APOLINICUL SI DIONISIACUL

APOLINICUL sI DIONISIACUL

206. Problema traita si partial elaborata de Schiller a fost re­luata într-un mod nou si original de Nietzsche în lucrarea Die Geburt der Tragodie¹ din 1871. Aceasta scriere de tinerete se raporteaza, ce-i drept, nu la Schiller, ci mai degraba la Scho-penhauer si la Goethe. Cel putin aparent, ea are însa în comun cu Schiller estetismul si credinta în greci, cu Schopenhauer pesimismul si motivul mîntuirii, si multe puncte de contact cu Faust al lui Goethe. în ce ne priveste, dintr 353v211d e toate aceste ra­portari, cea mai importanta este, fireste, aceea la Schiller. Nu putem trece însa pe lînga Schopenhauer fara a remarca masura importanta în care el a dezvoltat ideile orientale tratate de Schil­ler sub forma unor palide scheme. Daca facem abstractie de pe­simismul lui Schopenhauer, izvorît din opozitia fata de bucuria crestina a credintei si certitudinea mîntuirii, doctrina salvarii este la el esentialmente budista. El s-a situat de partea Orientu­lui. Evident, aici este o contrareactie la atmosfera noastra occi­dentala. Dupa cum se stie, aceasta reactie subzista nu în mica masura si astazi în cadrul unor miscari variate, îndreptate mai mult sau mai putin total catre India. Aceasta orientare catre Orient se opreste pentru Nietzsche în Grecia. El resimte Grecia si ca pe un spatiu de mijloc între Rasarit si Apus. Aici se întîl-neste cu Schiller - dar cît de diferita este conceptia lui despre caracterul grecesc! El vede fondul întunecat pe care este pictata lumea de aur, senina, a Olimpului. "Pentru a putea trai, grecii au trebuit sa creeze, împinsi de cea mai imperioasa necesitate, acesti zei." "Grecul cunostea si resimtea spaimele si ororile

1 Fr. Nietzsche, Werke, voi. 1, 1899.

TIPURI  PSIHOLCXÎICE

APOLINICUL sI DIONISIACUL

existentei; în genere, spre a putea trai, el a trebuit sa le opuna acestora nasterea de vis, stralucitoare a olimpicnilor." Acea ne­încredere uriasa în fata puterilor titanice ale naturii, acea Moira tronînd fara mila peste orice cunoastere, acel vultur al lui Prome-tcu, prietenul oamenilor, acea neînfricare a înteleptului Oedip, acel blestem al neamului atrizilor care îl constrînge pe Orestc la matricid au fost mereu si reînnoit biruite de greci, sau cel putin învaluite si retrase privirii cu ajutorul acelei lumi ar­tistice intermediare a olimpicnilor."² "Seninatatea" grecilor, ce­rul rizind al Eladei ca o iluzie lucind pe fundaluri întunecate - iata cunoasterea rezervata modernilor; un argument important împotriva estetismului moral! Nietzsche adopta astfel un punct de vedere substantial diferit de acela al lui Schillcr. Ceea ce am presupus în cazul lui Schillcr, anume faptul ca Bric/e iiber dic âstlietische Erzielmng se afla in slujba unei cauze proprii, devi­ne în cazul scrierii lui Nietzsche o certitudine - cartea este "profund generala". si in vreme ce Schillcr începe sovaitor sa picteze lumini si umbre în culori palide si, climinînd toate ascunzisurile si abisurile naturii umane, sa înteleaga opozitia din propriul suflet ca fiind aceea dintre "naiv" si "sentimental", con­ceptia lui Nietzsche este mai profunda si deseneaza un contrast care pe una din laturile lui nu este cu nimic mai prejos dccît frumusetea stralucitoare a viziunii lui Schillcr, iar pe cealalta latura gaseste sunete infinit mai întunecate care intensifica, ce-i drept, puterea luminii, dar lasa, totodata, sa se presimta dincolo de ele un întuneric si mai adine.

Nietzsche numeste perechea sa fundamentala de contra­
rii: apolinic-dionisiac. Sa încercam mai intîi sa ne reprezentam
natura lor. în acest scop, voi da mai jos o seric de citate cu
ajutorul carora cititorul va fi în masura - chiar fara a fi parcurs
scrierea lui Nietzsche - sa-si formeze singur un punct de ve­
dere si sa judece totodata opinia mea in ce o priveste.

"Vom fi cistigat mult pentru stiinta esteticii în clipa in
care vom fi ajuns nu doar la întelegerea logica, ci si la certitu­
dinea nemijlocita a punctului de vedere potrivit caruia dezvol-

2 Nictzsche, loc. cit., p. 31.

tarea în continuare a artei este legata de duplicitatea apolinic-dionisiac: în acelasi fel în care generarea depinde de dualitatea sexelor în conditiile unei lupte continue si ale unei împacari in­tervenind doar periodic."

"De cele doua divinitati ale artei, de Apollo si de Dio-
nysos, legam recunoasterea faptului ca în lumea greaca exista,
în functie de origine si de scopuri, o enorma opozitie, între arta
plastica, apolinica, si arta lipsita de imagini a muzicii ca arta a
lui Dionysos: cele doua instincte atît de diferite merg în paralel,
în conflict deschis cel mai adesea, imboldindu-se reciproc în ve­
derea unor noi nasteri, mereu mai robuste, spre a perpetua prin
ele lupta acelor opozitii pe care cuvîntul comun «arta» doar apa­
rent o anuleaza; pîna cînd, în cele din urma, printr-un act meta­
fizic miraculos al «vointei» elenice, ele apar împerecheate, si în
aceasta împerechere zamislesc opera de arta, dionisiaca si apo­
linica deopotriva, a tragediei atice."³

Spre a caracteriza mai îndeaproape aceste doua instincte,
Nietzsche compara starile psihologice specifice produse de ele
cu acelea ale visului si ale betiei. Instinctul apolinic produce sta­
rea comparabila visului, instinctul dionisiac pe cea comparabila
betiei. Prin "vis", Nietzsche întelege, cum spune el însusi, mai
cu seama "viziunea interioara", "aparenta frumoasa a lucrurilor
onirice". Apollo "stapîneste aparenta frumoasa a lumii interioa­
re a fanteziei", el este "zeul tuturor fortelor plastice". Este ma­
sura, numar, limitare si stapînire a tot ceea ce este salbatic si
neîmblînzit". "Ai vrea sa-1 desemnezi pe Apollo prin su­
perba imagine divina a principium-ului individuationis."⁴ Dio­
nisiacul este, în schimb, eliberarea instinctului fara limite, iz­
bucnirea neînfrînatei dynamis a naturii animale si divine, de
unde faptul ca omul apare în corul dionisiac ca satyr, zeu în
partea de sus, tap în cea de jos.⁵ Este groaza provocata de sfarî-
marea principiului individuatiei si totodata "extazul plin de de­
licii" pentru ca el s-a sfarîmat. Dionisiacul este din acest motiv

Loc. cit, pp. 19 s. urm.

Loc. cit., pp. 22 s. urm.

Loc. cit., pp. 57 s. uim.

TIPURI PSIHOLOGICE

APOLINICUL sI DIONISIACUL

comparabil cu betia care dizolva individualul în instincte si con­tinuturi colective, o explozie a eului închis sub influenta lumii. De aceea în dionisiac aflam omul în fata omului, "chiar si natura alienata, ostila sau subjugata celebreaza din nou sarbatoarea îm­pacarii cu fiul ei pierdut, omul"⁶. Fiecare se simte "una" cu aproapele sau ("nu doar unit, împacat, contopit"). Individualita­tea sa trebuie sa fie de aceea complet abolita. "Omul nu mai este artist, el a devenit opera de arta: forta artistica a întregii naturi [...] se reveleaza aici sub fiorul betiei."⁷ Altfel spus, acea dynamis creatoare, libidoul sub forma instinctului, ia în stapînire individul ca pe un obiect si îl foloseste ca pe un instrument sau ca pe o expresie. Daca ar fi sa concepem fiinta naturala ca "ope­ra de arta", atunci, în stare dionisiaca, omul devine opera de arta naturala; în masura în care fiinta naturala tocmai nu este opera de arta în acceptia în care obisnuim sa întelegem noi "opera de arta", ea nu este decît simpla natura neîmblînzita, torent salbatic în orice privinta, nici macar animal limitat la sine si la fiinta lui. Din ratiuni de claritate si din motive legate de discutia care va urma, ma simt obligat sa subliniez acest punct pe care Nietz-sche, din anumite motive, a omis sa-1 scoata în evidenta, ascun-zînd astfel problema sub un val estetic înselator, pe care însa, fara voia lui, 1-a ridicat din cînd în cînd. Asa, de pilda, atunci cînd se refera la orgiile dionisiace: "Aproape pretutindeni, în miezul acestor sarbatori se afla o desfrînare sexuala tumultuoasa ale carei valuri se revarsau peste fiecare familie si peste legile ei venerabile; tocmai bestiile cele mai salbatice ale naturii erau aici descatusate pîna într-atît încît se lasau prada acelui respin­gator amestec de voluptate si cruzime."⁸

211. Nietzsche considera reconcilierea dintre Apollo delfic si Dionysos un simbol al reconcilierii acestor contraste în inima grecului civilizat. El uita însa de propria formula compensatoa­re, potrivit careia zeii din Olimp îsi datoreaza lumina întuneri­cului din sufletul grec; în consecinta, împacarea lui Apollo cu

Loc. cit., p. 24.

Loc. cit., pp. 24 s. urm.

Loc. cit., p. 27.

Dionysos ar fi o aparenta frumoasa, un deziderat provocat de mizeria resimtita de jumatatea civilizata a grecului în lupta cu latura barbara care în stare dionisiaca îsi croia nestînjenita drum. între religia unui popor si modul sau de viata real exista întot­deauna o relatie compensatoare, altminteri religia nu ar avea nici un sens practic. Regula se confirma începînd cu moralitatea înalta a religiei persilor pe de-o parte, si cu ambiguitatea morala a obiceiurilor lor, faimoasa înca din Antichitate, pe de alta parte, si pîna în epoca noastra "crestina", în care religia iubirii a asistat cea mai întinsa baie de sînge din istoria universala. De aceea putem conchide, în temeiul tocmai al simbolului reconcilierii delfice, ca exista un conflict cu deosebire vehement în fiinta greaca. Ceea ce ar putea explica dorinta de mîntuire care a con­ferit misterelor acea importanta imensa în viata poporului grec pe care au trecut-o pe de-a-ntregul cu vederea elenistii exaltati de odinioara. Se obisnuia sa se atribuie în mod naiv grecilor doar ceea ce ne lipsea noua.

212. în starea dionisiaca, grecul nu devenea nicicum opera de arta, ci era inundat de propria fiinta barbara, deposedat de personalitate, desfacut în componentele sale colective si facut una cu inconstientul colectiv (prin renuntarea la telurile indivi­duale), una cu "geniul speciei", al naturii chiar. Pentru cel care atinge conditia de înfrînare apolinica, aceasta stare de betie care îl facea pe om sa-si uite cu totul de sine si de umanitatea sa, devenind o simpla fiinta instinctuala, va fi fost ceva demn de dispret, motiv pentru care între cele doua instincte trebuia, neîn­doielnic, sa izbucneasca mai întîi o lupta apriga. Sa se puna în libertate instinctele omului civilizat! Cel care se exalta în fata culturii îsi închipuie ca din ea izvoraste doar frumusete. Aceasta eroare se bazeaza pe o lipsa de cunoastere psihologica profunda. Fortele instinctuale acumulate în insul civilizat sînt extrem de distrugatoare si cu mult mai primejdioase decît instinctele pri­mitivului care îsi traieste continuu si în masura modesta instinc­tele negative. De aceea nici un razboi din trecutul istoric nu poa­te rivaliza, în amploarea ororii, cu razboiul natiunilor civilizate. Nici la greci nu va fi fost altminteri. Tocmai pentru ca au trait ^v»u senzatia de groaza, ei au izbutit sa împace treptat dionisiacul

TIPURI PSIHOLOGICE

APOLINICUL sI DIONISIACUL

cu apolinicul "printr-un act metafizic miraculos", cum spune Nietzsche chiar de la început. Trebuie sa retinem aceasta afir­matie, ca si cealalta, dupa care opozitia în chestiune "nu este suprimata decît aparent de termenul comun «arta»". Trebuie sa ne amintim de aceste propozitii deoarece Nietzsche, asemenea lui Schiller, are tendinta evidenta de a atribui artei un rol me­diator si mîntuitor. si astfel, problema se înfunda în estetic - urîtul este de asemenea "frumos"; abominabilul, raul chiar stra­lucesc, jinduite, în lucirea înselatoare a frumosului estetic. Na­tura de artist a lui Schiller, ca si aceea a lui Nietzsche, revendica prin sine si pentru posibilitatile proprii de creatie si de expresie un sens mîntuitor.

213. Iata de ce Nietzsche uita cu totul de faptul ca lupta dintre Apollo si Dionysos si împacarea lor finala nu era pentru greci o problema estetica, ci una religioasa. Sarbatorile dionisiace ale satyrilor erau, potrivit oricarei analogii, un fel de sarbatori to­temice, însotite de identificari totemice cu stramosii mitici sau direct cu animalul totem. Cultul lui Dionysos a avut în multe locuri o coloratura mitic speculativa si a exercitat în orice caz o influenta religioasa foarte puternica. Faptul ca tragedia a luat nastere din ceremonia religioasa primitiva semnifica tot atît cît legatura dintre teatrul nostru modern si misterele medievale, precum si fundamentul exclusiv religios al acestora, si nu înga­duie de aceea ca problema sa fie judecata doar în aspectul ei estetic. Estetismul reprezinta ochelarii moderni prin care tainele psihologice ale cultului dionisiac sînt vazute într-o lumina în care anticii în mod sigur nu le vedeau si nu le traiau. Atît în cazul lui Nietzsche, cît si în acela al lui Schiller, punctul de vedere religios a fost complet ignorat si înlocuit cu reflectia estetica. în mod cert, aceste lucruri poseda o latura estetica ce nu trebuie nicidecum neglijata.⁹ Daca însa crestinismul medie-

9 Estetismul poate, fireste, înlocui functiile religioase. Dar cîte nu sînt lu­crurile care pot face acelasi lucru? Cîte surogate de religie absenta nu am cu­noscut? Chiar daca estetismul este un foarte nobil surogat, el nu e totusi altceva decît un înlocuitor pentru un ce veritabil care lipseste. "Convertirea" tîrzie a lui Nietzsche la Dionysos arata de altfel cel mai bine ca surogatul estetic nu a tinut piept timpului.

val este interpretat doar estetic, caracterul sau real se falsifica si se superficializeaza tot atît de mult ca atunci cînd este abordat exclusiv istoric. O întelegere autentica nu poate avea loc decît pe un fond identic, caci nimeni nu va sustine ca întelege esenta unui pod de cale ferata, simtindu-1 estetic. Tot astfel, a concepe lupta dintre Apollo si Dionysos ca pe o chestiune legata de in­stincte artistice contrarii înseamna a transfera problema, nemo­tivat din punct de vedere istoric si material, în domeniul estetic, a o supune unei examinari partiale care nu va da niciodata sea­ma de continutul ei real.

214. Aceasta deplasare are în mod sigur mobilul si scopul ei psihologic. Avantajul procedurii nu este greu de descifrat: exa­minarea estetica transforma pe loc problema într-o imagine pe care contemplatorul o examineaza comod, admirîndu-i atît fru­musetea cît si urîtenia, situat fiind la o departare sigura de orice simpatie si participare, multumindu-se sa retraiasca doar senzi­tiv pasiunea din imagine. Atitudinea estetica ne fereste de par­ticipare, de amestecul personal pe care îl presupune întelegerea religioasa a problemei. Acelasi avantaj e garantat de modul isto­ric de examinare, la a carui critica Nietzsche însusi a adus o serie de contributii dintre cele mai pretioase.¹⁰ Posibilitatea de a aborda doar estetic o astfel de problema - "o problema cu coarne", cum o numeste el - este fara îndoiala ispititoare, caci întelegerea religioasa, singura adecvata în acest caz, presupune o traire prezenta sau trecuta, de care omul modern este rareori în stare. Dionysos pare sa se fi razbunat pe Nietzsche; a se ve­dea Versuch einer Selbstkritik, din anul 1886, care prefateaza Die Geburt der Tragodie: "Da, ce este dionisiac? - în aceasta carte se ofera un raspuns -- aici vorbeste un «stiutor», initiatul si apostolul dumnezeului sau"¹¹. Ceea ce Nietzsche nu era cînd a scris Die Geburt der Tragodie absorbit fiind de estetica; dio­nisiac însa a devenit abia scriind Zarathustra si acel paragraf memorabil care încheie Versuch einer Selbstkritik: "înaltati-va inimile, frati ai mei, sus, mai sus! si nu uitati de picioarele voas-

Fr. Nietzsche, Vom Nutzen und Nachteil der Historie Jur das Leben.
Partea a doua din Vnzeitgemafien Betrachtungen.

Nietzsche, Versuch einer Selbstkritik, p. 6.

TIPURI PSIHOLOGICE

APOLINICUL sI DIONISIACUL

tre! Ridicati-va si picioarele, voi, buni dansatori, si mai bine chiar: stati si în cap!"¹²

Profunzimea deosebita cu care Nietzsche a înteles pro­
blema, în ciuda certitudinilor sale estetice, era atît de aproape
de realitate încît experienta dionisiaca pe care o va face ulterior
pare aproape o consecinta inevitabila. Atacul împotriva lui So-
crate, întreprins în Die Geburt der Tragodie, se adreseaza ratio­
nalistului, insensibil la orgiasticul dionisiac. Acest afect cores­
punde erorii analoage pe care o savîrseste contemplatia estetica:
ea îsi tine problema la distanta. în ciuda conceptiei sale esteti­
ce, Nietzsche a intuit înca de atunci solutia reala, scriind ca opo­
zitia va fi anulata nu de arta, ci de un "act metafizic miraculos
al vointei elene". El pune "vointa" între ghilimele, ceea ce ne
face sa credem, tinînd seama de influenta puternica pe care
Schopenhauer o exercita asupra lui, ca avem în vedere notiunea
metafizica de vointa. "Metafizica" are, pentru noi, semnificatia
psihologica de "inconstient". Daca în formula lui Nietzsche îl
înlocuim pe "metafizic" cu "inconstient", atunci solutia proble­
mei ar fi un "act miraculos" inconstient. Un "miracol" este ira­
tional, deci actul este un fenomen irational inconstient, ceva ce
se formeaza din sine fara participarea ratiunii si a intentiei con­
stiente; el rezulta, devine, ca fenomen de crestere al naturii crea­
toare, nascut nu din subtilitatile spiritului uman, ci din astep­
tarea nostalgica, din credinta si speranta.

Sa lasam deocamdata aceasta problema deoparte, de­
oarece în cursul expunerii noastre vom avea prilejul sa revenim
mai amanuntit asupra ei, si sa cercetam mai îndeaproape notiu­
nile de apolinic si dionisiac. Sa examinam mai întîi dionisiacul.
Prezentarea lui Nietzsche lasa limpede sa se vada ca el are de
asta data în vedere o desfasurare, o revarsare în sus si în afara,
o diastola, cum spune Goethe, o miscare ce îmbratiseaza uni­
versul, cum o descrie Schiller în oda An die Freude (Catre
Bucurie):

"îmbratisati-va, voi milioane Un sarut al lumii întregi", si mai departe:

12 Loc. cit., p. 14.

"La sinul naturii

Fiintele toate sorb bucurie;

Toti cei buni, toti cei rai

Merg pe urmele-i de roze.

Sarutari ne-a dat si poame,

Un prieten pin' la moarte devotat;

Viermelui placerea i-a fost data,

Iar cherubul sta în fata Domnului."

Aceasta este o expansiune dionisiaca. Un torent de pu­
ternica simtire universala care izbucneste irezistibil si ameteste
simturile ca un foarte tare vin. Este o betie în cel mai înalt sens.

La aceasta stare, elementul psihologic al senzatiei, sen­
zoriala sau afectiva, participa într-o masura foarte mare. Este
vorba de o extraversie de sentimente, legate indistinct de ele­
mentul senzatie, motiv pentru care le numim senzatii afective.
Exista de aceea mai degraba afecte care izbucnesc în aceasta
stare, prin urmare ceva instinctiv care exercita o coercitie oarba
ce se exprima în afectarea sferei corporale.

Apolinicul, în schimb, este o percepere de imagini inte­
rioare ale frumusetii, ale masurii si ale sentimentelor în proportii
temperate. Comparatia cu visul arata limpede caracterul starii
apolinice: este starea introspectiei, a contemplatiei întoarse catre
interior, catre lumea de vis a ideilor eterne, deci o stare de in-
troversie.

Pîna aici analogia cu mecanismele noastre este desigur
în afara oricarei îndoieli. Daca ne vom multumi însa doar cu ea,
nu vom putea da întru totul seama de notiunile lui Nietzsche.

Pe parcursul cercetarii de fata vedem ca starea de intro-
versie, în masura în care devine un habitus, aduce întotdeauna
cu sine si o diferentiere a relatiei cu lumea ideilor, în vreme ce
extraversia devenita obisnuinta aduce cu sine o diferentiere a
relatiei cu lumea obiectului. în conceptele lui Nietzsche nu ve­
dem nimic dintr-o astfel de diferentiere. Sentimentul dionisiac
are caracterul absolut arhaic al senzatiei afective. El nu este deci
pur si simplu diferentiat de instinctual spre a putea deveni acel
element mobil care, în cazul tipului extravertit, asculta de reco­
mandarile ratiunii si se lasa în voia acesteia ca un instrument
docil. Tot asa, conceptul de introversie al lui Nietzsche nu în-

TIPURI PSIHOLOGICE

APOLINICUL sI DIONISIACUL

tretine nici un fel de relatie distincta cu ideile care, odata elibe­rate de intuitia determinata senzorial sau produsa creator, sa poata deveni forme abstracte si pure. Apolinicul este o perceptie interioara, o intuitie a lumii ideilor. Comparatia cu visul arata deslusit ca Nietzsche gîndea aceasta stare, pe de-o parte, ca sim­pla intuitie, pe de alta, ca simpla imagine.

Aceste caracteristici au ceva particular pe care nu ne pu­
tem îngadui sa-1 atribuim notiunii noastre de atitudine introver­
tita sau extravertita. în cazul unui om orientat precumpanitor pe
reflectie, starea apolinica de contemplare a imaginilor interioare
produce o elaborare a acestora potrivit cu esenta gîndirii inte­
lectuale. Astfel iau nastere ideile. în cazul unui om orientat pre­
cumpanitor pe sentiment are loc un proces asemanator: imagi­
nile sînt simtite profund si apare o idee afectiva care poate sa
coincida în esenta ei cu ideea produsa de gînd. Ideile sînt de
aceea tot atît de mult gînduri cît si sentimente, de exemplu ideea
de patrie, de libertate, de Dumnezeu, de nemurire etc. Principiul
ambelor elaborari este rational si logic. Exista însa si un alt
punct de vedere potrivit caruia elaborarea logic rationala nu este
valabila. Acest punct de vedere este cel estetic. în introversie el
întîrzie asupra contemplarii ideilor, dezvolta intuitia si contem­
plarea interioara; în extraversie, el întîrzie asupra senzatiei si
dezvolta simturile, instinctul, afectanta. Pentru acest punct de
vedere, gîndirea nu este în nici un caz principiul perceptiei in­
terioare a ideilor si nici sentimentul; pentru el, gîndirea si sim­
tirea sînt simple derivate ale contemplatiei interioare sau ale
senzatiei simturilor.

Notiunile lui Nietzsche ne conduc, prin urmare, la un al
treilea si, respectiv, al patrulea tip psihologic pe care le-am pu­
tea denumi estetice prin raportare la tipurile rationale (al gîndirii
si al simtirii). Sînt tipul intuitiei si tipul senzatiei. Aceste doua
tipuri au comun cu tipurile rationale momentul introversiei si al
extraversiei, fara însa a diferentia, ca în tipul gîndirii, percepe­
rea si contemplarea imaginilor interioare de gîndire si, precum
tipul simtirii, continutul afectiv al imaginilor interioare de sen­
timent, în schimb, intuitivul ridica perceperea inconstienta la
rangul unei functii diferentiate prin care se produce si adaptarea
sa la lume. El se adapteaza cu ajutorul unor directive inconstien-

te pe care le recepteaza gratie unei perceptii deosebit de fine si de ascutite si interpretarii unor miscari pe jumatate constiente. Cum arata o astfel de functie este greu de descris, din cauza caracterului ei irational si, ca sa spun asa, inconstient. Ar putea fi comparata cu daimonion-ul lui Socrate; cu deosebirea însa ca atitudinea neobisnuit rationalista a lui Socrate refula functia in­tuitiva, în asa fel încît ea trebuia sa se impuna într-o forma con­cret halucinatorie, deoarece nu avea acces psihologic direct la constiinta.

Tipul senzatiei este în orice privinta o rasturnare a celui
intuitiv. El se bazeaza exclusiv pe elementul senzatiei simturi­
lor. Psihologia lui se orienteaza dupa instinct si dupa senzatie.
El se refera de aceea la excitatia reala.

Faptul ca Nietzsche subliniaza tocmai functia psihologi­
ca a intuitiei pe de-o parte, pe aceea a senzatiei si a instinctului
de cealalta parte, este caracteristic pentru propria sa psihologie.
El apartine, desigur, tipului intuitiv cu înclinare spre introversie.
în favoarea încadrarii în categoria intuitivilor pledeaza modul
predominant intuitiv artistic al productiei sale, pentru care cu
deosebire semnificativa este tocmai scrierea Die Geburt der
Tragodie si, în mai mare masura, principala sa opera, Also
sprach Zarathustra. Pentru latura sa introvertit intelectuala de­
finitorii sînt scrierile aforistice care, în ciuda coloraturii lor in­
tens afective, atesta un intelectualism eminamente critic, de fac­
tura celui francez din veacul al XVIII-lea. în favoarea tipului
sau intuitiv pledeaza în general lipsa de limitare si de unitate
rationala. Ţinînd seama de aceasta stare de fapt nu ne uimeste
situarea, inconstienta, a propriei psihologii în prim-planul scrie­
rilor de început, ceea ce corespunde atitudinii intuitive care per­
cepe mai degraba exteriorul prin interior, uneori chiar în paguba
realitatii. Cu ajutorul acestei atitudini, el a dobîndit si o cunoas­
tere profunda a calitatilor dionisiace ale propriului inconstient
ale carui forme primitive au atins, atît cît stim, suprafata con­
stiintei abia o data cu izbucnirea bolii, dupa ce mai înainte se
tradasera la nivelul operei prin numeroasele aluzii erotice. Din
punct de vedere psihologic, este de aceea extrem de regretabil
ca scrierile, deosebit de semnificative, descoperite la Torino, du­
pa declansarea bolii, au fost distruse din scrupul moral si estetic.