Vointa
Vointa este unul din procesele psihice cele mai controversate. Locul ei în
sistematica psihologiei generale nu a fost înca definitiv stabilit.
Astfel, exista autori care socotesc ca vointa nu are o
identitate de sine suficient de puternica pentru a ocupa un loc distinct
în structura psihologiei generale, ea urmînd sa fie diseminat 16516s1812q a în
analiza celorlalte entitati psihice. Altii afirma ca
vointa poseda o individualitate si consistenta
specifica, care o delimiteaza de celelalte procese psihice. Cele
doua tendinte au o distributie geografica bine
conturata: prima este proprie cu precadere psihologiei americane, în
timp ce a doua este întîlnita cu precadere în psihologia
europeana.
Modul de abordare a vointei a fost multa vreme tributar
influentei curentelor filosofice; în filosofie exista doua
linii: cea idealista si cea materialista. În cadrul liniei
idealiste, problematica vointei a fost abordata din perspectiva
libertatii omului de a se misca în mod liber, independent în
spatiul existentei sale, ghidat de dorintele sale. Vointa
apare astfel ca o "forta individuala" prin care se
manifesta maximal libertatea umana. Absolutizarea acestei forte
a avut drept urmare aparitia conceptiei "liberului arbitru", conform
careia comportamentul uman este determinat exclusiv de vointa
si, ca atare, omul devine independent de conditiile externe.
Pe de alta parte, linia materialista sustine ca omul
si întreaga lui activitate se circumscriu unui cîmp precis delimitat de
legitati reale; ca atare, vointa nu este si nu trebuie
sa fie sustrasa unui determinism obiectiv extern, ea se poate elabora
numai în concordanta cu cerintele acestui determinism. Pe
lînga un determinism intern, s-a introdus si un determinism intern,
reprezentat de destin, de soarta, astfel rezultînd conceptia
fatalista conform careia omul este pre-programat în tot ce face,
gîndeste sau simte.
Acestea sunt însa orientari extreme, care nu pot elucida în mod
satisfacator problematica deloc simpla a vointei. Pentru o
abordare adecvata, vointa trebuie circumscrisa în aria mai
larga a determinismului vietii si activitatii psihice
în general. Ca o componenta a vietii psihice, vointa se subordoneaza
actiunii principiului determinismului extern. Ca expresie a unor
interactiuni si conexiuni interne, vointa se subordoneaza
si unor determinatii de ordin favorizant sau defavorizant de ordin
intern. Ca structura, ea trebuie considerata o rezultanta a
interactiunilor complexe dintre influentele determinismului extern
si cele ale determinismului intern. Prin ea, omul ajunge sa
dobîndeasca o calitate sui generis, autodeterminarea: actiunile pe
care le efectueaza omul nu sunt un raspuns mecanic la influentele
situatiilor externe, ci au la baza un complex proces intern de
analiza, interpretare si deliberare, astfel încît, în fata
diferitelor situatii alternative, omul devine capabil sa aleaga
în cunostinta de cauza si sa adopte anumite
decizii. Actiunile umane sunt urmari logice ale unor demersuri
interne de ordin decizional. Hegel afirma ca libertatea este necesitatea
înteleasa.
Vointa o putem defini ca forma superioara de autoreglare prin
intermediul careia omul devine capabil sa faca alegeri în
cunostinta de cauza si sa se autodetermine ca Eu
specific în raport cu cei din jur.
Bibliografie:
Golu, Mihai, Bazele psihologiei generale, Ed. Universitara, 2002
|
