Acceptiunile conceptului de perceptie

Acceptiunile conceptului de perceptie

Pâna în momentul de fata în literatura de specialitate s-au conturat trei acceptiuni ale conceptului de perceptie. Prima si cea mai importanta dintre ele consta în considerarea perceptiei ca activitate. Cea de-a doua priveste perceptia ca deformare a obiectului, iar cea de-a treia are în vedere perceptia ca expresie a personalitatii. Fiecare dintre aceste acceptiuni evidentiaza aspecte si laturi importante ale perceptiei atât în planul naturii, specificului si mecanismelor ei, cât si în cel al rolului ei în existenta si cunoasterea umana.

2.1. Perceptia ca activitate

La simpozionul organizat de Asociatia de psihologie stiintifica de limba franceza pe tema perceptiei (Louvain, 1953) se sustinea ca perceptia "nu este un eveniment izolat, nici izolabil al vietii, ci trebuie considerata ca o faza a actiunii" (Michotte, 1955, p. 1). Numai pe masura ce actiunea progreseaza este posibila adaptarea continua la necesitatile 717i83h noi ale momentului, într-o astfel de maniera încât selectia sistemului de stimulari si adaptarea unei anumite atitudini perceptive, departe de a fi impuse, sunt în realitate rezultate ale propriei activitati a subiectului. La rândul sau, Ombredane considera perceptia ca pe "un moment al sistemului comportamental propriu fiecarui individ, în conditiile particulare în care se gaseste atunci când percepe, sistem comportamental care are drept caracteristici fundamentale faptul de. a fi teleologic, integrativ si inventiv, aflat în fata unui univers de obiecte care nu este niciodata cunoscut în permanenta si imobilitatea sa, si a carui structura se complica în mod necesar cu semnificatii si promisiuni benefice sau malefice pentru perceptor" (Ombredane, 1955, p. 85). Esentiala pentru perceptie este deci explorarea continua a obiectelor, ea fiind cea care, devenind în anumite conditii dezordonata, incoerenta, realizata sub impulsul imediat al excitatiilor periferice, duce la perturbarea grava a perceptiei, chiar la patologia ei. Pentru Rubinstein lucrurile sunt si mai transante. "Perceptia nu esle o receptare a ceea ce e dat, ci o prelucrare a lui, deci o activitate de analiza, sinteza, generalizare" (Rubinstein, 1962, p. 110). Din moment ce ea se formeaza în procesul interactiunii omului cu lumea înconjuratoare, înseamna ca "întregul continut intern al perceptiei lucrurilor si structura sa poarta amprenta faptului ca aceste lucruri sunt obiectele activitatii individului" (ibidem, p. 113). Piaget, la rândul sau, foloseste expres termenul de "activitateperceptiva" : "Numim activitate perceptiva orice punere în relatie a elementelor percepute în câmpuri diferite" (Piaget, 1961, p. 16). Explorarile simple sau polarizate, transpozitiile de marimi, de forme în spatiu si timp, anticiparile, schematizarile etc. sunt tot atâtea forme ale activitatii perceptive care, în functie de felul cum sunt folosite, se soldeaza cu decentrarea, dar si cu aparitia unor deformari sau "iluzii secundare". Frances (1962) prefera termenul de "conduite perceptive". El arata ca perceptia presupune doua

conduite, cea de identificare si cea de diferentiere, în prima stimulul fiind legat de un raspuns generic (asimilat în experienta anterioara a subiectului), în a doua având loc compararea între doua sau mai multe obiecte simultan prezente, în care subiectul încearca sa descopere particularitatile care le apropie sau le disting pe unele de altele. Lectura unui cuvânt scris este o conduita de identificare, pe când descoperirea în cuvântul respectiv a unor erori sau imperfectiuni de imprimare este o conduita de diferentiere.

Caracterul de activitate al perceptiei a fost si mai bine specificat de îndata ce s-a încercat surprinderea unor ,/aze" parcurse de ea. B. Bourdon, în Nou tratat de psihologie, editat de G. Dumas, diferentia înca din 1936 faza identificarii primare si faza identificarii secundare, prima referindu-se mai ales la recunoasterea semnalelor, cealalta, la întelege­rea lor. O alta distinctie admite existenta a trei etape : cea a senzatiei brute (perceptia unei simple pluralitati); cea a perceptiei formei; cea a constiintei unui sens (aceasta din urma corespunzând identificarii secundare) (vezi Bourdon, 1936, pp. 6-7). Exact peste treizeci de ani, Forgus (1966), considerând ca perceptia este "procesul extragerii informatiilor", stabilea cinci etape parcurse de perceptii: detectia, discriminarea, rezolutia, identificarea, manipularea formelor identificate, fiecare dintre ele implicând tot atâtea tipuri de actiuni perceptive distincte (vezi Forgus, 1966, p. 1; pp. 15-16). Trecerea de la o faza Ia alta echivaleaza cu extragerea progresiva a informatiei- Primele doua faze sunt determinate senzorial, urmatoarele trei presupun participarea învatarii si experientei. Actiunea devine astfel nu numai mijloc de realizare a perceptiei, ci elementul ei constitutiv fundamental. Actiunile perceptive, arata Piaget, nu sunt de natura opera­tionala, ca acelea ce caracterizeaza inteligenta, dar compozitiile lor releva reguli diverse, în parte influentate de experienta. Roiul lor în cunoastere este imens, deoarece prefigu­reaza notiunile. Regularitatile proprii activitatii perceptive anunta deja mecanismele de compozitie care vor deveni operatorii de îndata ce va aparea reversibilitatea totala. Aceasta este cea care explica diferenta dintre "constantele" perceptive si schemele operationale de "conservare", La nivel perceptiv întâlnim doar o semireversibilitate, asigurata de regularitate, ce duce la sisteme de compozitie în structura carora intra lucruri care depasesc experienta, tinând de legile de probabilitate. în psihologia contem­porana interpretarea perceptiei ca o activitate este larg acceptata de cercetatori. Pentru Claude Bonnet, autorul articolului "perceptie" din Grand dictionnaire de la psychologie (editia a doua adusa la zi, 1994) si din Dictionnaire fondamental de la psychologie (1997), perceptia este o "activitate de tratare a informatiilor", fapt care îl determina sa propuna o definitie constructivista a ei (vezi Bloch et al, 1994, p. 551; 1997, p. 898). si alti autori împartasesc un asemenea punct de vedere. De pilda, o cercetatoare franceza scrie ca "perceptia este o activitate foarte complexa chiar daca pare inconstienta si triviala1" (Streri, 1998, p. 93).

Considerarea perceptiei ca activitate depaseste definirea ei empirista din manualele traditionale de psihologie, ca fiind o reflectare directa (nemijlocita) a realitatii, o copie a obiectului luat în multitudinea însusirilor lui. Dupa parerea lui Mihai Golu si a lui Aurel Dicu (1972), aceasta definitie naste o serie de confuzii. Ea permite întelegerea perceptiei ca fiind reductibila la un efect cvasiautomat al actiunii obiectului asupra organelor de simt. Apoi, s-ar parea ca adecvarea imaginii perceptive, corectitudinea si amplitudinea ei ar fi predeterminate inefabil de forta excitatoare a obiectului. In sfârsit, rezulta ca informatia perceputa este introdusa fortuit în subiect, ca fiind ceva oarecum strain de natura lui. în realitate, perceptia nu este un simplu efect al actiunii stimulului, ci un rezultat al implicarii active a subiectului. Cercetarile experimentale au demonstrat

ca atunci când perceptia este rezultatul imediat al excitatiei externe, fara implicarea suficienta a subiectului, imaginea perceptiva este de regula eronata, deformata, difuza, nediferentiata, necorespunzând nici individualitatii obiectului, nici scopului sau expe­rientei subiectului. Când între obiect si canalul de receptie se interpun actiunile orientate ale subiectului, imaginea obiectului devine mai clara, mai bogata. Asadar, corectitudinea imaginii perceptive se datoreaza nu fortei excitative a obiectului, ci gradului de implicare activa a subiectului în perceptie. Produsul perceptiei - percepîul - nu este asimilabil unei fotografii a unui obiect fizic, identica pentru toti subiectii care percep. Dixon, întreprinzând o analiza comparativa între imaginea perceptiva si imaginea înregistrata de aparatul de fotografiat, arata, pe baza unor experimente pe care nu le mai reproducem, ca subiectul, în virtutea constantei perceptive, vede obiectele asa cum sunt în realitate, pe când aparatul de fotografiat le înregistreaza asa cum apar ele, lasându-se indus în eroare de diferentele de iluminare; subiectul stabileste o corelatie între ceea ce vede si propria sa experienta, aceasta capacitate lipsindu-i aparatului fotografic; imaginea perceptiva cuprinde ceva în plus fata de stimul; în cazul privarii oamenilor de stimuli, perceptia nu dispare, ci suporta o surprinzatoare schimbare a ceea ce este perceput (vezi Dixon, 1973, pp. 57-58). Asadar, "perceptul este un construct, un ansamblu de influente selectionate si structurate în functie de experienta anterioara, de trebuintele, de intentiile organismului implicat activ într-o situatie" (Reuchlin, 1988, p. 80). Subiectul nu este un spectator inactiv care percepe pasiv lumea exterioara, caruia imaginea i se impune fara ca el sa manifeste vreo actiune asupra ei. Perceptia nu este o simpla contemplare sau copie mecanica inerta a obiectului, dimpotriva, ea este un proces constient orientat si organizat care implica nenumarate actiuni cu obiectele (masurare, descompunere, recompunere, grupare, clasificare, transformare, modelare etc). Ca mecanism prin excelenta activ, perceptia se formeaza, se construieste, se corecteaza si se verifica prin actiune. Când actiunea cu obiectele este îngradita, perceptiile sunt saracacioase, incom­plete, uneori chiar eronate. Un experiment simplu poate demonstra aceasta: în prima varianta, subiectul cu ochii închisi si cu palma întinsa imobila trebuie sa relateze despre însusirile unui obiect ce i se pune în palma; în varianta a doua, tot cu ochii închisi, el relateaza despre însusirile obiectului având voie sa actioneze cu acesta; în varianta a treia, relateaza despre însusirile obiectului deschizând ochii. Daca în prima varianta, când actiunea cu obiectul a fost îngradita, informatiile relatate despre obiect vor fi extrem de putine (eventual, greutatea si temperatura), în celelalte doua variante, caracte­rizate prin amplificarea actiunii cu obiectul (tactila, în varianta a doua, tactila plus vizuala în varianta a treia), subiectul va reusi sa precizeze o multitudine de însusiri ale obiectului si în final chiar sa-1 identifice, sa-1 denumeasca.

Caracterul de activitate al perceptiei apare cel mai bine conturat în psihologia cognitiva. Perceptia este interpretata, dupa cum am mai aratat, în termenii "procesarii" sau "tratarii" informatiei, desfasurata concomitent sau secvential si dupa principii diferite, în literatura de specialitate se propun mai multe tipuri de tratare a informatiilor perceptive. Cel mai simplu model îi apartine lui Selfridge (1959). El este cunoscut sub denumirea depandemonium si ajuta la explicarea modului în care analiza caracteristicilor permite recunoasterea formelor. Sistemul este compus dintr-o serie de demoni, fiecare având sarcini specifice în ceea ce priveste recunoasterea unei forme. Astfel, demonii imaginii înregistreaza imaginea initiala a stimulului; demonii caracteristicilor analizeaza fiecare caracteristica particulara a stimulului (linii, curbe, unghiuri etc): demonii cognitivi sunt responsabili de recunoasterea unei forme specifice (unul trebuie sa-1

recunoasca pe A, altul pe B etc); demonii deciziei aleg acele informatii venite de la demonii cognitivi care par a corespunde cel mai bine stimulului initial (vezi fig. 2.4). Nu intram în amanunte în legatura cu construirea pandemoniuluî, cu importanta erorilor în recunoasterea formelor, a raspunsurilor la distorsiuni (informatii suplimentare cu privire la aceste chestiuni pot fi gasite în Lindsay si Norman, 1980, pp. 262-267; Gleitman, 1991, p. 219; Ciobanu, 1997, pp. 40-41 etc). Am prezentat acest model cu scopul de a evidentia mai clar caracterul de activitate al perceptiei si pentru a ilustra un anumit mod de tratare a informatiilor, anume tratarea paralela.

Alte doua modalitati de tratare a informatiilor, cunoscute sub denumirea de bottom-up process (procesare dirijata de fapte) si top-downprocess (procesare dirijata de concept), care explica un alt tip de procesare, si anume procesarea seriala, sunt amplu analizate în literatura de specialitate (vezi Gleitman, 1991, pp. 220-221; Feldman, 1993, p. 173 ; etc). Pentru ilustrarea acestor forme de procesare extrem de sugestive sunt câteva exemple date de Lindsay si Norman. Daca privim figura 2.5, distingem un sir de secvente

implicate în recunoasterea obiectelor (ajustarea orientarii, ajustarea marimii, "împere­cherea" semnalului extern cu modelul interior, identificarea corecta a stimulului). în acest caz intervine un tip aparte de tratare a informatiilor, pe care cei doi autori îl numesc tratare dirijata prin fapte. Aceasta este pusa în functiune de receptionarea stimulului si

se efectueaza urmând un proces regulat si logic pâna la cunoasterea stimulului. Fiecare dintre etapele implicate în analiza stimulului îsi executa propria sa activitate, primind datele de intrare si apoi utilizându-le. Datele de iesire ale fiecarei etape sunt practic date de intrare care vor declansa etapa urmatoare. într-un sistem dirijat prin fapte, spun cei doi autori, nu se întâmpla nimic daca datele nu sunt furnizate la intrare. Procesele se deruleaza într-o maniera bine determinata si duc inevitabil la un raspuns. Din pacate, arata autorii în continuare, perceptia nu este atât de simpla. Daca privim figura 2.6, nu

recunoastem ceea ce reprezinta ea. La întrebarea "ce vedeti în aceasta imagine?" vom primi raspunsuri extrem de diverse: puncte albe, puncte negre, frunze, un stol de pasari, un roi de albine etc. în acest caz, tratarea dirijata prin fapte nu mai functioneaza. Este necesara intrarea în functiune a altui mod de tratare a informatiilor numit de autori tratare dirijata prin concepte. Potrivit acestui nou mecanism, începem cu conceptua­lizarea a ceea ce ar putea reprezenta imaginea si abia apoi cautam confirmari. Daca am sa va spun ca imaginea reprezinta "un câine dalmatian adulmecând o urma", continutul imaginii prinde contur si capata semnificatie. Asadar, daca stim ce privim, este foarte usor sa si vedem acel ceva. Cele doua moduri de tratare a informatiilor implicate în perceptie sunt opuse : primul porneste de la datele concrete, celalalt de la ceea ce se sconteaza a se percepe, primul este ascendent si în mare parte automatizat, precablat, modularitatea fiind caracteristica lui esentiala, cel de-al doilea este descendent, prin esenta constient si dependent de reprezentarile cognitive si de cunostintele anterioare asupra lumii. Unii autori cred ca primul mod de tratare a informatiilor este impenetrabil la actiunea celui de-al doilea, in timp ce altii considera ca cel de-al doilea mod de tratare a informatiilor exercita o actiune retroactiva asupra proceselor senzoriale precoce. Ele

sunt însa simultane: fiecare mod de tratare contribuie la analiza globala. Este clar ca figura 2.6 nu poate fi interpretata fara a tine cont de datele provenite de Ia imagini. Daca ar fi posibil sa vedem de prima data câinele dalmatian, fara a sti dinainte ce reprezinta figura, atunci s-ar putea conchide ca însasi tratarea dirijata prin concept are la baza analiza dirijata de fapte (conceptualizarile relative la interpretarile posibile care stau la baza analizei dirijata prin concept provin din tratarea dirijata prin fapte) (vezi Lindsay Si Norman, 1980, pp. 10-13).

Fodor (1983) este de parere ca tratarea informatiilor se realizeaza în functie de modulele din care se compune sistemul perceptiv si mai ales din organizarea lor dupa o arhitectonica functionala. Exista mai multe moduri de tratare a informatiilor: tratare ierarhica (un nivel B nu poate functiona decât pornind de la informatiile culese de nivelul antecedent A, care în prealabil trebuie sa-si fi terminat activitatea); tratare în paratei (doua module A si B elaboreaza informatii diferite în maniere independente si mai mult sau mai putin sincrone); tratare în cascada (o tratare poate fi initiata la oricare nivel dupa natura informatiei disponibile).

în concluzie, putem considera ca prin activismul sau, perceptia apare ca fiind un mecanism reglator esential al activitatii adaptative. Constructele perceptive servesc drept cadre de referinta pentru actiunile noastre pregatind si ghidând activitatea, drept semnale ce permit anticiparea situatiilor care vor veni si, în sfârsit, drept modalitati de orientare si controlare a activitatii.

2.2. Perceptia ca deformare a obiectului

Aceasta acceptiune a conceptului de perceptie s-a impus ca urmare a studierii iluziilor perceptive, care nu sunt altceva decât perceptii deformate. înca din Antichitate s-a remarcat faptul ca simturile nu-i furnizeaza omului întotdeauna informatii corecte despre obiectele cu care vine în contact. Aristotel, de exemplu, a remarcat ca atunci când miscam o bila cu degetul mijlociu pus peste degetul aratator, avem impresia ca sub degetele noastre se misca doua bile, producându-se, deci, o iluzie tactilo-kinestezica. în aceste conditii, în filosofie, dar si în psihologie a început sa se vorbeasca despre "varierea obiectului dupa dispozitiile perceptorului" (Bellak, 1950) sau despre "alterarea obiectului" (Millet, 1972). S-a ajuns astfel la concluzia ca perceptia deformeaza reali­tatea. Ce credit trebuie sa dam acestei concluzii? Este ea corecta sau nu? O retinem sau o respingem de plano1} Iata întrebari care i-au preocupat pe nenumarati gânditori. Pentru a ne pronunta în cunostinta de cauza este necesar sa facem o scurta incursiune în problematica iluziilor.

Cele mai cunoscute sunt iluziile vizuale datorate unor particularitati ale diverselor figuri geometrice, din care cauza se si numesc iluzii optico-geometrice. De regula, ele poarta numele autorului care le-a propus. în figura 2.7 condensam cele mai raspândite iluzii optico-geometrice descrise în literatura de specialitate. Se poate observa ca exista, în principal, trei categorii de iluzii:

cu cercuri egale, dar care par a fi inegale (Delboeuf, Titchener);

cu linii sau segmente de dreapta egale, dar care par a fi inegale (Ponzo, Muller-Lyer ;
Sander ; verticala; Oppel-Kundt);

cu linii paralele dar care par a nu fi paralele (Wundt; Zollner, Hering).

figurilor geometrice (marimea, orientarea, forma, felul unghiurilor). De pilda, iluzia lui Titchener provine din supraestimarea marimii cercului înconjurat de cercuri mai mici si de subestimarea marimii cercului înconjurat de cercuri mai mari. Multe alte iluzii, cum ar fi cele ale lui Zollner, Hering, Poggendorf, Miiller-Lyer, provin din supraestimarea unghiurilor ascutite si din subestimarea unghiurilor obtuze. Atitudinile psihologilor fata de aceste fenomene au fost extraordinar de diverse. Pentru unii, iluziile erau "epifeno­mene'', simple "curiozitati de laborator", în timp ce pentru altii (îi avem în vedere în special pe gestaltisti), ele reflectau constrângerile structurale ale stimulilor.

Explicatiile psihologice date acestor iluzii sunt extrem de diferite. Unii psihologi au crezut ca ele se datoreaza intrarii în functiune a unor factori emotionali. Se stie însa ca emotiile sunt labile, fluctuante, în timp ce iluziile ramân relativ constante, asa încât aceasta explicatie este putin probabila. Sunt apoi autori care explica iluziile prin tulburarile miscarilor oculare, produse de diversele figuri geometrice. A sustine însa ca iluzia este provocata de tendinta de a misca ochii spre o pozitie "gresita" înseamna a crea noi dificultati (iluziile apar în mai multe directii, desi ochii nu se pot misca în acelasi timp decât într-o singura directie; cum am putea explica pe baza acestor teorii iluziile care implica, de exemplu, curbarea unor linii, desi ele sunt drepte? !). Nici asemenea explicatii nu par a fi deloc plauzibile, de aceea a trebuit sa se renunte Ia ele. Cel mai aproape de realitate sunt teoriile formulate de J. Piaget (1961), R.L. Gregory (1963, 1966), S.L. Pressey (1967).

Dupa opinia lui Piaget, exista doua tipuri de iluzii, unele primare, datorate efectelor de câmp, adica interactiunii imediate ce se produce între elementele percepute simultan ca urmare a unei singure fixari a privirii, altele secundare, provocate indirect de activitati fara de care ele nu ar aparea. Primele se diminueaza o data cu vârsta, tocmai datorita aparitiei unor activitati perceptive, care se amelioreaza o data cu vârsta; celelalte se amplifica ele însele o data cu vârsta. Cele mai multe dintre aceste iluzii rezulta din punerea în relatie a marimii, si mai ales din efectele de contrast. Iluzia lui Delboeuf se inverseaza atunci când se modifica sistematic dimensiunile relative ale componentelor ei. Daca cercul interior are dimensiuni aproape egale cu cercul exterior, el va fi supraestimat, daca diferenta dintre el si cel exterior devine considerabila, cel exterior fiind mult mai mare, atunci cercul interior va fi subestimat. Pentru Piaget o mare importanta în producerea iluziei o are asa-numitul efect de centrare, care consta în fixarea unui singur element-etalon pentru o perioada mai mare de timp, fapt ce duce în final la supraestimarea valorii lui, însotita de subestimarea valorii altor elemente. Pentru a evita instalarea acestui efect, echivalent cu aparitia iluziei, este utila intrarea în functiune a unui fenomen opus celui de centrare, si anume a fenomenului de decentrare, de comutare si explorare succesiva a mai multor elemente (laturi, aspecte) ale obiectului. Desi fiecare noua centrare se asociaza cu noi efecte denaturante, prin însumarea si coordonarea unui numar mare de centrari particulare se va ajunge la compensarea reciproca a deformarilor dupa o schema de probabilitate. "Putem sustine ca orice cunostinta este deformata la debutul sau din cauza «centrarilor» de naturi diverse si ca numai «decentrarile» conduc la obiectivitate" (Piaget, 1963, p. 3).

Psihologul englez R.L. Gregory considera ca multe iluzii optico-geometrice intra în functiune ca urmare a reducerii unei forme tridimensionale la o figura bidimensionala. De exemplu, iluzia lui Muller-Lyer evoca fie un colt de camera (vazut din interior), fie un colt de imobil (vazut din exterior) (vezi fig. 2.10). Relieful inerent acestor obiecte, indici de profunzime indiscutabili nu pot fi redati atunci când figura este desenata pe

hârtie. Gregory considera ca figura Muller-Lyer produce o iluzie deoarece ea contine indici de profunzime susceptibili a declansa automat mecanismele de constanta, inde­pendent de relieful perceput. Asadar, iluzia se datoreaza unor mecanisme de constanta aplicate eronat. Ca urmare, Gregory încearca sa stabileasca similitudinile si diferentele între "scarile de constanta" creatoare de iluzii. El vorbeste de existenta a doua tipuri de constanta, una primara si alta secundara, prima fiind declansata direct de prezenta indiciilor de profunzime, cealalta fiind rezultatul luarii în considerare a distantei percepute (vezi Gregory, 1973, pp. 93 si urm.).

Pressey se aseamana cu Piaget prin faptul ca formuleaza o teorie bazata pe relatiile de marime dintre elementele figurilor, dar se deosebeste de el prin aceea ca ia în considerare procesele de asimilare, rejectate de Piaget, si nu pe cele de contrast. Notiunea de asimilare este foarte apropiata de ceea ce numim în mod obisnuit "efectul tendintei centrale", adica tendinta de a subestima elementele mai mari §i a le supraestima pe cele mai mici.

Nici una dintre aceste teorii nu reuseste sa furnizeze explicatii pertinente si mai ales valide pentru toate iluziile. Teoria lui Gregory nu explica iluziile care nu contin nici un element de perspectiva, cum ar fi iluziile Delboeuf, Oppeî-Kundt. Teoriile lui Piaget si Pressey, ambele centrate pe relatiile de marime, nu precizeaza care sunt marimile pertinente si mai ales criteriul dupa care ar putea fi determinate aceste marimi. Dupa opinia noastra, o explicatie a iluziilor optîco-geometrice, mult mai realista si cuprin­zatoare, a formulat psihologul român Gheorghe Zapan, cu mult înaintea autorilor citati. Din pacate, teoria sa este putin cunoscuta în literatura de specialitate. Zapan, sub influenta lui Kohler, al carui elev a fost, ca si sub influenta lui Einstein, a formulat înca din 1935 teoria relativitatii psihice bazata pe ipoteza neomogenitatii câmpului somatic în care au loc procesele psihofizice. Sistemele psihofizice sunt constituite din faptul psihic fenomenal împreuna cu corelatul sau fiziologic (de natura fizica). Daca uneori asistam la deformarile sistemelor psihofizice (ca în cazul iluziilor optico-geometrice), aceasta se întâmpla datorita neomogenitatii câmpului somatic în care au loc procesele psihologice respective. în iluzia lui Hering, cele doua linii paralele par a nu fi paralele din cauza liniilor ce pornesc de la centru. Zapan explica mai întâi aceasta iluzie, prin analogie cu un fenomen fizic. Daca cele doua linii paralele ar fi trasate pe o placa metalica, ele ar putea fi vazute ca atare. Daca vom încalzi însa placa metalica la centru, pastrând marginile placii la o temperatura scazuta, liniile vor fi percepute ca fiind neparalele,

deoarece placa, încalzindu-se în regiunea centrului, va face ca distanta dintre cele doua linii sa se mareasca. Asadar, daca pe placa cu o temperatura omogena liniile erau paralele, pe placa neomogenizata prin procesul de încalzire, liniile se prezinta curbate. Acelasi lucru se întâmpla §i în cazul fenomenelor psihofizice. în iluzia lui Hering avem de-a face cu doua linii paralele (figura omogena) peste care se suprapune o stea (figura neomogena), figura prezentând astfel un centru si o serie de raze. Fluxul nervos care transmite aceasta figura (steaua) de la retina la nivelul psihofizic va prezenta din aceasta cauza neomogenitate pe sectiunea lui transversala; si anume, densitatea influxului nervos va varia, în anumite proportii, de la centrul sectiunii transversale a influxului catre periferie. Tocmai de aceea are loc deformarea celor doua linii paralele în raport cu centrul figurii. Ca urmare, imaginea fenomenala va aparea deformata. "Caci ea nu este corelat direct al figurii geometrice proiectate din afara pe retina, ci corelatul figurii functionale, deformata, proiectata ca atare la nivelul psihofizic prin influxul nervos [...] Iluzia optico-geometrica din figura nu este decât o deformare a figurii pe traiectul influxului nervos cauzata de neomogenitatea sectorului optic, neomogenitate stârnita de figura stea cu care liniile paralele intra în configuratie" (Zapan, 1984, pp. 132-133). Disparitia deformarilor, deci a iluziilor, se datoreaza omogenizarii conditiilor exterioare si a celor interioare. între mecanismul omogenizarii si neomogenizarii câmpului somatic, stabilit de Zapan, si mecanismul centrarii si decentrarii perceptive, imaginat de Pîaget, se poate stabili o analogie perfecta. "Numai ca explicatia experimentala data de Zapan ni se pare a fi superioara si mai bine fundamentata din punct de vedere biologic si psihofiziologic", scria un comentator al Iui Zapan (Pavel Muresan, in Zapan, 1984, p. 58). Am staruit mai mult asupra iluziilor deoarece ele ridica o problema importanta pentru teoria perceptiei si anume: iluziile sunt fenomene particulare sau generalei reprezinta o exceptie sau o regula a activitatii perceptive ? Pentru Piaget, iluziile nu sunt exceptii, ci regula activitatii perceptive. "Ne putem întreba daca prezenta deformarilor nu este inerenta naturii proprii a mecanismelor perceptive, care procedeaza prin esantionarea probabilista in loc de a furniza o «copie» precisa a obiectului" (Piaget, 1963, p. 3). si raspunsul este afirmativ. în studiile sale asupra perceptiei, cu precadere a perceptiei vizuale, el insista asupra caracterului "deformant" al perceptiei, pe care îl opune caracterului "conservam" al inteligentei. De pilda, într-o relatie perceptiva, marimea variaza în functie de conditiile de observatie, în timp ce în plan notional, marimea îsi conserva valoarea sa absoluta independent de contextul activitatii intelec­tuale. Asa stând lucrurile, ne putem întreba în continuare; daca iluziile, ca perceptii deformate ale obiectelor, reprezinta generalitatea activitatii' perceptive si nu cazuri izolate, particulare, atunci mai putem sustine ca perceptiile reproduc corect realitatea obiectiva în plan subiectiv ? Mai sunt ele imagini adecvate ale obiectelor si fenomenelor ? Mai contribuie ele la adaptarea individului la solicitarile mediului înconjurator? Noi sustinem ca perceptia, în ciuda unor deformari ce apar în cursul ei, este sau tinde sa fie o reflectare corespunzatoare, corecta a obiectelor si fenomenelor din realitatea imediata. Daca deformarile stimulilor ar constitui regula activitatii perceptive, ar trebui ca ele sa apara oricând si oriunde, independent de anumiti factori. Realitatea contrazice o asemenea constatare. în continuare ne vom referi la o serie de argumente (teoretice si experi­mentale) care demonstreaza ca iluziile sunt cazuri particulare ale perceptiilor.

1. Un prim argument îl reprezinta variatia iluziilor perceptive în functie de mai multi factori, printre care mai importanti sunt: vârsta, activitatea profesionala a subiectului,

particularitatile contextului socio-cultural în care acesta traieste si îsi desfasoara activitatea. Nu numai Piaget, ci si alti autori au constatat ca deformarile perceptive evolueaza o data cu vârsta. Deja Alfred Binet (1857-1911) observase ca unele iluzii, pe care el le-a denumit înnascute, se diminueaza o data cu vârsta, în timp ce altele, numite achizitionate, se accentueaza. O asemenea constatare a fost facuta în nenuma­rate alte cercetari experimentale. Astfel, Wapner si Werner (1957) au aratat ca iluzia lui Titchener creste o data cu înaintarea în vârsta, în timp ce iluzia lui Muller-Lyer se diminueaza între 6 si 10 ani, iar apoi creste inexplicabil între 15 si 19 ani. Vurpillot (1963) a descoperit ca iluzia lui Poggendorf creste pâna spre 7 ani si apoi scade; la fel, iluzia lui Oppel-Kundt creste pâna la 10 ani, dupa care se diminueaza. si alte iluzii (Delboeuf, verticala) manifesta tendinta de a scadea o data cu înaintarea în vârsta. Variatii ale iluziilor exista si în dependenta de activitatea profesionala a indivizilor. Zapan demonstrase înca din 1941, prin cercetari experimentale minu­tioase, ca la sportivi, comparativ cu nesportivii, unele iluzii (optico-geometrice, de greutate, tactile etc.) sunt mult atenuate, ei apreciind stimulii prezentati mult mai aproape de realitatea geometrica sau fizica. Iluzia Muller-Lyer are o valoare extrem de mica la subiectii a caror activitate profesionala implica masuratori si aprecieri ale distantelor (arhitecti, desenatori tehnici etc). La fel de numeroase sunt si variatiile socio-culturale ale iluziilor (vezi Jahoda, 1973). Rivers, înca din 1901, a aratat ca neoccidentalii sunt mai putin sensibili la iluzia Mtiller-Lyer, în schimb, foarte sensibili la iluzia verticala. Datele lui au fost confirmate mai târziu (în 1966) de Segall si colaboratorii sai. Zulusii din Africa de Sud raspund minimal la iluzia Miiller-Lyer deoarece ei traiesc în locuinte circulare cu câteva linii si colturi drepte (vezi Crooks siStein, 1991, pp. 144-145).

2. Un al doilea argument pe care ne bazam când afirmam ca perceptia reflecta sau tinde sa reflecte corect realitatea înconjuratoare îl constituie aparitia iluziilor nu în orice fel de conditii, ci în conditii strict determinate. In extremis, perceptia poate fi definita ca fiind relatia dintre subiect si obiect ce are loc în anumite conditii si împrejurari de mediu. Deformarile perceptive apar numai atunci când la nivelul unuia sau altuia dintre aceste trei variabile (subiect, obiect, mediu) apar o serie de factori perturbatori. Aceasta afirmatie poate fî ilustrata si demonstrata cu ajutorul unor experimente extrem de simple.

Experimentul 1. Se construiesc doua "aparate" ca acelea din figura 2.11. Pe o foaie de hârtie (teaca) se deseneaza un segment de dreapta, pe o alta foaie (cursorul) se deseneaza o linie ce are un capat liber, cel din dreapta fiind delimitat de o liniuta mica. Cursorul (care este variabil) este miscat de catre experimentator de la dreapta la stânga, dându-se astfel posibilitatea subiectilor sa aprecieze când cele doua segmente sunt percepute ca fiind egale. în acest caz vom constata ca nu exista nici o dificultate în aprecierea corecta a egalitatii celor doua segmente. în varianta a doua ne servim de un alt "aparat": pe teaca desenam un segment de dreapta ce are la capete linii orientate spre interior; pe cursor desenam o linie cu deschidere spre exterior, celalalt capat ramânând liber. Miscam cursorul de la dreapta spre stânga (dedesubtul tecii) si cerem subiectilor sa precizeze când cele doua segmente sunt percepute ca fiind egale. Fara nici un fel de dificultate vom constata aparitia iluziei lui Miiller-Lyer. în acest al doilea caz au intervenit o serie de factori perturbatori la nivelul obiectului (adaugarea liniilor cu orientarea catre exterior sau catre interior) care au produs iluzia, creând senzatia de "închidere" sau de "deschidere".

Experimentul 2. Stimulul din figura 2.12 se arata subiectilor în mod repetat, de 4-5 ori, cu cresterea timpului de expunere. Se procedeaza astfel: stimulul este prezentat la tahistoscop; daca nu dispunem de tahistoscop, stimulul este acoperit cu mâna de catre experimentator, apoi este descoperit pentru câteva fractiuni de secunda, cerându-se subiectului sau subiectilor sa noteze pe o foaie de hârtie ce au vazut. Se procedeaza la fel de mai multe ori, cu conditia ca de la o prezentare la aha a stimulului sa creasca timpul de expunere. Vom constata ca la primele prezentari perceptia stimulului va fi eronata (unii subiecti scriu ca au vazut niste pete, niste litere, altii ca au descifrat cuvântul "psihologie" sau doar primele 2-3 litere). Pe masura ce timpul de expunere creste, subiectii vor reusi sa-si corecteze iluzia descoperind ca din cuvântul dat lipseste o litera. în acest caz iluzia aparuta se datoreaza interventiei unor factori perturbatori la nivelul mediului. Factorii per­turbatori sunt reprezentati de timpul scurt de expunere a stimulului si de mâna experimentatorului, care, interpunându-se între subiect §i obiect, a condus la defor­marea perceptiei. Daca stimulul ar Fi fost prezentat de la început fara a fi acoperit de mâna experimentatorului si pentru o perioada mai lunga de timp, mai mult ca sigur ca iluzia n-ar fi aparut sau, oricum, n-ar fi fost atât de raspândita.

Experimentul 3. Prezentam subiectilor stimulii din figura 2.13 si le cerem sa noteze, pe o foaie de hârtie, care cred ca se numeste WALEULA si care QUIDICATA. Vom constata ca raspunsurile primite sunt extrem de contradictorii, unii considerând ca stimulul (a) este WALEULA si stimulul (b), QUIDICATA, în timp ce altii vor afirma exact invers. De data aceasta iluzia a aparut ca urmare a interventiei unor factori perturbatori la nivelul subiectului. Experienta anterioara, motivatiile, starea de moment, asociatiile personale sugerate de cei doi stimuli, atât de diferite de la un subiect la altul, i-au determinat sa perceapa diferit si eronat, pentru ca în realitate stimulii nu au nici o semnificatie.

Cele trei experimente demonstreaza ca perceptia "deformeaza" într-adevar stimulii, obiectele numai atunci când se intervine cu o serie de factori perturbatori, în lipsa carora ele nu s-ar mai produce. De exemplu, iluzia lui Hering apare datorita suprapunerii peste un stimul (liniile paralele) a altui stimul (steaua), acesta din urma fiind stimulul perturbator. Daca stimulul perturbator este înlaturat (sa presupunem ca steaua desenata pe o hârtie transparenta si suprapusa peste paralele este data la o parte), atunci iluzia nu va mai aparea.

3. în sfârsit, un al treilea argument care ne face sa credem ca perceptia este o redare corecta a obiectelor îl constituie posibilitatea de corectare a iluziilor în chiar timpul desfasurarii activitatii perceptive. Nu este vorba doar de o diminuare a iluziilor o data cu vârsta, ci de însasi disparitia lor în activitatea cu stimulii. Acest fapt ne-a fost demonstrat chiar de experimentul 2. Daca în primele faze subiectii percepeau eronat stimulul, spre sfârsitul experimentului, pe baza maririi timpului de expunere, iluzia s-a corijat. Perceptia este un mecanism adaptativ al individului, corectarea iluziilor fiind expresia lui directa. Daca omul ar persista în reflectarea eronata a obiectelor si fenomenelor din jurul sau, ar întâmpina mari dificultati de adaptare. Lucrul acesta a fost demonstrat de psihologul american George Malcoim Stratton (18654957), care a inventat §i purtat timp de opt zile un "ham optic" ce inversa dreapta cu stânga si susul cu josul, el fiind prima persoana care a experimentat imaginea retiniana inversata (1896). Desi la început a avut mari probleme de adaptare, dupa opt zile acestea au disparut. Dubiile asupra rezultatelor experimentului lui Stratton au fost îndepartate mai târziu datorita cercetarilor altor autori (Ivo Kohler, 1962; H. Dolezal, 1982). Primul, de pilda, a cerut unor subiecti sa poarte ochelari cu lentile prismatice care deformau puternic conturul si coloritul obiectelor. în aceste conditii viata persoanelor respective a devenit extrem de dificila, ele nefiind capabile nici sa se hraneasca singure. Cu toate acestea, dupa câteva saptamâni, în ciuda ochelarilor, persoanele respective au început sa vada realitatea asa cum este, descurcându-se firesc în ambianta. Scotând ochelarii, totul a aparut dintr-o data

deformat, dar în sens invers modificarilor initiale (o suprafata vazuta concava, de data aceasta era vazuta convexa etc). Ajutate din nou, persoanele respective au început sa perceapa firesc realitatea. Procedând de mai multe ori în acest mod (punând si scotând ochelarii) persoanele se adaptau imediat realitatii create de lentilele respective (vezi Myers, 1986, p. 177; Cosmovici, 1996, p. 116). Experimentul lui Kohler demonstreaza nu doar posibilitatile enorme de adaptare ale creierului uman, dar si nevoia de corijare a ceea ce este, dintr-un motiv sau altul, deformat. Zapan explica însusi mecanismul de corectare a deformarilor psihice. El sustine ca influen­tând organismul uman printr-un proces de omogenizare, mai ales ca urmare a învatarii, se poate ajunge la înlaturarea deformarilor psihice. Concluzia lui era ca asemenea fenomene deformatoare nu se datoresc nici unor cauze exterioare (unghiuri, miscarea ochilor etc), nici unor factori subiectivi (lipsa de discernamânt), ci unor deformari ale proceselor psihologice care se produc în câmpul somatic. Aceasta ar însemna sa fim de acord cu Piaget, care credea ca deformarile perceptive sunt inerente mecanismelor acestora. în ceea ce ne priveste, consideram ca deformarile perceptive nu sunt inerente mecanismelor perceptive, ci se datoreaza interventiei unor factori perturbatori, uneori chiar "construirii" într-o asemenea maniera a câmpului perceptiv care sa faciliteze producerea lor. Chiar daca exista, ele sunt produse, sunt rezultate ale actionarii altor factori (externi sau interni). Dovada cea mai sigura o reprezinta lipsa iluziilor în absenta unor asemenea factori perturbatori.

2.3. Perceptia ca expresie a personalitatii

Este acceptiunea extensiva a conceptului de perceptie, prezenta mai ales în psihologia americana, dar preluata si de psihologii europeni. J. Nuttin (1955) arata ca notiunea de perceptie desemneaza nu doar priza de constiinta imediata, ci una globala a omului în contact cu lumea, cu situatiile concrete de viata. Alaturi de elaborarea senzoriala, o serie de alti factori, cum ar fi inteligenta, trebuintele, emotiile etc, încep sa joace un rol din ce în ce mai mare în perceptie. Unii psihologi, arata Nuttin, care prefera sa ia în considerare complexitatea reala a contactului cognitiv cu lumea, renunta la mentinerea distinctiei, mai mult sau mai putin abstracte, dintre elaborarea senzoriala, intelectuala, imaginativa si afectiva a faptelor imediate. în aceste conditii, pe primul plan trece rolul factorilor de personalitate în contactele cognitive ale omului. Unele trasaturi de personalitate, obisnuinte, mentalitati, habitudini, prejudecati etc îsi pun amprenta asupra receptarii si prelucrarii informatiilor. Se pare ca perceptia este domeniul predilect al unui asemenea studiu. Spre o asemenea maniera de abordare a perceptiei se orienteaza nu doar psihologii generalisti, ci si psihoterapeutii, psihologii sociali. Considerarea perceptiei ca expresie a personalitatii largeste considerabil perspectiva ei de interpretare, reprezentând o contrareactie Ia psihologia behaviorista. în sfera ei de interes intra nu numai perceperea stimulilor exteriori, ci si autoperceptia, perceptia de sine. Nuttin însusi a organizat unele cercetari experimentale pentru a studia perceptia de sine a individului, prin intermediul perceptiei rezultatelor activitatii, a succeselor sau esecurilor. El este interesat sa cunoasca nu doar daca "omul percepe într-o maniera mai mult sau mai putin obiectiva rezultatele activitatii sale (esecurile si reusitele sale), ci daca el nu le deformeaza în sensul unei atitudini generale adaptate fata de sine" (Nuttin, 1955, p. 103).

Omul traieste într-o lume pe care o percepe ca pe o situatie de viata, asa încât comportamentul sau va fi influentat nu numai de "lumea în sine", ci 51 de felul în care

este ea perceputa. De exemplu, unii oameni folosesc o perceptie sincretica, globala, imediata, primitiva, confuza, nediferentiata. Câmpul perceptiv este perceput în globali-tatea lui, fara a fi suficient analizat. Perceptia sincretica este de regula spontana, naiva, afectiva, impregnata de impresii, emotii de moment. Astfel de perceptii se întâlnesc nu numai la copil ca urmare a insuficientei formarii mecanismelor perceptive, ci si la adultii frustrati. Binet, înca din 1890, a aratat ca perceptiile copiilor mici nu sunt analitice, ci axate pe formele generale sau pe liniile mari. Łdouard Claparede, referindu-se la propriul sau fiu, arata ca acesta, înainte de a sti sa citeasca, putea recunoaste paginile unei gansonete dupa forma lor de ansamblu. Decroly vorbea la rândul lui despre o perceptie globala, fapt care 1-a si determinat sa propuna celebra sa metoda de lectura, ce presupune trecerea de la configuratiile de ansamblu la fraze mici, apoi la cuvinte si în cele din urma la litere. Alti oameni au tendinta de a percepe analitic. Aflati în fata câmpului perceptiv, ei sunt incapabili de a-1 structura, organiza, de a-1 percepe global. Dimpotriva, ei se centreaza pe detalii, pe amanunte, dar adeseori nu pot numi ansamblul. Desi sunt scrupulosi în a face inventarul elementelor, le lipseste o vedere generala, de ansamblu. Aceasta este o forma de perceptie inferioara, care îngusteaza posibilitatile comportamentale aie individului. în sfârsit, exista oameni caracterizati printr-un tip de perceptie sintetica, ce presupune reunirea elementelor într-o structura având calitati sau valori noi în raport cu elementele constitutive. Prin* globalitatea sa se aseamana cu perceptia sincretica, dar se deosebeste de ea prin caracterul mijlocit. Daca perceptia sincretica este spontana, imediata, confuza, perceptia sintetica este filtrata de gândire, devenind astfel organizata. Angajându-se în activitate cu astfel de modalitati perceptive, omul va ajunge în final la performante diferite. Witkin a demonstrat existenta unei strânse corelatii între tipurile de perceptie ale oamenilor si trasaturile lor caracteriale. Subiectii cu perceptie sintetica (dependenti de câmpul perceptiv) sunt de obicei pasivi, anxiosi, dispun de o slaba constiinta a vietii lor interioare, le este teama de pulsiunile agresive si sexuale pe care le controleaza slab. Subiectii cu perceptie analitica (indepen­denti de câmpul perceptiv) dispun de trasaturi de personalitate exact opuse.

întelegerea perceptiei ca expresie a personalitatii este mult mai aproape de comple­xitatea reala a vietii, oferind posibilitati explicative mai largi.

2.4. Remarci finale

In cele trei acceptiuni ale notiunii de perceptie recunoastem reflexul imediat al unor conceptii si puncte de vedere emise de-a lungul timpului, ca si optiunile metodologice ale diversilor cercetatori. Astfel, prima acceptiune ^constituie finalizarea disputei dintre J.J. Gibson (1966) si E.R. Gregory (1972), primul sustinând ca perceptia este o simpla descriptie a stimulului, o copie a acestuia, deoarece el contine o serie de invarianti care conduc perceptia direct, fara a fi necesare modele perceptuale interne, al doilea opinând pentru considerarea perceptiei ca interpretare, asadar, ca implicând intrarea în functiune a unor modele interne ale stimulilor, care completeaza reprezentarile incomplete ale lumii. Argumentele prezentate de noi ceva mai înainte înclina balanta în favoarea conceptiei lui Gregory. Nu-i mai putin adevarat ca foarte recent s-a emis si un alt punct de vedere. Pornindu-se de la premisa ca ambele conceptii sunt corecte, fiind sustinute de probe evidente, s-a ajuns la concluzia ca un compromis între cele doua moduri de concepere a perceptiei ar fi în cele din urma mult mai util. Descriptia si interpretarea ar constitui  stadii distincte ale perceptiei, adica: descriptia ar fi stadiul initial care

furnizeaza informatia de input stadiului interpretativ subsecvent. "Invariantii" lui Gibson ar corespunde unor puternice "tinte" ce permit accesul facil la cunoasterea integrala a stimulului (vezi Harris, in Scott si Spencer, 1998, pp. 198-201). Personal nu împartasim un asemenea punct de vedere, optiunea noastra metodologica fiind pentru considerarea perceptiei ca activitate, ca interpretare a obiectelor, chiar descriptia presupunând o implicare activa a subiectului.

Cea de-a doua acceptiune a notiunii de perceptie, desi vadit limitata, nu este totusi superflua, aratând maniera în care organismul trateaza informatia senzoriala si per­mitând, prin aceasta, definirea mai exacta a informatiei real tratate de sistemul perceptiv. Dupa cum a rezultat din cele de mai sus, noi retinem aceasta acceptiune a notiunii de perceptie, însa cu rectificarile aduse. Alti autori vin însa cu puncte de vedere radicale. Perceptia nu este nici corecta, nici eronata, ci adaptata sau nu unei sarcini oarecare, decreteaza ei. Un fumator nu simte nici o nevoie de a diferentia cele doua capete ale unei tigari fara filtru; un cititor poate sa nu sesizeze unele greseli ale ziarelor, contrar unui corector tipograf. Cum se explica un asemenea fapt? Simplu, spun ei, perceptia fiind construita (vezi mai departe), înseamna ca subiectul îsi utilizeaza cunostintele anterioare, schemele perceptive deja elaborate. Când subiectul va aplica o schema perceptiva inadecvata sau particulara (singulara), va rezulta o perceptie inadecvata. Caracterul adecvat al perceptiei este cel mai adesea normativ, consensual, interpersonal. Asa se face ca ceea ce este adecvat pentru un grup, o cultura s-ar putea sa nu fie adecvat pentru un alt grup sau o alta cultura (vezi Jimenez, 1997, pp. 85-86). Desi un asemenea punct de vedere pare a fi seducator, el este nerealist, exagerând nepermis rolul subiectului în "construirea" realitatii, independent însa de proprietatile obiective ale obiectelor si fenomenelor. A afirma ca nu exista perceptii eronate înseamna a nega existenta iluziilor, fapt de-a dreptul pueril. Dupa opinia noastra, cea de-a doua acceptiune a notiunii de perceptie nu are o valoare deosebita pentru teoria generala a perceptiei, ci mai degraba una practica, aplicativa, iluziile fiind de mare efect în diferite domenii de activitate, cum ar fi, de exemplu, cel al artei. Asa se explica si interesul major al celor care lucreaza în aceste domenii, de a le "provoca" în mod deliberat (vezi Parker si Deregowski, 1990).

Cât priveste cea de-a treia acceptiune a notiunii de perceptie, ea este în acord cu tendinta psihologiei contemporane de a integra mecanismele psihice particulare în mecanismul integrativ care este personalitatea si de a arata cum se metamorfozeaza ele sub influenta personalitatii.