Abordarea experimentala a comportamentului decizional

Abordarea experimentala a comportamentului decizional

Abordarea experimentala a comportamentului decizional poate fi facuta atît din persoectiva psihologiei clasice, traditionale, cît si din perspectiva psihologiei cognitiviste, 19519h723t contemporane.

În sistemul logicii formale se pot construi în mod corect anumite propozitii indecidabile; într-un sistem logic se pot formula întrebari la care nu se poate raspunde. Rezulta o dualitate inductiva între formal si intuitiv. Problemele cîmpului intuitiv nu pot fi niciodata complet formalizate.

Din perspectiva psihologiei traditionale, decizia a fost abordata pornind de la preocuparile unor savanti cu privire la explicarea vointei (Byrne, Th. Ribot, Ch. Sigwart). Ei au conturat o schema a actiunii orientata catre scop, în care se disting urmatoarele faze: aparitia impulsului (trebuintei), lupta motivelor, luarea deciziei si executarea actiunii. Ch. Sigwart (sfîrsitul secolului XIX), folosind indicatorii: Trebuie? Pot? si Actiune rezultata, a obtinut urmatoarea schema:

Lacunele acestei scheme:

- nu figureaza renuntarea sau amînarea;

- nu figureaza situatiile de conflict.

W. James va lua în considerare aspectul conflictual si impulsul fight (impulsul spre actiune) si va identifica urmatoarele tipuri de decizie: rationala, întîmplatoare, impulsiva, determinata de modificarea scalei de valori, determinata de vointa.

Cibernetica a conferit o noua dimensiune studiilor legate de mecanismele decizionale, acestea avînd principalul merit în aparitia teoriei previziunii si a conceptului de conexiune inversa. S-a demonstrat ca dificultatea anticiparii si a deciziei creste invers proportional cu cantitatea de informatii cu care este în contact subiectul.

Întîlnirea dintre psihologie (Kurt Lewin) si teoria moderna a jocurilor (J. von Neuman si O. Morgenstern)

Cercetatorul american E. N. Miller, inspirat de cercetarile lui Lewin, a introdus termenii gradient de fuga si gradient de apropiere. În teoria asupra conflictului, Miller explica relatiile de conduita dintre cei doi vectori:

- la alegerea dintre doua scopuri cu valente negative se observa ori fuga din cîmp, ori o solutie de compromis;

- la confruntarea cu un scop care prezinta valente pozitive si valente negative, dupa o perioada de ezitare se impune gradientul de apropiere;

- la alegerea dintre doua scopuri cu valente pozitive nu se ajunge la echilibru stabil, deoarece una dintre valente precumpaneste, atragînd decizia în sensul respectiv.

Kurt Lewin, pornind de la cercetarile privitoare la teoria cîmpului de actiune si a valentelor, a constatat ca, în situatia în care conflictul consta în fixarea nivelului scopului, acesta este amplasat în zona gradelor ridicate de dificultate (nivelul de aspiratie - scopuri înalte si dificile).

Aceasta situatie se confirma în cazul nivelului de aspiratie. Pornind de la aceste cercetari, M. Anitei a transpus rezultatele în situatia reala de actiune, ceea ce a dus la:

În actiuni concrete, atunci cînd alegem între utilitate si probabilitatea succesului, apelam la produsul valentelor, care exprima relatia dintre utilitatea subiectiva si probabilitatea succesului. În actiunile reale sunt investite acele situatii în care exista un echilibru între utilitatea subiectiva si probabilitatea succesului: utilitatea reflecta pozitia specifica a unui obiect într-o scala de preferinta, dar valoarea obiectiva nu se identifica cu utilitatea subiectiva, pentru ca oamenii atribuie valori diferite aceluiasi obiect în împrejurari diferite. Acest lucru impune discutia dintre valoarea subiectiva si cea obiectiva. Valoarea probabilitatii succesului evolueaza pe o scala de valori între 0 si 1:

- probabilitate egala cu 1: certitudinea aparitiei evenimentului;

- probabilitate egala cu 0: imposibilitatea aparitiei evenimentului;

- probabilitate egala cu 0,5: incertitudine.

Probabilitatea obiectiva echivaleaza cu eventualitatea calculata, lucru posibil în situatiile în care cuprind un numar finit si cunoscut de variabile (de exemplu, aruncarea zarurilor). Probabilitatea subiectiva reprezinta rezultatul unei estimari intuitive exprimate prin calificative: foarte probabil, aproape sigur, improbabil. În mod curent se utilizeaza probabilitatea subiectiva ca reflectare anticipata a evenimentelor.

Concluzie: Daca utilitatea este determinata de componentele sferei motivationale, probabilitatea va fi elaborata de mecanismele gîndirii, luînd forma rezolvarii de probleme.

Abordari experimentale ale comportamentului în situatii de incertitudine

Din punct de vedere psihologic, incertitudinea este traita în plan subiectiv printr-un cortegiu de factori, variabile, care au trezit interesul psihologiei cognitive experimentale moderne. Astfel, începînd din anii '80, cercetatorii din psihologia experimentala care s-au ocupat de studiul comportamentului decizional au încercat sa puna în evidenta faptul ca omul este în permanenta confruntat cu situatii de incertitudine si ca omul obisnuit, la fel ca omul de stiinta, sunt factori decidenti extrem de slab performanti, tocmai datorita variabilelor multiple care influenteaza comportamentul în situatii de incertitudine.

Teoriile clasice ale deciziei au insistat asupra probabilitatii si utilitatii si au considerat din start omul ca factor decident rational, logic si eficient. Aceasta atitudine a fost sustinuta de teoria jocurilor. S-a încercat sa se salveze punctul de vedere al teoriei jocurilor si probabilitatii insistîndu-se asupra faptului ca, spre deosebire de ceilalti oameni, oamenii de stiinta pot fi decidenti eficienti, întrucît acestia evalueaza rational, logic si riguros. S-a demonstrat însa ca atît omul naiv, cît si cel de stiinta sunt imperfecti sub aspectul comportamentului decizional; performantele umane sunt non-optimale.

Variabile independente în studiul experimental al comportamentului în situatii de incertitudine

1. Afectivitatea

Se constata ca deciziile oamenilor sunt puternic bazate pe preferinte afective. Modelul rational cartezian occidental insista asupra comportamentelor rationale, logice, realiste. În realitate însa, în conditii de incertitudine procesele cognitive pot fi slab productive, astfel încît ceea ce simte subiectul tinde sa compenseze deficitul informational, cognitiv.

2. Iluzia controlabilitatii

Este vorba despre o variabila care ne arata tendinta oamenilor de a crede ca întîmplarea poate fi controlata prin actiune. S-a efectuat un experiment de aruncare a zarurilor, în care s-au folosit doua grupuri experimentale. S-a constatat ca exista o diferenta semnificativa în modul de pariere, în functie de momentul cînd se face parierea (înainte sau dupa aruncarea zarurilor). Procentele au fost mai mari înainte de aruncarea zarurilor, deoarece subiectii aveau iluzia controlabilitatii destinului.

Într-un alt experiment s-a procedat la extragerea unei carti de joc dintr-un pachet, de catre o persoana considerata competenta (un magician) si apoi de catre o persoana neutra. S-a pariat mai mult împotriva persoanei neutre decît împotriva celei competente, deoarece se considera ca pe magician nu îl putem controla.

3. Etica

Aspectele de ordin moral tind sa influenteze deciziile, mai ales în cazul persoanelor investite sa conduca. Modelul clasic este cel al deciziei întelepte, întrucît normele de etica sunt orientate spre minimalizarea riscurilor si a rezultatelor neplacute.

4. Propriile teorii

Conceptiile si ideile pe care le avem despre lume si viata, precum si despre diferitele aspecte ale acestora, tind sa determine abordarea deciziilor. Psihologul american Lord a efectuat un experiment pornind de la opinia pro sau contra pedepsei capitale. El a ales doua grupuri, selectionate precis, formate din persoane pro si persoane contra pedepsei capitale, carora le-a prezentat materiale (comentarii, studii, cercetari, opinii) contrare opiniei lor. S-a constatat ca persoanele respective nu si-au schimbat optiunea, ba chiar au prezentat tendinta de a interpreta argumentele în favoarea lor, de a le rastalmaci în sensul propriilor teorii.

Sotii Chapman au realizat un experiment cu subiecti psihologi si studenti la psihologie în anul întîi, analizînd problematica testelor proiective. Ei au pornit analiza de la un test celebru, "Desenul omuletului", realizat de K. McOver în 1945, în care se porneste de la supozitia ca, în functie de modul în care subiectul deseneaza un om, se pot face trimiteri la probleme de ordin psihologic ale persoanei respective. Grupului de psihologi li s-a dat o problema psihopatologica si li s-a cerut sa descrie ce caracteristici cred ei ca vor prezenta desenele pacientilor. Grupului de studenti, care nu cunosteau testul, li s-au dat combinatii grafice realizate întîmplator si li s-a cerut sa induca legaturi între combinatii si probleme de ordin psihologic. Concluzia a fost ca si studentii tind sa descopere aceleasi asociatii ca si psihologii experti.

Unui al treilea grup de studenti li s-a dat un test de asociatie verbala si au fost solicitati sa descrie în ce masura problema psihologica este asociata cu partile componente ale desenului. S-a ajuns la o uimitoare unitate a reprezentarilor mentale proprii si la relatia cu problema psihopatologica. Concluzia a fost ca testele sunt proiective în mai multe sensuri, pentru ca nu numai pacientul se proiecteaza, ci si clinicianul, astfel încît acesta poate proiecta propriile presupozitii în diagnosticele sale.

5. Încrederea în propriile cunostinte

În 1986, cercetatorul american Samuel Okamp analizeaza dinamica relatiei dintre nivelul de încredere în propriile judecati date de psihologii practicieni asupra unei probleme psihologice, si nivelul de acuratete al evaluarilor. Un grup de psihologi practicieni a primit un numar mare de cazuri de analizat si s-a constatat ca, într-un anumit punct al procesului de obtinere a informatiilor, acuratetea estimarilor atinge un plafon peste care nu mai creste. Acumularea de noi cunostinte nu a mai produs o reducere a incertitudinii obiective, si cu toate acestea încrederea subiectiva a continuat sa creasca treptat. Psihologii practicieni pareau sa-si fi cristalizat stereotipuri ferme pe baza prelucrarii primelor informatii obtinute, aratîndu-se apoi putin dispusi sa-si schimbe concluziile pe masura ce primeau informatii noi. S-a constatat apoi ca, de obicei, ultimele informatii servesc mai mult drept confirmare a primelor impresii decît la reconsiderarea lor; chiar si atunci cînd informatia era nerelevanta pentru caz sau era chiar stranie, psihologii deveneau tot mai convinsi ca aceste ultime informatii au ajutat la o mai buna întelegere a cazului.

6. Tendinta de a judeca prin analogie

Evenimentele, situatiile produse si care au avut un sir de consecinte tind sa determine judecati prin analogie asupra unor evenimente actuale. În antichitate, oracolele se foloseau în vreme de razboi tocmai pentru a reduce incertitudinea subiectiva, deoarece ofereau situatii analogice. Se constata ca în multe situatii de joc, în care informatia este imperfecta, se poate demonstra ca strategia optima este cea aleatoare. Argument: într-o situatie complicata, în care ne confruntam cu un agent decident, alegînd întîmplator comportamentul nostru devine imprevizibil, ceea ce ne poate garanta obtinerea valorii maxime a cîstigului minim posibil.

Alte variabile independente: tendinta spre coerenta interna; stilul cognitiv.

Se constata ca persoanele cu structuri conceptuale complexe utilizeaza o cantitate mai mare de informatie si aloca mai mult timp luarii unei decizii. Invers, persoanele cu structuri conceptuale mai simple folosesc o cantitate mai mica de informatii si au nevoie de un timp mai scurt pentru a adopta o decizie.

Relatia inteligenta - anxietate - decizie

G. P. Danny, în urma studiilor sale, a concluzionat ca persoanele cu nivel scazut de inteligenta si nivel ridicat de anxietate prezinta performante decizionale mai slabe decît persoanele cu nivel scazut de inteligenta si nivel scazut de anxietate. Persoanele cu un nivel ridicat de inteligenta au performante decizionale superioare daca au si un grad înalt de anxietate.

Aceste observatii nu trebuie luate în sensul strict, dar pornind de la ele, Lazarus (1966) abordeaza comportamentul decizional în situatii de criza. Criza este o situatie limitata în timp în cadrul careia individul este supus la solicitari care depasesc posibilitatile sale de a le face fata. O asemenea situatie genereaza anxietate accentuata.

Anxietatea este variabila independenta cea mai importanta în studiul comportamentului decizional. Decizia se impune în situatii de incertitudine; orice situatie de incertitudine este generatoare de anxietate. De aici rezulta ca, în realitate, comportamentul decizional va fi puternic influentat de anxietate în ceea ce priveste rapiditatea, precizia si orientarea deciziei. Lazarus a identificat urmatoarele modificari comportamentale în situatii de criza:

- eficienta scazuta;

- activitate orientata spre reducerea tensiunilor interne;

- diminuarea atitudinilor si comportamentelor constructive, mai ales atunci cînd se înregistreaza o crestere a nivelului de frustrare;

- cautarea "tapului ispasitor" si elaborarea de scuze si justificari.

Astfel, starile de excitatie si teama au efecte negative asupra performantei, accentueaza probabilitatea esecului si cresc rigiditatea comportamentului.

Mecanisme defensive implicate în reducerea anxietatii

Reducerea anxietatii se poate efectua normal, prin diminuarea cauzelor ei, dar si prin mecanisme complexe cu caracter patologic, acele mecanisme defensive ale Eului descrise de Anna Freud, menite sa reduca artificial anxietatea:

- negarea realitatii: protectie fata de o realitate neplacuta prin negarea ei;

- fantezia: satisfacerea imaginara a dorintelor frustrate;

- rationalizarea sau justificarea;

- proiectia asupra celuilalt a propriilor tendinte: atribuirea intentiilor proprii, unei alte persoane;

- represiunea: tendinta de blocare a gîndurilor ascunse;

- formarea reactionala: blocarea dorintelor care sunt periculoase, prin exagerarea atitudinilor opuse si folosirea acestora ca bariere (represiunea este doar o blocare pasiva, în timp ce formarea reactionala este si blocare, si actiune);

- sublimarea: activitate de substitutie;

- idealizarea: accentuarea calitatii si valorii unui obiect pîna la perfectiune;

- regresia: întoarcerea la un stadiu depasit, primitiv al dezvoltarii.

Aceste mecanisme defensive au ca rezultat scaderea performantelor, a eficientei si genereaza o imagine cognitiva distorsionata, simplificata si rigida.

Lazarus, inspirîndu-se din psihanaliza, propune termenul de coping pentru mecanismele de a face fata amenintarii. termenul este asimilat si în limba româna si este utilizat în psihoterapii si în psihologia clinica. În teoria initiala, Lazarus identifica doua forme de coping: eliminarea sursei de amenintare, si operatii pur cognitive prin care estimarea amenintarii este alterata fara o actiune directa de schimbare; sunt operatii numite reevaluari defensive, prin care persoana se înseala pe ea însasi în ceea ce priveste conditiile reale ale amenintarii.

Reevaluarea defensiva implica procese de gîndire primitive, de unde reiese ca nivelul anxietatii finale nu este dat atît de marimea cauzelor initiale, cît de modalitatile de a-i face fata si de eficienta mecanismelor de redresare.

Birne defineste copingul ca trasatura de personalitate bipolara: la un pol se afla depresiunea, ca subestimare a caracteristicilor amenintarii, situatiei, prin mecanisme defensive, iar la celalalt pol se afla senzitivitatea ca hiper-reactivitate si nivel ridicat al anxietatii. La cele doua extreme, mecanismele de coping sunt foarte rigide si ineficient raportate la cerintele mediului. Între poli se afla mecanismele optime de coping.

Analiza detaliata a mecanismelor strategiilor de a face fata amenintarii

Cercetarile lui Lazarus si Folkman (1984) descriu doua strategii majore în reactia fata de amenintare: strategia instrumentala si strategia paleativa (defensiva). Strategia instrumentala este o strategie activa, de actiune constructiva realista în raport cu situatia generatoare de anxietate. Strategia defensiva este o strategie de manipulare a starilor psihice interne. Alegerea uneia sau alteia dintre strategii depinde de o serie de factori determinanti, ce pot fi considerati variabile independente conexe în studiul influentei variabilei complexe care este anxietatea. Lazarus si Folkman identifica urmatorii factori care determina adoptarea uneia dintre strategii:

a) Gradul de amenintare

Lazarus arata ca formele de coping mai adaptative si orientate spre realitate sunt mai probabile atunci cînd amenintarea este moderata. Cînd amenintarea este severa, extremele patologice devin predominante. Cu cît amenintarea este mai mare, cu atît creste tendinta individului de a utiliza mecanisme de aparare mai primitive, regresive, disperate.

b) Raportul dintre capacitatea individului de a face fata situatiei si gradul de dificultate si incertitudine a situatiei

Lazarus afirma: "Limitele intelectuale si lipsa de sofisticare îl fac pe individ mai vulnerabil la amenintari." De aici rezulta ca modalitatile de a face fata amenintarii depind de trei categorii de factori: localizarea agentului amenintator, eficienta alternativelor disponibile si constrîngerile situationale.

Nivelul capacitatii profesionale. si activitatea profesionala exercita implicatii în modalitatile de a face fata amenintarii, reprezentînd un factor important al orientarii în situatiile decizionale. Cu cît capacitatea profesionala este mai scazuta, creste gradul de anxietate si scade orientarea activa si constructiva. Cercetarile recente au demonstrat cresterea anxietatii si dezorganizarea comportamentului în urmatoarele conditii:

- nivelul de competenta al individului este depasit si nu exista posibilitati de adaptare;

- esecul are o mare importanta subiectiva;

- nu exista mijloace sau cai de protectie împotriva esecului.

c) Orientarea structurala a personalitatii

Este vorba despre masura în care trasatura de personalitate numita anxietate face parte din personalitatea individului. Exista doua tipuri de anxietate: tip raspuns, ca reactie specifica la o situatie obiectiva, si tip trasatura, manifestata atît ca o predispozitie generala a personalitatii de a raspunde anxios în situatii de dificultate, cît si ca anxietate propriu-zisa, adica acea teama fara obiect care caracterizeaza în mod structural persoana, o anxietate difuza ca rezultat al acumularii unor experiente din trecut si care reprezinta un factor determinant.

Anxietatea ca trasatura poate fi legata de traumatisme avute în mod special în copilarie, sau de un nivel scazut de competenta acumulat în timp prin confruntarea cu situatii de viata, asa-numita "neajutorare dobîndita". Ca rezultat al unor experiente repetate de esec, persoana poate dobîndi o tendinta structurala de a face fata greutatilor. Experimental, s-a demonstrat ca neajutorarea dobîndita este asociata cu adoptarea mecanismelor defensive.

Din cele aratate rezulta importanta anxietatii în performantelor decizionale si se impune studiul experimental dedicat elaborarii unor terapii orientate spre reducerea anxietatii.

D) Atribuirea succesului si esecului

Worthmans si colaboratorii (1976) au pornit în experimentele lor de la constatarea ca esecul în controlul asupra evenimentelor este producator de stres si de anxietate.

Ipoteza: Atribuirea esecului este o modalitate de a reduce stresul si anxietatea.

Subiectii au fost pusi în situatia de a esua în rezolvarea de probleme. Un grup a fost indus sa creada ca vina este a lor, iar al doilea grup a fost facut sa creada ca esecul a fost determinat de dificultatea problemei. Stresul a fost mai mare la subiectii cu atribuire interna a esecului decît la cei cu atribuire externa, deoarece atribuirea interna a esecului genereaza incertitudine mai mare în propriile capacitati si o anxietate crescuta.

Ipoteza fundamentala a teoriei atribuirii succesului: succesul se atribuie intrinsec, iar insuccesul se atribuie extrinsec. Ratiunea acestei ipoteze sta în invocarea mecanismelor defensive.

Majoritatea cercetarilor au confirmat aceasta ipoteza, dar sunt si unele care au informat-o. Ross si Anderson (1986) sugereaza o contrazicere a acestei ipoteze. Ei au constatat ca este vorba despre un cu totul alt mod de atribuire a succesului la profesorii îndrumatori din universitatile americane. Acestia atribuiau esecurile studentilor propriei lor incapacitati, iar succesele le atribuiau meritelor studentilor Cei doi cercetatori au mai constatat ca aceasta tendinta se accentueaza cu vîrsta. Acest studiu ridica însa doua probleme:

- este vorba despre un cliseu moral, expresia modestiei, deoarece, în general, îti atribui cu prudenta succesul oamenilor pe care îi ajuti;

- se au în vedere performantele altora, care sunt expresia indirecta a performantelor proprii.

e) Tipul de personalitate

Se iau în considerare doua tipuri de personalitate: cel autoritar si cel dogmatic. Adorna si colaboratorii (1950), în lucrarea "Personalitatea autoritara", inspirata de personalitatile timpului (Hitler, Stalin, Mussolini) descriau sindromul agresivitatii:

- supunere fie la o persoana cu autoritate, fie la stereotipurile si traditiile colectivitatii;

- acceptarea necritica a autoritatii, aderarea rigida la valorile idealizate ale grupului de apartenenta;

- conservatorism si conventionalism;

- intoleranta si agresivitate, tendinta de a condamna si pedepsi violent încalcarea valorilor; agresivitatea fata de grupurile straine;

- anti-introiectie ca inhibitie; inabilitatea de a întelege procesele complexe care au loc în mintea si sufletul altora;

- superstitii si stereotipuri în gîndire, scheme rigide si înclinatia de a crede în forte mistice;

- distructivism si cinism ca ostilitate generala fata de lume; toti oamenii sunt considerati ca fiind ostili;

- proiectivitatea: o proiectare din afara asupra lumii a impulsurilor emotionale inconstiente si tendinta de a crede ca în lume se petrec lucruri periculoase.

Explicatia rezida în educatia dura primita, care genereaza deprinderea de a se supune, dar si ostilitate, frustrare canalizate în afara sursei.

Precizari: S-a demonstrat ca:

- Succesul scade si esecul creste nivelul de autoritarism.

- Persoanele cu grad ridicat de anxietate se orienteaza mai pronuntat spre structuri autoritare în situatii de esec;

- Teama de esec creste atît efectul succesului, cît si al esecului;

- Teama irelevanta, difuza, provenita dintr-o amenintare incerta ridica gradul de persuasiune, grad care indica o structura de autoritarism;

- O crestere a nivelului de teama produce o crestere a conformismului;

- Exista o corelatie pozitiva semnificativa între autoritarism si toleranta la ambiguitate;

- Exista o corelatie semnificativa negativa între autoritate si nivelul de educatie.