ACTIVITATEA UMANA

Definirea si structura psihologica a activitatii

Din punct de vedere psihologic, este important de retinut ca, in activitate, are loc interactiunea specifica si naturala a proceselor psihice cognitive, afective, volitive, a atentiei si a limbajului.

Activitatea reflecta modul de organizare si manifestare a personalitatii reale. Ea trebuie privita in primul rand ca mod fundamental de relationare si echilibrare a omului cu mediul sau specific de viata sau de existenta. In aceasta acceptiune, ea presupune un anumit consum de energie fizica si neuropsihica din partea subiectului si recurgerea la crearea si utilizarea unor mijloace adecvate situatiilor si scopurilor.

In al doilea rand, activitatea poate fi definita ca modalitate specifica de alternare si combinare la nivelul omului-subiect a celor doua verigi ale adaptarii: asimilarea si acomodarea.

Asimilarea inseamna luarea in stapanire de catre subiect a unei situatii si atingerea scopului propus pe baza organizarii sale interne actuale, fara a fi obligat sa se pregateasca dinainte, sa invete lucruri noi sau sa-si modifice vechile sisteme de operatii si deprinderi.

Acomodarea consta in realizarea echilibrarii cu mediul si atingerea scopului propus prin introducerea unor modificari mai mult sau mai putin semnificative la nivelul unor subsisteme ale personalitatii, modificari impuse de noutatea si complexitatea situatiilor actuale.

In al treilea rand – activitatea ca forma superioara de relationare cu mediul , specifica si definitprie pentru om – implica stabilirea si formularea anticipata a obiectivelor care, in acest caz, devin scopuri. Cu alte cuvinte, activitatea devine o relationare multiplu mijlocita si conditionata, caracterizata prin planificare si programare. Omul ajunge la un astfel de nivel al organizarii modului sau de relationare cu mediul, incat, isi formuleaza anticipat scopuri si, inainte de a intreprinde efectiv actiunile corespunzatoare atingerii lor, efectueaza aceste actiuni in minte si le probeaza eficienta.

Din punct de vedere structural, activitatea se cere a fi analizata sub doua aspecte principale: primul legat de conexiunea si conditionarea dintre cele trei verigi functionale bazale – motivul, scopul si mijlocul; cel de-al doilea, legat de modul de atrticulare si implicare a diferitelor functii, procese si trasaturi psihice particulare.

Formele activitatii

In delimitarea si clasificarea formelor de activitate umana, criteriul succesiunii onogenetice a personalitatii este cel mai important, de aceea ne vom referi pe scurt la formele de activitate desprinse prin aplicarea lui.

Jocul este prima forma sub care incepe sa se manifeste si sa se afirme intr-o maniera structurata activismul fiintei umane. Acesta se impune ca activitate dominanta la varsta copilariei si mai ales in perioada prescolara. Trasaturile sale definitorii sunt:

caracterul integra intrinsec al motivatiei care-l genereaza si-l sustine (copilul simte in mod acut nevoia de a se juca);

corespondenta permanenta a motivului cu scopul (motivul rezida in obtinerea unei placeri sau satisfactii prin joc, iar scopul – in a se juca din placere);

absenta centrarii pe obtinerea unui produs concret;

absenta legaturii cu problemele asigurarii existentei;

absenta coercitiilor si constrangerilor privind angajarea in joc;

absenta relativa a obligatiilor si raspunderilor sociale.

Dominant la varsta copilariei prescolare, jocul va continua sa ramana o componenta importanta in structura de ansamblu a sistemului personalitatii, chiar la varste inaintate, prin aceasta omul dobandind atributul de fiinta ludica.

Invatarea. In sens larg, prin invatare se intelege trecerea unui sistem instruibil dintr-o stare initialaA₀, de neinstruire, intr-o stare finala A_n, de instruire, care permite realizarea unor obiective specifice de reglare.

In sens restrans, prin invatare intelegem activitatea pe care individul uman o desfasoara sistematic, intr-un cadru socialmente organizat, in vederea asimilarii de informatii in forma cunostintelor, a elaborarii unor ansambluride operatii si deprinderi, precum si a unor capacitati de intelegere, interpretare si explicare a fenomenelor din natura si societate.

Fiind organizata gradual si diferentiat pe cicluri si profile, invatarea scolara joaca rolul principal in formarea si dezvoltarea personalitatii, mai ales in plan intelectual si profesional.

Activitatea de munca reprezinta in plan ontogenetic forma finala si superioara de structurare si desfasurare a relatiei dintre om si natura, determinat si subordonat satisfacerii nevoilor biologice si materiale vitale, de care depinde supravietuirea si perpetuarea speciei.

Daca invatarea se considera a fi o disponibilitate si o aptitudine generala, activitatea de munca, in forma sa actuala de realizare, are la baza abilitati si aptitudini speciale – manuale sau intelectuale, tehnice sau simbolic-abstracte, stiintifice sau artistice etc.

Activitatea de munca, diferentiata si structurata sub forma unei profesii, devine componenta sau blocul functional central al sistemului personalitatii si da masura valorii reale a unui individ in plan social.