APOLINICUL SI DIONISIACUL

APOLINICUL sI DIONISIACUL

206. Problema traita si partial elaborata de Schiller a fost re­luata īntr-un mod nou si original de Nietzsche īn lucrarea Die Geburt der Tragodie¹ din 1871. Aceasta scriere de tinerete se raporteaza, ce-i drept, nu la Schiller, ci mai degraba la Scho-penhauer si la Goethe. Cel putin aparent, ea are īnsa īn comun cu Schiller estetismul si credinta īn greci, cu Schopenhauer pesimismul si motivul mīntuirii, si multe puncte de contact cu Faust al lui Goethe. īn ce ne priveste, dintr 353v211d e toate aceste ra­portari, cea mai importanta este, fireste, aceea la Schiller. Nu putem trece īnsa pe līnga Schopenhauer fara a remarca masura importanta īn care el a dezvoltat ideile orientale tratate de Schil­ler sub forma unor palide scheme. Daca facem abstractie de pe­simismul lui Schopenhauer, izvorīt din opozitia fata de bucuria crestina a credintei si certitudinea mīntuirii, doctrina salvarii este la el esentialmente budista. El s-a situat de partea Orientu­lui. Evident, aici este o contrareactie la atmosfera noastra occi­dentala. Dupa cum se stie, aceasta reactie subzista nu īn mica masura si astazi īn cadrul unor miscari variate, īndreptate mai mult sau mai putin total catre India. Aceasta orientare catre Orient se opreste pentru Nietzsche īn Grecia. El resimte Grecia si ca pe un spatiu de mijloc īntre Rasarit si Apus. Aici se īntīl-neste cu Schiller - dar cīt de diferita este conceptia lui despre caracterul grecesc! El vede fondul īntunecat pe care este pictata lumea de aur, senina, a Olimpului. "Pentru a putea trai, grecii au trebuit sa creeze, īmpinsi de cea mai imperioasa necesitate, acesti zei." "Grecul cunostea si resimtea spaimele si ororile

1 Fr. Nietzsche, Werke, voi. 1, 1899.

TIPURI  PSIHOLCXĪICE

APOLINICUL sI DIONISIACUL

existentei; īn genere, spre a putea trai, el a trebuit sa le opuna acestora nasterea de vis, stralucitoare a olimpicnilor." Acea ne­īncredere uriasa īn fata puterilor titanice ale naturii, acea Moira tronīnd fara mila peste orice cunoastere, acel vultur al lui Prome-tcu, prietenul oamenilor, acea neīnfricare a īnteleptului Oedip, acel blestem al neamului atrizilor care īl constrīnge pe Orestc la matricid au fost mereu si reīnnoit biruite de greci, sau cel putin īnvaluite si retrase privirii cu ajutorul acelei lumi ar­tistice intermediare a olimpicnilor."² "Seninatatea" grecilor, ce­rul rizind al Eladei ca o iluzie lucind pe fundaluri īntunecate - iata cunoasterea rezervata modernilor; un argument important īmpotriva estetismului moral! Nietzsche adopta astfel un punct de vedere substantial diferit de acela al lui Schillcr. Ceea ce am presupus īn cazul lui Schillcr, anume faptul ca Bric/e iiber dic āstlietische Erzielmng se afla in slujba unei cauze proprii, devi­ne īn cazul scrierii lui Nietzsche o certitudine - cartea este "profund generala". si in vreme ce Schillcr īncepe sovaitor sa picteze lumini si umbre īn culori palide si, climinīnd toate ascunzisurile si abisurile naturii umane, sa īnteleaga opozitia din propriul suflet ca fiind aceea dintre "naiv" si "sentimental", con­ceptia lui Nietzsche este mai profunda si deseneaza un contrast care pe una din laturile lui nu este cu nimic mai prejos dccīt frumusetea stralucitoare a viziunii lui Schillcr, iar pe cealalta latura gaseste sunete infinit mai īntunecate care intensifica, ce-i drept, puterea luminii, dar lasa, totodata, sa se presimta dincolo de ele un īntuneric si mai adine.

Nietzsche numeste perechea sa fundamentala de contra­
rii: apolinic-dionisiac. Sa īncercam mai intīi sa ne reprezentam
natura lor. īn acest scop, voi da mai jos o seric de citate cu
ajutorul carora cititorul va fi īn masura - chiar fara a fi parcurs
scrierea lui Nietzsche - sa-si formeze singur un punct de ve­
dere si sa judece totodata opinia mea in ce o priveste.

"Vom fi cistigat mult pentru stiinta esteticii īn clipa in
care vom fi ajuns nu doar la īntelegerea logica, ci si la certitu­
dinea nemijlocita a punctului de vedere potrivit caruia dezvol-

2 Nictzsche, loc. cit., p. 31.

tarea īn continuare a artei este legata de duplicitatea apolinic-dionisiac: īn acelasi fel īn care generarea depinde de dualitatea sexelor īn conditiile unei lupte continue si ale unei īmpacari in­tervenind doar periodic."

"De cele doua divinitati ale artei, de Apollo si de Dio-
nysos, legam recunoasterea faptului ca īn lumea greaca exista,
īn functie de origine si de scopuri, o enorma opozitie, īntre arta
plastica, apolinica, si arta lipsita de imagini a muzicii ca arta a
lui Dionysos: cele doua instincte atīt de diferite merg īn paralel,
īn conflict deschis cel mai adesea, imboldindu-se reciproc īn ve­
derea unor noi nasteri, mereu mai robuste, spre a perpetua prin
ele lupta acelor opozitii pe care cuvīntul comun «arta» doar apa­
rent o anuleaza; pīna cīnd, īn cele din urma, printr-un act meta­
fizic miraculos al «vointei» elenice, ele apar īmperecheate, si īn
aceasta īmperechere zamislesc opera de arta, dionisiaca si apo­
linica deopotriva, a tragediei atice."³

Spre a caracteriza mai īndeaproape aceste doua instincte,
Nietzsche compara starile psihologice specifice produse de ele
cu acelea ale visului si ale betiei. Instinctul apolinic produce sta­
rea comparabila visului, instinctul dionisiac pe cea comparabila
betiei. Prin "vis", Nietzsche īntelege, cum spune el īnsusi, mai
cu seama "viziunea interioara", "aparenta frumoasa a lucrurilor
onirice". Apollo "stapīneste aparenta frumoasa a lumii interioa­
re a fanteziei", el este "zeul tuturor fortelor plastice". Este ma­
sura, numar, limitare si stapīnire a tot ceea ce este salbatic si
neīmblīnzit". "Ai vrea sa-1 desemnezi pe Apollo prin su­
perba imagine divina a principium-ului individuationis."⁴ Dio­
nisiacul este, īn schimb, eliberarea instinctului fara limite, iz­
bucnirea neīnfrīnatei dynamis a naturii animale si divine, de
unde faptul ca omul apare īn corul dionisiac ca satyr, zeu īn
partea de sus, tap īn cea de jos.⁵ Este groaza provocata de sfarī-
marea principiului individuatiei si totodata "extazul plin de de­
licii" pentru ca el s-a sfarīmat. Dionisiacul este din acest motiv

Loc. cit, pp. 19 s. urm.

Loc. cit., pp. 22 s. urm.

Loc. cit., pp. 57 s. uim.

TIPURI PSIHOLOGICE

APOLINICUL sI DIONISIACUL

comparabil cu betia care dizolva individualul īn instincte si con­tinuturi colective, o explozie a eului īnchis sub influenta lumii. De aceea īn dionisiac aflam omul īn fata omului, "chiar si natura alienata, ostila sau subjugata celebreaza din nou sarbatoarea īm­pacarii cu fiul ei pierdut, omul"⁶. Fiecare se simte "una" cu aproapele sau ("nu doar unit, īmpacat, contopit"). Individualita­tea sa trebuie sa fie de aceea complet abolita. "Omul nu mai este artist, el a devenit opera de arta: forta artistica a īntregii naturi [...] se reveleaza aici sub fiorul betiei."⁷ Altfel spus, acea dynamis creatoare, libidoul sub forma instinctului, ia īn stapīnire individul ca pe un obiect si īl foloseste ca pe un instrument sau ca pe o expresie. Daca ar fi sa concepem fiinta naturala ca "ope­ra de arta", atunci, īn stare dionisiaca, omul devine opera de arta naturala; īn masura īn care fiinta naturala tocmai nu este opera de arta īn acceptia īn care obisnuim sa īntelegem noi "opera de arta", ea nu este decīt simpla natura neīmblīnzita, torent salbatic īn orice privinta, nici macar animal limitat la sine si la fiinta lui. Din ratiuni de claritate si din motive legate de discutia care va urma, ma simt obligat sa subliniez acest punct pe care Nietz-sche, din anumite motive, a omis sa-1 scoata īn evidenta, ascun-zīnd astfel problema sub un val estetic īnselator, pe care īnsa, fara voia lui, 1-a ridicat din cīnd īn cīnd. Asa, de pilda, atunci cīnd se refera la orgiile dionisiace: "Aproape pretutindeni, īn miezul acestor sarbatori se afla o desfrīnare sexuala tumultuoasa ale carei valuri se revarsau peste fiecare familie si peste legile ei venerabile; tocmai bestiile cele mai salbatice ale naturii erau aici descatusate pīna īntr-atīt īncīt se lasau prada acelui respin­gator amestec de voluptate si cruzime."⁸

211. Nietzsche considera reconcilierea dintre Apollo delfic si Dionysos un simbol al reconcilierii acestor contraste īn inima grecului civilizat. El uita īnsa de propria formula compensatoa­re, potrivit careia zeii din Olimp īsi datoreaza lumina īntuneri­cului din sufletul grec; īn consecinta, īmpacarea lui Apollo cu

Loc. cit., p. 24.

Loc. cit., pp. 24 s. urm.

Loc. cit., p. 27.

Dionysos ar fi o aparenta frumoasa, un deziderat provocat de mizeria resimtita de jumatatea civilizata a grecului īn lupta cu latura barbara care īn stare dionisiaca īsi croia nestīnjenita drum. īntre religia unui popor si modul sau de viata real exista īntot­deauna o relatie compensatoare, altminteri religia nu ar avea nici un sens practic. Regula se confirma īncepīnd cu moralitatea īnalta a religiei persilor pe de-o parte, si cu ambiguitatea morala a obiceiurilor lor, faimoasa īnca din Antichitate, pe de alta parte, si pīna īn epoca noastra "crestina", īn care religia iubirii a asistat cea mai īntinsa baie de sīnge din istoria universala. De aceea putem conchide, īn temeiul tocmai al simbolului reconcilierii delfice, ca exista un conflict cu deosebire vehement īn fiinta greaca. Ceea ce ar putea explica dorinta de mīntuire care a con­ferit misterelor acea importanta imensa īn viata poporului grec pe care au trecut-o pe de-a-ntregul cu vederea elenistii exaltati de odinioara. Se obisnuia sa se atribuie īn mod naiv grecilor doar ceea ce ne lipsea noua.

212. īn starea dionisiaca, grecul nu devenea nicicum opera de arta, ci era inundat de propria fiinta barbara, deposedat de personalitate, desfacut īn componentele sale colective si facut una cu inconstientul colectiv (prin renuntarea la telurile indivi­duale), una cu "geniul speciei", al naturii chiar. Pentru cel care atinge conditia de īnfrīnare apolinica, aceasta stare de betie care īl facea pe om sa-si uite cu totul de sine si de umanitatea sa, devenind o simpla fiinta instinctuala, va fi fost ceva demn de dispret, motiv pentru care īntre cele doua instincte trebuia, neīn­doielnic, sa izbucneasca mai īntīi o lupta apriga. Sa se puna īn libertate instinctele omului civilizat! Cel care se exalta īn fata culturii īsi īnchipuie ca din ea izvoraste doar frumusete. Aceasta eroare se bazeaza pe o lipsa de cunoastere psihologica profunda. Fortele instinctuale acumulate īn insul civilizat sīnt extrem de distrugatoare si cu mult mai primejdioase decīt instinctele pri­mitivului care īsi traieste continuu si īn masura modesta instinc­tele negative. De aceea nici un razboi din trecutul istoric nu poa­te rivaliza, īn amploarea ororii, cu razboiul natiunilor civilizate. Nici la greci nu va fi fost altminteri. Tocmai pentru ca au trait ^v»u senzatia de groaza, ei au izbutit sa īmpace treptat dionisiacul

TIPURI PSIHOLOGICE

APOLINICUL sI DIONISIACUL

cu apolinicul "printr-un act metafizic miraculos", cum spune Nietzsche chiar de la īnceput. Trebuie sa retinem aceasta afir­matie, ca si cealalta, dupa care opozitia īn chestiune "nu este suprimata decīt aparent de termenul comun «arta»". Trebuie sa ne amintim de aceste propozitii deoarece Nietzsche, asemenea lui Schiller, are tendinta evidenta de a atribui artei un rol me­diator si mīntuitor. si astfel, problema se īnfunda īn estetic - urītul este de asemenea "frumos"; abominabilul, raul chiar stra­lucesc, jinduite, īn lucirea īnselatoare a frumosului estetic. Na­tura de artist a lui Schiller, ca si aceea a lui Nietzsche, revendica prin sine si pentru posibilitatile proprii de creatie si de expresie un sens mīntuitor.

213. Iata de ce Nietzsche uita cu totul de faptul ca lupta dintre Apollo si Dionysos si īmpacarea lor finala nu era pentru greci o problema estetica, ci una religioasa. Sarbatorile dionisiace ale satyrilor erau, potrivit oricarei analogii, un fel de sarbatori to­temice, īnsotite de identificari totemice cu stramosii mitici sau direct cu animalul totem. Cultul lui Dionysos a avut īn multe locuri o coloratura mitic speculativa si a exercitat īn orice caz o influenta religioasa foarte puternica. Faptul ca tragedia a luat nastere din ceremonia religioasa primitiva semnifica tot atīt cīt legatura dintre teatrul nostru modern si misterele medievale, precum si fundamentul exclusiv religios al acestora, si nu īnga­duie de aceea ca problema sa fie judecata doar īn aspectul ei estetic. Estetismul reprezinta ochelarii moderni prin care tainele psihologice ale cultului dionisiac sīnt vazute īntr-o lumina īn care anticii īn mod sigur nu le vedeau si nu le traiau. Atīt īn cazul lui Nietzsche, cīt si īn acela al lui Schiller, punctul de vedere religios a fost complet ignorat si īnlocuit cu reflectia estetica. īn mod cert, aceste lucruri poseda o latura estetica ce nu trebuie nicidecum neglijata.⁹ Daca īnsa crestinismul medie-

9 Estetismul poate, fireste, īnlocui functiile religioase. Dar cīte nu sīnt lu­crurile care pot face acelasi lucru? Cīte surogate de religie absenta nu am cu­noscut? Chiar daca estetismul este un foarte nobil surogat, el nu e totusi altceva decīt un īnlocuitor pentru un ce veritabil care lipseste. "Convertirea" tīrzie a lui Nietzsche la Dionysos arata de altfel cel mai bine ca surogatul estetic nu a tinut piept timpului.

val este interpretat doar estetic, caracterul sau real se falsifica si se superficializeaza tot atīt de mult ca atunci cīnd este abordat exclusiv istoric. O īntelegere autentica nu poate avea loc decīt pe un fond identic, caci nimeni nu va sustine ca īntelege esenta unui pod de cale ferata, simtindu-1 estetic. Tot astfel, a concepe lupta dintre Apollo si Dionysos ca pe o chestiune legata de in­stincte artistice contrarii īnseamna a transfera problema, nemo­tivat din punct de vedere istoric si material, īn domeniul estetic, a o supune unei examinari partiale care nu va da niciodata sea­ma de continutul ei real.

214. Aceasta deplasare are īn mod sigur mobilul si scopul ei psihologic. Avantajul procedurii nu este greu de descifrat: exa­minarea estetica transforma pe loc problema īntr-o imagine pe care contemplatorul o examineaza comod, admirīndu-i atīt fru­musetea cīt si urītenia, situat fiind la o departare sigura de orice simpatie si participare, multumindu-se sa retraiasca doar senzi­tiv pasiunea din imagine. Atitudinea estetica ne fereste de par­ticipare, de amestecul personal pe care īl presupune īntelegerea religioasa a problemei. Acelasi avantaj e garantat de modul isto­ric de examinare, la a carui critica Nietzsche īnsusi a adus o serie de contributii dintre cele mai pretioase.¹⁰ Posibilitatea de a aborda doar estetic o astfel de problema - "o problema cu coarne", cum o numeste el - este fara īndoiala ispititoare, caci īntelegerea religioasa, singura adecvata īn acest caz, presupune o traire prezenta sau trecuta, de care omul modern este rareori īn stare. Dionysos pare sa se fi razbunat pe Nietzsche; a se ve­dea Versuch einer Selbstkritik, din anul 1886, care prefateaza Die Geburt der Tragodie: "Da, ce este dionisiac? - īn aceasta carte se ofera un raspuns -- aici vorbeste un «stiutor», initiatul si apostolul dumnezeului sau"¹¹. Ceea ce Nietzsche nu era cīnd a scris Die Geburt der Tragodie absorbit fiind de estetica; dio­nisiac īnsa a devenit abia scriind Zarathustra si acel paragraf memorabil care īncheie Versuch einer Selbstkritik: "īnaltati-va inimile, frati ai mei, sus, mai sus! si nu uitati de picioarele voas-

Fr. Nietzsche, Vom Nutzen und Nachteil der Historie Jur das Leben.
Partea a doua din Vnzeitgemafien Betrachtungen.

Nietzsche, Versuch einer Selbstkritik, p. 6.

TIPURI PSIHOLOGICE

APOLINICUL sI DIONISIACUL

tre! Ridicati-va si picioarele, voi, buni dansatori, si mai bine chiar: stati si īn cap!"¹²

Profunzimea deosebita cu care Nietzsche a īnteles pro­
blema, īn ciuda certitudinilor sale estetice, era atīt de aproape
de realitate īncīt experienta dionisiaca pe care o va face ulterior
pare aproape o consecinta inevitabila. Atacul īmpotriva lui So-
crate, īntreprins īn Die Geburt der Tragodie, se adreseaza ratio­
nalistului, insensibil la orgiasticul dionisiac. Acest afect cores­
punde erorii analoage pe care o savīrseste contemplatia estetica:
ea īsi tine problema la distanta. īn ciuda conceptiei sale esteti­
ce, Nietzsche a intuit īnca de atunci solutia reala, scriind ca opo­
zitia va fi anulata nu de arta, ci de un "act metafizic miraculos
al vointei elene". El pune "vointa" īntre ghilimele, ceea ce ne
face sa credem, tinīnd seama de influenta puternica pe care
Schopenhauer o exercita asupra lui, ca avem īn vedere notiunea
metafizica de vointa. "Metafizica" are, pentru noi, semnificatia
psihologica de "inconstient". Daca īn formula lui Nietzsche īl
īnlocuim pe "metafizic" cu "inconstient", atunci solutia proble­
mei ar fi un "act miraculos" inconstient. Un "miracol" este ira­
tional, deci actul este un fenomen irational inconstient, ceva ce
se formeaza din sine fara participarea ratiunii si a intentiei con­
stiente; el rezulta, devine, ca fenomen de crestere al naturii crea­
toare, nascut nu din subtilitatile spiritului uman, ci din astep­
tarea nostalgica, din credinta si speranta.

Sa lasam deocamdata aceasta problema deoparte, de­
oarece īn cursul expunerii noastre vom avea prilejul sa revenim
mai amanuntit asupra ei, si sa cercetam mai īndeaproape notiu­
nile de apolinic si dionisiac. Sa examinam mai īntīi dionisiacul.
Prezentarea lui Nietzsche lasa limpede sa se vada ca el are de
asta data īn vedere o desfasurare, o revarsare īn sus si īn afara,
o diastola, cum spune Goethe, o miscare ce īmbratiseaza uni­
versul, cum o descrie Schiller īn oda An die Freude (Catre
Bucurie):

"īmbratisati-va, voi milioane Un sarut al lumii īntregi", si mai departe:

12 Loc. cit., p. 14.

"La sinul naturii

Fiintele toate sorb bucurie;

Toti cei buni, toti cei rai

Merg pe urmele-i de roze.

Sarutari ne-a dat si poame,

Un prieten pin' la moarte devotat;

Viermelui placerea i-a fost data,

Iar cherubul sta īn fata Domnului."

Aceasta este o expansiune dionisiaca. Un torent de pu­
ternica simtire universala care izbucneste irezistibil si ameteste
simturile ca un foarte tare vin. Este o betie īn cel mai īnalt sens.

La aceasta stare, elementul psihologic al senzatiei, sen­
zoriala sau afectiva, participa īntr-o masura foarte mare. Este
vorba de o extraversie de sentimente, legate indistinct de ele­
mentul senzatie, motiv pentru care le numim senzatii afective.
Exista de aceea mai degraba afecte care izbucnesc īn aceasta
stare, prin urmare ceva instinctiv care exercita o coercitie oarba
ce se exprima īn afectarea sferei corporale.

Apolinicul, īn schimb, este o percepere de imagini inte­
rioare ale frumusetii, ale masurii si ale sentimentelor īn proportii
temperate. Comparatia cu visul arata limpede caracterul starii
apolinice: este starea introspectiei, a contemplatiei īntoarse catre
interior, catre lumea de vis a ideilor eterne, deci o stare de in-
troversie.

Pīna aici analogia cu mecanismele noastre este desigur
īn afara oricarei īndoieli. Daca ne vom multumi īnsa doar cu ea,
nu vom putea da īntru totul seama de notiunile lui Nietzsche.

Pe parcursul cercetarii de fata vedem ca starea de intro-
versie, īn masura īn care devine un habitus, aduce īntotdeauna
cu sine si o diferentiere a relatiei cu lumea ideilor, īn vreme ce
extraversia devenita obisnuinta aduce cu sine o diferentiere a
relatiei cu lumea obiectului. īn conceptele lui Nietzsche nu ve­
dem nimic dintr-o astfel de diferentiere. Sentimentul dionisiac
are caracterul absolut arhaic al senzatiei afective. El nu este deci
pur si simplu diferentiat de instinctual spre a putea deveni acel
element mobil care, īn cazul tipului extravertit, asculta de reco­
mandarile ratiunii si se lasa īn voia acesteia ca un instrument
docil. Tot asa, conceptul de introversie al lui Nietzsche nu īn-

TIPURI PSIHOLOGICE

APOLINICUL sI DIONISIACUL

tretine nici un fel de relatie distincta cu ideile care, odata elibe­rate de intuitia determinata senzorial sau produsa creator, sa poata deveni forme abstracte si pure. Apolinicul este o perceptie interioara, o intuitie a lumii ideilor. Comparatia cu visul arata deslusit ca Nietzsche gīndea aceasta stare, pe de-o parte, ca sim­pla intuitie, pe de alta, ca simpla imagine.

Aceste caracteristici au ceva particular pe care nu ne pu­
tem īngadui sa-1 atribuim notiunii noastre de atitudine introver­
tita sau extravertita. īn cazul unui om orientat precumpanitor pe
reflectie, starea apolinica de contemplare a imaginilor interioare
produce o elaborare a acestora potrivit cu esenta gīndirii inte­
lectuale. Astfel iau nastere ideile. īn cazul unui om orientat pre­
cumpanitor pe sentiment are loc un proces asemanator: imagi­
nile sīnt simtite profund si apare o idee afectiva care poate sa
coincida īn esenta ei cu ideea produsa de gīnd. Ideile sīnt de
aceea tot atīt de mult gīnduri cīt si sentimente, de exemplu ideea
de patrie, de libertate, de Dumnezeu, de nemurire etc. Principiul
ambelor elaborari este rational si logic. Exista īnsa si un alt
punct de vedere potrivit caruia elaborarea logic rationala nu este
valabila. Acest punct de vedere este cel estetic. īn introversie el
īntīrzie asupra contemplarii ideilor, dezvolta intuitia si contem­
plarea interioara; īn extraversie, el īntīrzie asupra senzatiei si
dezvolta simturile, instinctul, afectanta. Pentru acest punct de
vedere, gīndirea nu este īn nici un caz principiul perceptiei in­
terioare a ideilor si nici sentimentul; pentru el, gīndirea si sim­
tirea sīnt simple derivate ale contemplatiei interioare sau ale
senzatiei simturilor.

Notiunile lui Nietzsche ne conduc, prin urmare, la un al
treilea si, respectiv, al patrulea tip psihologic pe care le-am pu­
tea denumi estetice prin raportare la tipurile rationale (al gīndirii
si al simtirii). Sīnt tipul intuitiei si tipul senzatiei. Aceste doua
tipuri au comun cu tipurile rationale momentul introversiei si al
extraversiei, fara īnsa a diferentia, ca īn tipul gīndirii, percepe­
rea si contemplarea imaginilor interioare de gīndire si, precum
tipul simtirii, continutul afectiv al imaginilor interioare de sen­
timent, īn schimb, intuitivul ridica perceperea inconstienta la
rangul unei functii diferentiate prin care se produce si adaptarea
sa la lume. El se adapteaza cu ajutorul unor directive inconstien-

te pe care le recepteaza gratie unei perceptii deosebit de fine si de ascutite si interpretarii unor miscari pe jumatate constiente. Cum arata o astfel de functie este greu de descris, din cauza caracterului ei irational si, ca sa spun asa, inconstient. Ar putea fi comparata cu daimonion-ul lui Socrate; cu deosebirea īnsa ca atitudinea neobisnuit rationalista a lui Socrate refula functia in­tuitiva, īn asa fel īncīt ea trebuia sa se impuna īntr-o forma con­cret halucinatorie, deoarece nu avea acces psihologic direct la constiinta.

Tipul senzatiei este īn orice privinta o rasturnare a celui
intuitiv. El se bazeaza exclusiv pe elementul senzatiei simturi­
lor. Psihologia lui se orienteaza dupa instinct si dupa senzatie.
El se refera de aceea la excitatia reala.

Faptul ca Nietzsche subliniaza tocmai functia psihologi­
ca a intuitiei pe de-o parte, pe aceea a senzatiei si a instinctului
de cealalta parte, este caracteristic pentru propria sa psihologie.
El apartine, desigur, tipului intuitiv cu īnclinare spre introversie.
īn favoarea īncadrarii īn categoria intuitivilor pledeaza modul
predominant intuitiv artistic al productiei sale, pentru care cu
deosebire semnificativa este tocmai scrierea Die Geburt der
Tragodie si, īn mai mare masura, principala sa opera, Also
sprach Zarathustra. Pentru latura sa introvertit intelectuala de­
finitorii sīnt scrierile aforistice care, īn ciuda coloraturii lor in­
tens afective, atesta un intelectualism eminamente critic, de fac­
tura celui francez din veacul al XVIII-lea. īn favoarea tipului
sau intuitiv pledeaza īn general lipsa de limitare si de unitate
rationala. Ţinīnd seama de aceasta stare de fapt nu ne uimeste
situarea, inconstienta, a propriei psihologii īn prim-planul scrie­
rilor de īnceput, ceea ce corespunde atitudinii intuitive care per­
cepe mai degraba exteriorul prin interior, uneori chiar īn paguba
realitatii. Cu ajutorul acestei atitudini, el a dobīndit si o cunoas­
tere profunda a calitatilor dionisiace ale propriului inconstient
ale carui forme primitive au atins, atīt cīt stim, suprafata con­
stiintei abia o data cu izbucnirea bolii, dupa ce mai īnainte se
tradasera la nivelul operei prin numeroasele aluzii erotice. Din
punct de vedere psihologic, este de aceea extrem de regretabil
ca scrierile, deosebit de semnificative, descoperite la Torino, du­
pa declansarea bolii, au fost distruse din scrupul moral si estetic.