Teorii privind educabilitatea
Întrucât omul are capacitatea de a fi sensibil si receptiv la influentele mediului social, educational etc., dezvoltarea biopsihosociala poate fi împlinita datorita unei caracteristici fundamentale a individualitatii sale numita educabilitate. Educabilitatea este definita ca reprezentând disponibilitatea omului de a fi 12512q1618m receptiv la influentele educatiei (formale, informale si nonformale) si de a realiza acumulari progresive exprimate în comportamentale sale psihosociale. În legatura cu problema educabilitatii fiintei umane au fost formulate diverse teorii privind factorii dezvoltarii, ponderea si rolul factorilor endogeni si exogeni în acest proces ontogenetic (vezi E. Paun, 1988). Cele mai reprezentative puncte de vedere teoretice asupra educabilitatii sunt sustinute în teoriile ereditarista, ambientalista si a dublei determinari.
Teoria ineista (ereditarista) afirma, în principal, rolul fundamental al factorilor ereditari în dezvoltarea filogenetica si ontogenetica a subiectului uman, contestând sau negând importanta factorilor sociali si educationali. Exponentii acestei teorii adopta o atitudine absolutista, exclusivista, pesimista negând rolul si valoarea educatiei si mediului în dezvoltarea psihoindividuala.
Teoria ambientalista (sociologista) sustine ca dezvoltarea psihica a omului se datoreaza, în cea mai mare masura, influentei factorilor exogeni, îndeosebi mediului social si educatiei, eludând ponderea si rolul factorilor biologici (ereditari). Reprezentantii acestei teorii exprima o atitudine optimista privind rolul si importanta factorilor socio-educationali în devenirea fiintei umane. De altfel, ambele teorii sunt exclusiviste si unilaterale întrucât asolutizeaza nejustificat influenta unui grup de factori (ereditari sau ambientali) în dezvoltarea psihoindividuala, desconsiderând sau eludând contributia celorlalti factori ai psihogenezei umane.
Teoria dublei determinari încearca sa identifice nu numai influenta factorilor endogeni si exogeni ai dezvoltarii psihice, ci si procesualitatea, interdependenta specifica fiecarui grup de influente în formarea si devenirea personalitatii umane. Pare a fi teoria cea mai obiectiva asupra dezvoltarii care exprima o atitudine realista, surprinde limitele celor doua teorii mentionate si care îsi fundamenteaza ideile pe cercetarile stiintifice actuale, mai ales din domeniul geneticii.
Pe baza faptelor experimentale si a argumentelor teoretice stiintifice, astazi este depasita teoria nativista ( preformista) - care sustine caracterul înnascut, predeterminat al dezvoltarii psihice, cât si teoria genetista a tabulei rasa, potrivit careia la nastere copilul este lipsit de orice psihism; în care întreaga organizare psihica s-ar elabora exclusiv, dupa nastere, prin întipariri mecanice în creier ale urmelor actiunii stimulilor externi. stiinta contemporana aseaza la baza analizei si explicarii ( nu si a elucidarii ) genezei psihicului principiul interactiunii dinamice circular-structurante dintre ansamblul factorilor si conditiilor interne, pe de o parte, si multitudinea determinarilor, influentelor externe, pe de alta parte. Ca atare, la nastere copilul nu poseda o organizare psihica definitiva, încheiata, dar nici nu este o tabula rasa. Modelul interactionist -circular structurant, postuleaza ca în cazul dezvoltarii psihice optime, raportul dintre factorii externi si conditiile interne este izomorf si reversibil. De exemplu, absenta auzului- ca o conditie interna - are acelasi efect asupra dezvoltarii perceptiei auditive ca si absenta sunetelor, a semnalelor externe - ca factor extern. Iar deficitul functional al creierului - conditie interna - se rasfrânge la fel de negativ asupra dezvoltarii intelectuale ca si deficitul de stimulare informationala si de instruire - factor extern. Între cele doua categorii de variabile - exogene si endogene- în cursul interactiunii psihogenetice pot sa se manifeste si relatii de compensare reciproca. În sensul ca un deficit în sfera organizarii biofiziologice initiale poate fi compensat, însa limitativ, sub aspect psihogenetic, prin optimizarea corespunzatoare a factorilor externi, a conditiilor si contextelor de mediu. Iar pe de alta parte caracterul nestimulativ sau potrivnic al mediului socio-cultural poate, tot între anumite limite, sa fie compensat prin functionarea superioara a creierului uman.
În ceea ce priveste ponderea celor doua categorii de factori ( variabile ) în structurarea procesului dezvoltarii psihice, datele cercetarilor efectuate ne permit sa stabilim urmatoarea relatie logica: în etapele timpurii ale psihogenezei, în mod normal predomina, aproape întotdeauna, rolul influentelor factorilor externi, fizici si sociali; iar în etepele târzii ale psihogenezei, întrucât structurile cognitive, afective, motivationale, aptitudinale, atitudinale, reglatorii tind sa se structureze si autonomizeze, ponderea principala revine factorilor interni, conditiilor subiective de autoorganizare si autodezvolare psihocomportamentala. Deci, în destinul psihogenetic al individului, în copilarie, rolul determinant revine factorilor exogeni, externi ( socializare, învatare, educatie, enculturatie, instructie etc.), iar odata cu adolescenta si în continuarea stadialitatii dezvoltarii psihogenetice, pozitia principala revine factorilor endogeni, conditiilor interne ( interiorizare, subiectivizare, personalizare, obiectivare, exteriorizare, autoprogramare, actiune personala, autodeterminare etc.). Devine astfel evident ca, în explicarea genezei si dezvoltarii psihicului uman, este total inoperanta schema determinismului linear, univoc (fie biologist, sociologist sau spiritualist), si ca trebuie abordat într-o maniera sistemica, interactionista si plurideterminista integratoare.
|
