Teorii privind educabilitatea
Īntrucāt omul are capacitatea de a fi sensibil si receptiv la influentele mediului social, educational etc., dezvoltarea biopsihosociala poate fi īmplinita datorita unei caracteristici fundamentale a individualitatii sale numita educabilitate. Educabilitatea este definita ca reprezentānd disponibilitatea omului de a fi 12512q1618m receptiv la influentele educatiei (formale, informale si nonformale) si de a realiza acumulari progresive exprimate īn comportamentale sale psihosociale. Īn legatura cu problema educabilitatii fiintei umane au fost formulate diverse teorii privind factorii dezvoltarii, ponderea si rolul factorilor endogeni si exogeni īn acest proces ontogenetic (vezi E. Paun, 1988). Cele mai reprezentative puncte de vedere teoretice asupra educabilitatii sunt sustinute īn teoriile ereditarista, ambientalista si a dublei determinari.
Teoria ineista (ereditarista) afirma, īn principal, rolul fundamental al factorilor ereditari īn dezvoltarea filogenetica si ontogenetica a subiectului uman, contestānd sau negānd importanta factorilor sociali si educationali. Exponentii acestei teorii adopta o atitudine absolutista, exclusivista, pesimista negānd rolul si valoarea educatiei si mediului īn dezvoltarea psihoindividuala.
Teoria ambientalista (sociologista) sustine ca dezvoltarea psihica a omului se datoreaza, īn cea mai mare masura, influentei factorilor exogeni, īndeosebi mediului social si educatiei, eludānd ponderea si rolul factorilor biologici (ereditari). Reprezentantii acestei teorii exprima o atitudine optimista privind rolul si importanta factorilor socio-educationali īn devenirea fiintei umane. De altfel, ambele teorii sunt exclusiviste si unilaterale īntrucāt asolutizeaza nejustificat influenta unui grup de factori (ereditari sau ambientali) īn dezvoltarea psihoindividuala, desconsiderānd sau eludānd contributia celorlalti factori ai psihogenezei umane.
Teoria dublei determinari īncearca sa identifice nu numai influenta factorilor endogeni si exogeni ai dezvoltarii psihice, ci si procesualitatea, interdependenta specifica fiecarui grup de influente īn formarea si devenirea personalitatii umane. Pare a fi teoria cea mai obiectiva asupra dezvoltarii care exprima o atitudine realista, surprinde limitele celor doua teorii mentionate si care īsi fundamenteaza ideile pe cercetarile stiintifice actuale, mai ales din domeniul geneticii.
Pe baza faptelor experimentale si a argumentelor teoretice stiintifice, astazi este depasita teoria nativista ( preformista) - care sustine caracterul īnnascut, predeterminat al dezvoltarii psihice, cāt si teoria genetista a tabulei rasa, potrivit careia la nastere copilul este lipsit de orice psihism; īn care īntreaga organizare psihica s-ar elabora exclusiv, dupa nastere, prin īntipariri mecanice īn creier ale urmelor actiunii stimulilor externi. stiinta contemporana aseaza la baza analizei si explicarii ( nu si a elucidarii ) genezei psihicului principiul interactiunii dinamice circular-structurante dintre ansamblul factorilor si conditiilor interne, pe de o parte, si multitudinea determinarilor, influentelor externe, pe de alta parte. Ca atare, la nastere copilul nu poseda o organizare psihica definitiva, īncheiata, dar nici nu este o tabula rasa. Modelul interactionist -circular structurant, postuleaza ca īn cazul dezvoltarii psihice optime, raportul dintre factorii externi si conditiile interne este izomorf si reversibil. De exemplu, absenta auzului- ca o conditie interna - are acelasi efect asupra dezvoltarii perceptiei auditive ca si absenta sunetelor, a semnalelor externe - ca factor extern. Iar deficitul functional al creierului - conditie interna - se rasfrānge la fel de negativ asupra dezvoltarii intelectuale ca si deficitul de stimulare informationala si de instruire - factor extern. Īntre cele doua categorii de variabile - exogene si endogene- īn cursul interactiunii psihogenetice pot sa se manifeste si relatii de compensare reciproca. Īn sensul ca un deficit īn sfera organizarii biofiziologice initiale poate fi compensat, īnsa limitativ, sub aspect psihogenetic, prin optimizarea corespunzatoare a factorilor externi, a conditiilor si contextelor de mediu. Iar pe de alta parte caracterul nestimulativ sau potrivnic al mediului socio-cultural poate, tot īntre anumite limite, sa fie compensat prin functionarea superioara a creierului uman.
Īn ceea ce priveste ponderea celor doua categorii de factori ( variabile ) īn structurarea procesului dezvoltarii psihice, datele cercetarilor efectuate ne permit sa stabilim urmatoarea relatie logica: īn etapele timpurii ale psihogenezei, īn mod normal predomina, aproape īntotdeauna, rolul influentelor factorilor externi, fizici si sociali; iar īn etepele tārzii ale psihogenezei, īntrucāt structurile cognitive, afective, motivationale, aptitudinale, atitudinale, reglatorii tind sa se structureze si autonomizeze, ponderea principala revine factorilor interni, conditiilor subiective de autoorganizare si autodezvolare psihocomportamentala. Deci, īn destinul psihogenetic al individului, īn copilarie, rolul determinant revine factorilor exogeni, externi ( socializare, īnvatare, educatie, enculturatie, instructie etc.), iar odata cu adolescenta si īn continuarea stadialitatii dezvoltarii psihogenetice, pozitia principala revine factorilor endogeni, conditiilor interne ( interiorizare, subiectivizare, personalizare, obiectivare, exteriorizare, autoprogramare, actiune personala, autodeterminare etc.). Devine astfel evident ca, īn explicarea genezei si dezvoltarii psihicului uman, este total inoperanta schema determinismului linear, univoc (fie biologist, sociologist sau spiritualist), si ca trebuie abordat īntr-o maniera sistemica, interactionista si plurideterminista integratoare.
|
