Abordarea
experimentala a motivatiei si afectivitatii
Motivatia si afectivitatea în experimente sunt, în general, considerate variabile interne (de control), dar efectul lor nu se poate nega, deoarece ele pot influenta 353y2413d caracteristicile variabilei dependente. Acesti factori trebuie sa fie luati în considerare în orice experiment. Aspectele privind motivatia si afectivitatea nu pot fi relevate decît în maniera indirecta, ceea ce demonstreaza dificultatea controlului acestor variabile.
Motivatia ca variabila independenta în investigarea motivelor, intereselor si trebuintelor
Trebuintele studiate experimental au fost cele de stimulare. Experimentele de deprivare senzoriala au demonstrat existenta acestor trebuinte si caracterul lor imperativ. Aceste trebuinte se afla la baza celor epistemice, a nevoii de cunoastere: s-a demonstrat ca exista o necesitate puternica de a obtine informatii clare despre însusirile diferitelor obiecte si situatii, astfel încît curiozitatea epistemica este conditionata de noutate, congruenta si surpriza.
Interesele: rolul lor a fost reliefat în experimentele lui Postman si Bruner asupra determinarii influentei factorului motivational asupra perceptiei. S-a demonstrat ca interesele si trebuintele influenteaza modul în care percepem.
a) Trebuinta de performanta. S-a încercat elaborarea unui indicator de performanta. S-au folosit planse pe baza carora subiectii au trebuit sa compuna mici povestiri în care se urmarea raspunsul la patru întrebari:
- Ce se întîmpla si cine sunt personajele?
- Cum s-a ajuns la acele situatii?
- Ce gîndesc personajele?
- Ce vor face personajele?
Rezultatele constituie un bun indicator al trebuintei de performanta, deoarece s-a constatat ca, supunînd subiectii la alte probe care implica trebuinta de performanta, acestia obtin performante mai bune la probele respective.
b) Nivelul de aspiratie. Rezulta din raportul între succesul real si succesul scontat. În aceste experimente trebuie sa se cunoasca nivelul de aspiratie si nivelul performantelor reale. Esential este sa se porneasca de la performanta reala, în raport cu care subiectul îsi va proiecta scopul. Aceasta performanta poate fi socotita de persoana în cauza drept succes sau insucces, deoarece nivelul de aspiratie se schimba în decursul actiunii, în functie de performanta. Nivelul de aspiratie variaza în limitele unei zone în care subiectul are experienta succesului si a esecului. Zona de implicare a nivelului de aspiratie variaza de la punctul în care succesul este foarte probabil, fara a fi exclus esecul, pîna la punctul în care insuccesul este foarte probabil, fara a fi exclus succesul.
O constatare generala este ca nivelul de aspiratie tinde sa creasca dupa un succes si sa scada dupa un insucces: dupa succes, la circa 69% din subiecti nivelul de aspiratie creste, la 6% stationeaza iar la 0% scade; restul, pîna la 100%, nu si-au evaluat nivelul de aspiratie. Dupa un esec, la 50% dintre subiecti nivelul de aspiratie scade, la 21% ramîne stationar, la 0% creste, iar restul pîna la 100% nu si-au exprimat atitudinea.
c) Cunoasterea rezultatului. O constatare generala este aceea ca, atunci cînd subiectul cunoaste rezultatul, performanta devine mai buna comparativ cu aceeasi activitate fara cunoasterea rezultatelor. Cunoasterea rezultatelor actioneaza ca o motivatie, permitînd subiectului sa-si fixeze un scop precis care sa-t sustina motivational. În experimentele de acest gen, cunoasterea rezultatelor poate fi facuta atît în timpul desfasurarii experimentului, cît si în diverse etape ale acestuia (spre exemplu, dupa fiecare reactie).
Aceasta cunoastere a rezultatelor are efecte limitate, pentru ca îmbunatatirea performantei nu poate trece dincolo de resursele obiective ale subiectului. Trebuie avut în vedere ca în aceste experimente, comunicarea permanenta a rezultatelor intermediare poate deveni sursa de stres, putîndu-se ajunge la reactii de supramotivare, ceea ce duce la scaderea performantei.
d) Frustrarea. Este starea afectiva pe care subiectul o resimte atunci cînd un obstacol intervine în calea scopului urmarit. De obicei, frustrarea este resimtita negativ, ca deposedare de ceva care i se cuvine.
e) Conflictul motivational. Reflecta opozitia dintre tendinte si dorinte contradictorii. Frustrarea si conflictul motivational se întretin reciproc, frustrarea putînd determina si o conduita agresiva.
Experimentele cu privire la frustrare sunt construite astfel încît sa puna subiectul în fata unor sarcini dificile, prin care sa se instituie o situatie conflictuala între nevoia de performanta si dificultatea sarcinii. Tensiunea afectiva se creeaza prin mentinerea subiectului în confruntarea cu sarcina. Astfel de sarcini imposibile se pot imagina usor, dar sunt greu de imaginat experimente care sa arate caracterul arbitrar al agentului frustrant. Nivelul frustrarii este mai mare atunci cînd agentul frustrant are caracter arbitrar si subiectul nu gaseste temeiuri rationale pentru a explica situatia. Daca agentul frustrant nu are caracter arbitrar si se gasesc ratiuni, se constata un nivel scazut al frustrarii.
Astfel de experimente au utilizat metoda zvonurilor. Într-un experiment, subiectii au fost informati ca un prieten a spus lucruri neplacute despre ei, în doua situatii: în prima situatia le-a afirmat public si gratuit, iar în a doua situatia le-a afirmat la betie. Se constata ca în cadrul grupului confruntat cu prima situatie frustrarea a fost mai mare, deoarece nu existau temeiuri rationale pentru comportamentul prietenului, în timp ce grupul al doilea, fiind confruntat cu un agent nearbitrar, frustrarea a fost mai redusa.
f) Cercetarile lui L. Festinger asupra relatiei conflict-decizie au condus la distinctia între pre-decizie si post-decizie, astfel: alegerea este o situatie conflictuala. Optarea pentru o anumita alternativa este însotita de ezitari, care înceteaza dupa alegere. Se constata ca subiectul va tinde sa-si justifice alegerea. Festinger a realizat experimente interesante cu studenti platiti sa spuna ca fac ceva interesant, desi efectuau o activitate monotona; cu cît plata era mai mare, cu atît acestia erau mai convinsi ca sarcina pe care o efectueaza este foarte interesanta.
Festinger a realizat cercetari remarcabile cu privire la disonanta cognitiva. Disonanta cognitiva este creata de elementele pozitive care favorizeaza alternativa respinsa. Cu cît aceste elemente sunt mai numeroase, disonanta cognitiva este mai mare si tendinta de a le elimina este mai puternica. O alternativa respinsa tinde sa fie încarcata pozitiv, ca expresie a unui fel de regret subiectiv, o remuscare în fata abandonului. Disonanta cognitiva este traita si atunci cînd este aleasa o alternativa cu mai multe elemente negative, care defavorizeaza alternativa respectiva. Reducerea disonantei cognitive se poate realiza fie prin cresterea dezirabilitatii obiectului ales, fie prin scaderea dezirabilitatii obiectului neales, ceea ce presupune un proces de rationalizare a deciziei. În urma acestui proces, ceea ce a fost ales pare mai ne-atractiv decît era înainte, si invers. Obiectul ales pierde din atractie, iar celui la care s-a renuntat îi creste atractivitatea. Disonanta cognitiva si încercarile de a o reduce sunt cu atît mai mari, cu cît alternativele au o dezirabilitate mai apropiata.
Metode de apreciere experimentala a afectivitatii
A. Rosca clasifica metodele de investigatie a afectivitatii în: metode de impresie: au în vedere modificarile subiective ca traire afectiva consecutiva actiunii stimulilor, si metode de expresie: au în vedere modificarile ce se manifesta la nivelul organismului, concomitent cu trairile afective.
a) Metode de impresie:
- metoda alegerii: se prezinta subiectului stimuli variati, alesi dupa preferinte pe o scala de la cel mai placut la cel mai neplacut; este o metoda subiectiva, cu foarte mari variatii inter-individuale.
- metoda constructiei: subiectului i se cere sa combine din elementele prezentate figura cea mai placuta.
- metoda rangului (a ordinii de merit): subiectii au un sir de stimuli (obiecte, situatii) pe care si se cere sa le ordoneze dupa rang, de la cel mai placut la cel mai neplacut. Se repeta proba, pentru a se constata gradul de stabilitate al preferintelor.
- metoda compararii-perechi: stimulii sunt prezentati cîte doi, iar subiectul trebuie sa aleaga un stimul din pereche. Perechile se construiesc prin combinari succesive, de unde necesitatea de a opera cu un numar limitat de stimuli.
- metoda evaluarii: se prezinta cîte un stimul si i se cere subiectului sa-l evalueze dupa o scala de intensitate a preferintelor. Se pot utiliza doua tipuri de scale: scala Lickert în cinci trepte (+2 foarte placut, +1 placut, 0 neutru, -1 neplacut, -2 foarte neplacut; se pot obtine si indicatori numerici), si scala grafica, menita sa acorde subiectului grade mai mari de libertate si sa evite utilizarea unor criterii de evaluare de tip scolar.
Unii autori solicita în studii evaluari ale trairilor afective dupa schema pre-test, post-test, pornindu-se de la ipoteza ca activitatea de realizat induce o modificare în starea afectiva. Dificultatea de masurare este prea mare, pentru ca se tinde sa se utilizeze note scolare. Trebuie utilizata o linie dreapta, de 10 centimetri, de la minus la plus, dar fara gradatii.
- metoda conditionarii: Watson a încercat sa demonstreze ca frica, teama, spaima sunt dobîndite. Reactiile copiilor sunt conditionate de ceea ce transmit adultii. Tot el a demonstrat si deconditionarea reactiilor afective.
b) Metode de expresie. Au în vedere indicatorii fiziologici: puls, ritm respirator etc.
|
