul de "splendida izolare" nu-i apartine presedintelui rus. Imaginatia si "eruditia" sa de locotenent-colonel ghebist nu merge mai departe de problemele legate de salubrizarea Rusiei de teroristii ceceni, tratarea cu muste a presedintelui belorus si circumcizia jurnalistilor incomozi. În secolele XVIII-XIX, politica care a capatat aceasta denumire a fost promovata de Marea Britanie. Deviza ei a fost: "Anglia nu are prieteni sau dusmani vesnici, ea are interese vesnice!" Spre deosebire de Rusia contemporana, prietenia Londrei era cautata de toti. De aceea Anglia a fost libera sa-si aleaga aliatii dupa circumstante si interese. Lui Putin, însa, i-a reusit formidabila "performanta" de a-si izola etans tara pe arena internationala. Prietenia Rusiei nu mai este cautata de nimeni. De fapt, gresesc, Rusia mai are înca cîtiva aliati fideli, ce e drept printre regimurile separatiste si criminale despre care o tara care se respecta nici nu vrea sa auda.

"SPUNE-MI CINE-ŢI SÎNT PRIETENII ..."

Este vorba de asa zisa "republica moldoveneasca nistreana" care, de fapt, este o cloaca unde se scurg banii proveniti de pe urma traficului cu droguri si a comertului ilegal cu armament si marfuri de contrabanda. Tiraspolul mai serveste si în calitate de spelunca în care îsi gasesc refugiul banditii de pe întreg teritoriul fostului imperiu sovietic (atunci cînd simt în spate suflarea fierbinte a Nemesidelor [1]  locale).

Un alt simulacru de stat (si el aliat fidel al Moscovei) este Abhazia. Separatistii aborigeni s-au "proslavit" printr-o epurare etnica pe care ar fi putut-o invidia chiar si "junii turci" [2] de la începutul secolului trecut cînd au "curatit" Armenia de ... armeni. Pe teritoriul controlat de Suhumi nu mai gasesti nici un gruzin, desi, pîna la proclamarea "independentei de stat", în Abhazia majoritatea locuitorilor erau svani si mingreli (grupuri etnice gruzine).

si, în sfîrsit, cel de-al treilea "muschetar" din garda "kaghebista" a presedintelui Putin este Osetia de Sud - o alta regiune iredentista a bietei Gruzii. Osetii, care fac mare caz de "independenta" lor "neîntinata", au transformat-o si ei într-un mijloc comod de a face "business" de contrabanda. Un exemplu banal: citricele din nesuferita Gruzie (interzise de Moscova sub motiv de nocivitate) sînt exportate în Rusia sub marca de productie a "republicii" lor "suverane" si "independente" (desi, pe coastele alpine ale muntilor din Osetia de Sud nu cresc altceva decît muschi si conifere). Despre oceanul de spirt contrafacut revarsat din Ţhinvali ("capitala" Osetiei) peste "mamuca Rusie", nici nu ar mai trebui vorbit, daca din cauza acestuia nu ar deceda în fiecare luna sute de "frati mai mari".

RUSIA sI PARTENERII EI "STRATEGICI"

Cineva ar putea sa întrebe: bine, dar, cum ramîne cu Republica Moldova al carei presedinte comunist a declarat Federatia Rusa "partener strategic"? La fel, Uzbekistanul, Kazahstanul, Kîrgîzstauln, Tagikistanul si Hayastanul [3] au declarat parteneriatui cu Federatia Rusa drept prioritate strategica. Pentru rima si o deplina armonie fonetica în rîndurile acestui colectiv strîns unit de "stanuri"-parteneri, nu ar fi rau de schimbat si denumirea oficiala a "plaiului nostru mioritic" în "Moldovistan". Dar, sa o luam pe rînd.

1) Uzbekistanul. Aceasta tara central-asiatica este condusa înca de la începuturile independentei sale de catre autoritarul presedinte Islam Karimov. El a fost pionierul "paradei suveranitatilor" declansate pe timpul lui Gorbaciov, fiind primul ex-prim-secretar republican care s-a autoîntitulat "presedinte". Suparat ca nu a fost invitat la sindrofia celor trei "zimbri" din Belovejskaia Puscia [4], liderul uzbec a adoptat o pozitie subliniat disidenta fata de Kremlin. Dusul rece al Andijanului [5] l-a facut însa sa-si schimbe orientarea proamericana. Karimov si-a dat seama la timp ca cutiutele albe ale bumbacului uzbec (culoarea alba a fost întotdeauna un simbol al royalismului) nu se prea înscriu în ikebana democratica a unchiului Sam [6] formata din roze georgiene, lalele kîrghîze si portocale ucrainene.

2) Kîrgîzstanul este un stat central-asiatic total dependent de Rusia. El nu numai ca nu are nici un fel de bogatii subpamîntene, soluri roditoare sau brate de munca calificate (pastoritul nomad si astazi este îndeletnicirea de baza a kîrgîzilor ca si acum doua mii de ani), dar nici macar o asezare geostrategica cît de cît importanta. Americanii au încercat sa "democratizeze" Kîrgîzstanul, dar au facut-o în stilul lui Cernomîrdin [7]: în locul presedintelui-academician Askar Akaev l-au întronat la Biskek pe "democraticul" presedinte de colhoz Bakiev.

Nu demult, un localnic cu numele kîrgîz neaos de Ivanov a fost împuscat de catre o santinela americana la portile bazei militare aeriene "Manas" (luata partial în arenda de "US Army" dupa 11 septembrie 2001). Va închipuiti în ce stare de imponderabilitate se afla "kîrgîzul" Ivanov daca l-a atacat cu un briceag pe sergentul american înarmat cu o carabina M-16?. Presedintele Bakiev a ramas la dubii: sa-i alunge pe yankei acasa sau, în spiritul relatiilor "economiei de piata" (propagate de aceeasi americani), sa le ceara acestora o plata de arenda triplata? Pîna la urma el a gasit o solutie demna de înteleptul Solomon: le-a dat rusilor în arenda cea de-a doua jumatate din "Manas".

3) Tagikistanul abia a iesit dintr-un razboi civil sîngeros care a provocat moartea a cîteva zeci de mii de oameni si colosale pierderi materiale. Nici aceasta tara nu se poate lauda cu cine stie ce bogatii. Singurele sale "articole de export" sînt bratele sale de munca ieftine (gastarbaiterii tagici fac concurenta celor moldoveni pe santierele din Moscova) si drogurile. Dusanbe-ul reuseste sa-si mentina autoritatea în Badahsanul de Munte [8] numai datorita ajutorului militar din partea armatei ruse dislocate în aceasta tara. Un pericol major vine si din partea Afganistanului vecin unde locuiesc mai multi tagici decît în Tagikistan. Printre tagicii afghani este raspîndita ideologia islamista talibana si liderii lor tind sa exporte revolutia islamica la nord de Piandj (rîu de granita cu Afghanistanul).

Nu trebuie subestimata nici influenta Iranului vecin, caci farsi (limba de stat a Republicii Islamice Iran) este practic una si aceeasi cu tagika. Singura piedica serioasa în calea unei expansiuni iraniene (în afara de prezenta militara ruseasca) este faptul ca tagicii sînt suniti, pe cînd în Iran domina siismul. În asemenea conditii sprijinul din partea Moscovei este pur si simplu indispensabil. Americanii, instalati aici dupa invadarea Afganistanului, nu pot influenta prea mult evenimentele. Or, înca un "punct fierbinte" în aceasta zona (pe lînga Irak, Iran, Afganistan si Orientul Apropiat) ar fi prea mult chiar si pentru o supraputere de talia Statelor Unite.

4) Kazahstanul este tara cu cea mai complicata structura etno-religioasa din regiune. Natiunea titulara, kazahii, nu constituie majoritatea populatiei. Populatia rusolofona, concentrata în regiunile nordice (cele mai dezvoltate din punct de vedere economic), alcatuieste circa 40% din numarul total al locuitorilor, pe cînd cea kazaha - 38%. E drept ca în ultimul timp se observa o schimbare cantitativa si calitativa în favoarea natiunii titulare care detine posturile de comanda în sistemul politic kazah si are o natalitate net superioara fata de cea a populatiei slave.

Nursultan Abisevici Nazarbaev (presedintele Kazahstanului) nu poate risca o disidenta prea mare fata de Kremlin, deoarece se poate pomeni cu o "pridnestrovie" egala cu o jumatate din teritoriul national. Nici economia kazaha (cea mai dinamica din cele ale fostelor republici sovietice) nu ar putea rezista fara specialistii "alolingvi". Or, kazahii, la fel ca si confratii lor kîrgîzi, înca nu s-au debarasat de predilectia pentru traditionalul pastorit nomad.

Ţarile central-asiatice (cu exceptia Turkmenistanului) sînt legate între ele prin nodul gordian al Ferganei. Aceasta regiune roditoare a fost împartita de catre Stalin între toate "republicile-surori" din regiune. Totul ar fi bine, dar aceasta regiune este locuita în fond de catre uzbeci care graviteaza spre Taskent. Pentru "a face dreptate" unele regiuni locuite de tagici (Samarcand si Buhara) au fost "daruite" cu generozitate Uzbekistanului si populate de kîrgîzi - Kazahstanului. În asa mod au fost semanati germenii conflictelor interetnice sîngeroase care au zguduit regiunea la apusul "perestroikai". În prezent, singura forta în stare (deocamdata) sa mentina subredul status-quo în regiune este Moscova. Fergana este acel butoi cu pulbere care ameninta sa izbucneasca în orice moment în ceea ce analistii politici din Occident numesc: "Noii Balcani".

În anii care au urmat dupa destramarea URSS, etnicii rusi din republicile Asiei Centrale au fost fortati sa se refugieze în "patria istorica". Ei au fugit în graba de teama pogromurilor din partea "fratilor mai mici", lasîndu-le locuintele si toata averea agonisita. Conform ultimelor date statistice, în Federatia Rusa au revenit în ultimii ani circa 14 milioane de repatriati, majoritatea lor - din Asia Centrala. Moscova nu a reactionat în nici un fel ca sa opreasca acest exod sau sa-i apere pe acei care au mai ramas. Pentru comparatie: inexistentul pericol de "românizare" a populatiei rusofone din Republica Moldova a servit drept motiv pentru declansarea razboiului de pe Nistru!

5) Într-o situatie extraordinar de complicata se gaseste Armenia. Astazi armenii locuiesc doar pe o zecime din teritoriul pe care l-au populat pîna la tragicul an 1915 cînd au fost supusi primului genocid oficial recunoscut în istorie din partea turcilor si a aliatilor lor kurzi. În anul 1920, Lenin a daruit Ankarei înca o buna parte din teritoriul national armean (cu tot cu simbolul Armeniei - sfîntul munte Ararat). Din ce a mai ramas, a mai fost rupta o buna bucata care a fost încorporata Azerbaigeanului sovietic [9]: Karabahul de Munte (în limba armeana - Artah). A urmat un razboi pe care Armenia l-a cîstigat multumita ajutorului din partea Moscovei. Blocata de catre adversarii sai istorici (Turcia si Azerbaigean) care îi sînt net superiori din punct de vedere militar, demografic si economic, Armenia poate supravietui numai datorita aliantei cu Rusia. Ea este unica tara din Transcaucazia pe al carei teritoriu prezenta armata ruseasca mai este înca dorita.

A. Apolschi

  Nemesis la grecii antici era zeita justitiei si a razbunarii.

  O organizatie nationalista care propaga idea formarii în jurul Turciei a Imperiului "Marelui Turan" de la Balcani - pîna la Oceanul Pacific. Junii turci au intrat în istorie prin organizarea în anul 1915 a genocidului împotriva armenilor (circa doua milioane de jertfe omenesti).

[3]  Pentru cine nu este înca la curent: Hayastan este denumirea Armeniei în limba armeana, desigur.
[4]  Se are în vedere întrevederea dintre conducatorii Rusiei (Eltin), Belorusiei (suskevici) si Ucrainei (Kravciuk) avuta loc în rezervatia naturala "Belovejskaia Puscia" care a pus punctul final în existenta Uniunii Sovietice.

[5]  În acest oras a avut loc o încercare de reeditare a revolutiilor "florale" de inspiratie americana din celelate republici ex-sovietice (Gruzia, Ucraina si Kîrgîzstan)
[6]  "Unchiul Sam": o denumire alegorica a SUA.

[7]  Fostul prim-ministru rus Victor Cernomîrdin este vestit prin expresiile sale care au devenit adevarate fraze înaripate. Una dintre ele este: "Am vrut sa facem cum se poate mai bine, dar rezultatul a fost ca de obicei !" ("Hoteli kak lucise, no polucilosi - kak vsegda!"

[8]  Regiune situata în sudul tarii în care sînt foarte puternice tendintele separatiste.

[9]  La fel ca si în cazul tagicilor si românilor moldoveni, majoritatea azerilor locuiesc în tara vecina (în cazul nostru - Iran).

Acest raport este în stare sa întristeze pe cei mai înveterati optimisti. Este neplacut sa aflam ca aproximativ 60% dintre "serviciile ecosistemelor" necesare pentru sustinerea vietii pe planeta nostra au degradat sau sînt administrate în asa mod, încît realizarea lor duce la degradare. (Cu toate ca termenul "serviciile ecosistemelor" pare cumva neobisnut, sensul lui este simplu si anume: ocrotirea aerului si a apei, ocrotirea padurilor, pastrarea rezervelor piscicole, controlul schimbarilor de clima, lupta cu calamitatile naturale si cu daunatorii agricoli). Toate acestea ameninta cu noi calamitati naturale care influenteaza negativ bunastarea oamenilor prin înrautatirea calitatii apei, formarea "zonelor moarte" de-a lungul litoralelor marilor si ale oceanelor, micsorarea rezervelor de peste-marfa, cresterea instabilitatii climei. Învatatii subliniaza ca aceste procese se pot amplifica în urmatorii 50 de ani. Omenirea trebuie sa se dezica cît mai repede de atitudinea iresponsabila fata de natura. Aceasta este principala concluzie a autorilor raportului. Administratia actuala de la Casa Alba ignora aceste apeluri, dar milioane si milioane de americani au o atitudine mai mult ca serioasa fata de aceasta problema. Probabil, anume aceasta atitudine a stîrnit printre cititori interesul deosebit pentru noua monografie a lui Jared Diamond, profesor la University of California din Los Angeles. Aceasta carte se numeste "Colapsul civilizatiilor. Cum aleg societatile sa reuseasca sau sa piara". Este o analiza detaliata a catastrofelor îndepartate si a celor recente. care s-au prabusit asupra oamenilor. Acestia au exploatat irational resursele naturale si nu au putut sau pur si simplu nu au vrut sa ia în seama semnalele alarmante. Asproximativ trei luni "Colapsul civilizatiilor" s-a situat în topul celor mai citite carti în ciuda faptului ca acest tratat de peste 600 de pagini nu este nici pe departe o distractie.

Jared Diamond este reprezentantul enciclopedistilor care sînt pe cale de disparitie. Acum el lucreaza la hotarul dintre geografia fizica, biogeografie, istorie, arheologie, economie si ecologie. Anterior a studiat biochimia, fiziologia, ornitologia. În afara de "Colapsul civilizatiilor" el a publicat alte trei carti de popularizare a stiintei care au avut un succes enorm. Una este "Arme, germeni si otel" (1998) pentru care a primit cel mai prestigios premiu american - Pullitzer.

În monografia sa Diamond descrie colapsul populatiilor care se ocupau cu distrugerea mediului ambiant. Cauzele colapsului pot fi diverse: schimbarile nefavorabile ale naturii (de exemplu, înrautatirea climei), aparitia dusmanilor externi, modificarea stucturii înradacinate a comertului. Toti acesti factori pot apasa butonul de declansare a colapsului. Cu toate acestea, cel mai important factor, dupa parerea lui Diamond, este reactia societatii la schimbarile ecologice.

De obicei teoria este seaca, din aceasta cauza sa examinam cîteva exemple concrete. Cartea lui Diamond contine multe exemple, dar ma voi opri doar la trei.

Insula statuilor rasturnate.

Aceasta desigur este Rapa Nui, adica Insula Pastelui, cea mai estica insula a Polineziei. Olandezul Jacob Roggeveen care a descoperit aceasta insula în anul 1722 de ziua Pastelui a descris în jurnalul sau de calatorie statuile enorme de piatra, întoarse cu spatele spre ocean, originea carora nu poate fi explicata în nici un fel. Cum au putut putinii locuitori de pe aceasta insula minuscula sa ciopleasca din tuful vulcanic sute de idoli cu urechile mari, înalti cît o cladire de doua-trei etaje apoi sa-i transporte în diferite puncte ale litoralului si sa-i instaleze pe platforme masive de piatra - ahu fara animale de tractiune? Din ce materiale îsi construiau instrumentele insularii, doar la momentul sosirii lui Roggeveen pe insula cresteau doar arbusti si copaci mici si lipseau cu desarvîrsire copacii cu trunchiuri înalte fara de care este imposibila fabricarea manivelelor, a tavalugilor si a odgonurilor? Asa a aparut faimosul "mister al statuilor de pe Inslua Pastelui". Pentru a explica acest mister s-a apelat chiar si la ipoteza unei vizite a extraterestilor.

La momentul actual învatatii au stabilit ca în trecut pe insula cresteau paduri bogate. În aceste paduri se întîlneau cei mai înalti palmieri si cresteau arborii sofora care se deosebeau printr-un lemn foarte rezistent. Crestea si Triumfetta semitriloba din scoarta careia polinezienii faceau funii foarte rezistente. Pe insula traiau peste cincisprezece mii de locuitori care constituiau o forta de munca putrnica. Statuile erau cioplite în carierele de piatra si erau transportate pe talpici de lemn sub care se puneau traverse de lemn, iar apoi erau ridicate cu ajutorul manivelelor de lemn. Aceasta tehologie era accesibila polinezienilor asa ca nu era nevoie de ajutorul hoinarilor interstelari pentru a instala statuile. Dar încotro au disparut oamenii si padurile?

Insula Pastelui a fost populata relativ recent, în secolul al IX-lea d. Hr. de catre urmasii locuitorilor Arhipelagului Bismarck situat la nord de Noua Guinee. Rapa-Nui este atît de îndepartata de celelalte insule ale Polineziei, încît populatia sa era în izolare totala, inclusiv pîna la vizitele europenilor. O duzina de clanuri detineau teritorii pe tarmul oceanului unde erau instalate pîna la cinci platforme ritualice - ahu. Greutatea acestora atingea cîteva mii de tone (în total existau 25 de platforme). Erau si cîteva zeci de platforme mai mici si mojlocii la poalele carora locutorii îngropau cenusa celor morti. Specialistii considera ca ahu au început sa fie construite si instalate acum o mie de ani. Cel mai mare avînt în instalarea statuilor a revenit anilor 1200-1500 si a luat sfîrsit prin anul 1600. Aproximativ atunci, sau putin mai tîrziu, numarul locuitorilor insulei a inceput sa scada vertiginos si la sosirea escadrei lui Roggeveen nu atingea mai mult de doua mii. Depopularea era însotita de distugerea principiilor sociale cristalizate, de razboiele dintre clanuri si aparitia canibalismului. Cauzele sînt clare. Locuitorii insulei au cheltuit nemilos lemnul pentru transportarea statuilor, pentru constuctia templelor si a canoe-lor, pentru încalzirea locuintelor si pentru incinerarea mortilor. Astfel au fost lichidate padurile bogate. Primii locuitori ai Rapa Nui se alimentau cu moluste, peste, broaste testoase. Pentru a le dobîndi locuitorii insulei trebuiau sa iasa în larg, dar pentru aceasta era nevoie de barci mari, si, evident, de lemn calitativ. De aici rezulta ca defrisarea ducea la micsorarea numarului de canoe, iar aceasta la rîndul ei reducea dobîndirea produselor oceanice bogate în proteine. Treptat au disparut si sursele de vitamine - nucile si fructele. Pe insula traiau o multime de pasari, dar si acestea au disparut, fiind mîncate de oameni si de sobolanii care s-au înmultit spectaculos. Aborigenii stiau sa cultive batata, trestia de zahar, bananele. Pe pamîntul defrisat s-a produs eroziunea solului, iar vîntul si ploaia au gonit si au spalat stratul fertil. Nu se ajungea apa potabila, iar înlocuitorul acesteia - sucul dulce de trestie a provocat cariile si diabetul. Pe Insula Pastelui noptile de iarna sînt friguroase, iar pentru încalzirea locuintelor ramasese doar iarba si resturile de trestie. Epidemiile de viroze respiratorii îi secerau mai ales pe batrîni si copii. Populatia a fost nevoita sa se mute din case în bordeie, deoarece acestea puteau fi încalzite mai usor. În consecinta s-a produs degenerarea fizica. În anul 1774 James Cook i-a gasit pe locuitorii insulei "mici, uscati, timizi si nefericiti". Oamenii au pierdut încrederea în preotii pagîni si în conducatorii sai iar apoi clanurile au declansat razboie care erau alimentate de concurenta pentru pamînt si alimente.

Un colaps ecologic tipic

Pe Insula Pastelui nu puteau fi nici razboiae, nici crize ale comertului extern: oamenii izolati nu aveau cu cine lupta si face comert. Probabil nu au existat nici schimbari climaterice bruste. Ramîn deci doi factori: cel ecologic conditionat de disparitia, în primul rînd, a padurilor si nimicirea pasarilor si incapacitatea conducatorilor de a renunta la instalarea ahu si a statuilor. Ba mai mult, clanurile insulare continuau sa concureze în instalarea statuilor uriase. Mai tîrziu, dupa ce au cazut vechile principii sociale, clanurile rivale au început sa decapiteze si sa rastoarne nemilos idolii straini. Dupa 60 de ani de la vizita lui Cook, pe insula nu a ramas nici un idol în picioare. Statuile mîndre care sînt demonstrate astazi turistilor au fost instalate din nou abia în secolul al XX-lea.

Va urma

Alexei Levin

Piramidele din jungla

(vezi partea I...)

Înainte vreme pe teritoriul Mexicului, Belizului, Hondurasului si al Guatemalei a înflorit, apoi a pierit civilizatia maya. Cultura maya si-a atins culmea progresului în secolul al VIII-lea, la sfîrsitul asa-numitei perioade clasice. În acele timpuri în Yucatan si în apropierea lui traiau nu mai putin de cinci milioane de oameni, posibil chiar de trei-patru ori mai multi. La sosirea spaniolilor aici ramasesera mai putin de cinci sute de mii de oameni.

Diamond considera ca prabusirea civilizatiei maya a fost conditionata de patru factori ai colapsului. La fel ca si locuitorii de pe Rapa Nui maiasii au nimicit padurile si au saracit solul. Ei nu au avut noroc nici de clima, pe peninsula se instala foarte des seceta. În afara de aceasta între conducatorii triburilor maiase izbucneau permanent lupte aprige. În cele din urma în preajma catastrofei iminente indienii maya, la fel ca si insularii de pe Rapa Nui, nu au fost în stare sa-si modifice strategia comortamentala. În schimb, maya nu se confruntau cu criza comertului extern. Unicul produs de care aveau nevoie maiasii era obsidianul - sticla vulcanica din care se confectionau instrumente si arme, dar acesta era livrat fara întrerupere.

Maiasii aveau cunostinte vaste despre miscarea astrilor pe cer si au creat un calendar unic, au construit orase si temple maiestoase, înfrumusetate cu fresce minunate. Dar agricultura lor în comparatie cu alte civilizatii mari ale Mesoamericii si ale Americii de Sud era destul de primitiva. Ei nu aveau animale de tractiune, nici de carne. Dintre animalele de casa existau doar cîini, curci, rati si albini. Populatia care era alcatuita în totalitate din tarani se alimenta în general cu porumb, dar acesta era o sursa destul de saraca în substante nutritive. Cresterea populatiei ducea la extinderea terenurilor agricole. Pentru aceasta erau amenajate terase pe versantii muntilor si erau defrisate noi teritorii. Solurile deveneau sterile si se uscau, iar roada era saraca, provocînd criza alimentara. În perioada dintre anii 810 si 910 s-au înregistrat 20 de perioade secetoase, inclusiv seceta catastrofala din anul 900 cînd maya au ramas fara rezervele de apa. Credinta în puterea nelimitata a regilor-sacerdoti a fost clintita. Armate de regi si printi încercau tot mai des sa se pricopseasca pe contul vecinilor si se încingeau tot mai multe conflicte. În acelasi timp ei se încumetau sa construiasca noi temple si palate, sperînd sa cîstige bunavointa zeilor si sa evite tragedia apropiata. Finalul este cunoscut: un adevarat colaps ecologic.

Putea fi evitat acest final trist? În principiu da, exista chiar si un exemplu. Aproximativ sase sute de ani în urma conducatorii imperiului incasilor au putut evita pericolul legat de disparitia padurilor. La ordinul lor indienii au limitat defrisarea Anzilor si au început consolidarea versantilor, plantînd paduri tinere. Acest fapt a încetinit eroziunea solului, a oprit scaderea productivitatii gospodariilor taranesti si a amînat criza alimentara. Chiar daca la mijlocul sec. al XVI-lea imperiul incasilor si-a încetat existenta aceasta nu s-a întîmplat din cauza unui colaps ecologic. Cea mai dezvoltata si numeroasa civilizate de indieni a pierit din cauza conflictelor interne si din cauza conchistadorilor spanioli, în fata carora armatele numeroase de indieni erau practic dezarmate.

Din ce cauza indienii maya nu s-au îngrijit la vreme sa-si salveze natura? În comparatie cu imperiul incasilor care era un stat centralizat si se supunea puterii monarhului absolut, pamînturile mayasilor erau împartite între orasele-state care luptau permanent între ele. În aceste conditii, folosind limbajul contemporan, era imposibila o politica unica de protectie a naturii. Astfel ca civilizatia maya s-a autonimicit cu mult înaintea aparitiei primilor colonizatori europeni.

Alexei Levin

Va urma.