Aptitudinile generale: inteligenta

Aptitudinile generale: inteligenta

2.1. Definirea inteligentei

Singura aptitudine generala admisa actualmente este reprezentata de inteli­genta. Unele analize au propus si memoria pentru acest rol, dar ulterior aceasta ipoteza a fost infirmata.

Existenta aptitudinilor generale a fost deseori contestata. Unii cercetatori sustin ca nu exista astfel de aptitudini, care sa favorizeze toate tipurile de activitati, ci doar aptitudini de grup, cu sfera mai larga. Pare totusi destul de logic faptul ca, întrucât întreaga activitate psihica are la baza sistemul nervos, calitatile functionale ale acestuia (viteza de operare, volum de informatii tratate) pot constitui baza fiziologica 14514c212o a ceea ce se considera din punct de vedere psihologic a fi inteligenta.

Ce este însa inteligenta ? înseamna ea doar capacitatea de a avea rezultate scolare bune ? Care dintre urmatoarele persoane poate fi considerata o per­soana inteligenta:

a) un medic renumit care fumeaza trei pachete de tigari pe zi;

b) un laureat al premiului Nobel a carui casnicie si viata personala este un esec total;

c) un director de întreprindere care a ajuns în vârful ierarhiei, dar a facut un atac de cord din cauza suprasolicitarii;

d) un compozitor stralucit si plin de succes, dar incapabil sa-si gestioneze banii, mereu urmarit de creditorii sai (numele sau e Mozart) ?

Studiind aceste paradoxuri, dar si viata de zi cu zi, va veti da seama ca inteligenta nu este usor de definit. La un nivel intuitiv, omul inteligent este acela care este capabil de a rezolva problemele ce apar în viata cotidiana cu mai multa usurinta decât majoritatea oamenilor. Nu a putut fi înca formulata o definitie a inteligentei care sa multumeasca pe toti psihologii.

în scop didactic vom folosi urmatoarea definitie a inteligentei (Cosmovici, A., 1974, p. 130): inteligenta generala este "o aptitudine generala care con­tribuie la formarea capacitatilor si la adaptarea cognitiva a individului în situatii noi".

2.2. Istoricul masurarii inteligentei

Testarea inteligentei îsi are originile în încercarile de a masura aptitudinile mintale si competentele umane. în acest sens, putem începe înca de acum doua mii de ani când împaratii chinezi foloseau o forma de testare a unor abilitati pentru a numi înaltii functionari. Aceste testari includeau probe de caligrafie, literatura, filosofic si erau deschise tuturor cetatenilor. Chiar si demnitarii erau obligati sa se supuna la fiecare 3 ani acestor examene. Modelul a fost preluat în secolul XIX de catre britanici si ulterior de catre americani.

O alta origine a testarii inteligentei poate fi cautata în examinarile studen­tilor în universitatile europene. De exemplu, astfel de verificari erau curente la universitatea din Bologna înca în anul 1219.

Trebuie însa remarcat faptul ca aceste masurari urmareau mai curând performanta, capacitatea, decât aptitudinea. In timp ce testele de performanta masoara ceea ce poate face individul, testele de aptitudini urmaresc potentia-litatile sale, ceea ce ar putea el realiza. O lucrare de control la matematica sau fizica este un test de performanta, în timp ce un test de aptitudini ar urmari capacitatea scolarului de a învata matematica. Ideea testarii aptitudinilor a capatat importanta atunci când biologul si statisticianul englez Sir Francis Galton a atras atentia asupra posibilitatii ca inteligenta sa fie masurabila.

Conceptul de inteligenta ca aptitudine generala poate fi identificat înca de la Aristotel, dar Galton este cel care a sustinut ca diferentele de inteligenta sunt ereditare. în cartea sa din 1869, Geniul ereditar, autorul a observat ca fiii unor personalitati devin adesea ei însisi oameni de seama. Din pacate, Galton nu tinea cont de faptul ca starea materiala a familiei si nivelul educatiei puteau juca aici un rol important.

în traditia lui John Locke, Galton considera ca toate cunostintele ajung în mintea omului pe cai senzoriale. De aceea, el a concluzionat ca diferentele individuale de inteligenta provin din diferente ale capacitatilor senzoriale. Pentru a verifica aceasta idee, Galton a creat un laborator la Londra, ia 1884, unde a masurat acuitatea vizuala si auditiva si precum viteza de reactie la peste 10.000 de persoane. Desi rezultatele nu au fost concludente, Galton este un pionier al studiului diferentelor individuale.

PERSONALITATEA ELEVULUI

cum ar fi: atentia, întelegerea frazelor si memoria. Cel mai impor­tant dintre acestia a fost psihologul francez Alfred Binet (1857-1911). El a fost desemnat de Ministerul Educatiei din Franta sa construiasca un test pentru a identifica acei copii care pot avea dificultati în scoala.

înainte de Binet, inteligenta copiilor era stabilita pe baza evaluarilor subiective ale profesorilor. împreuna cu Theodore Simon, un medic pediatru, Binet a adunat un numar mare de sarcini variate pe care le-a administrat la copii între 3-15 ani. Ulterior el a sortat aceste sarcini identificându-le pe cele care diferentiau copiii "straluciti" de cei mai slabi si le-a aranjat în ordinea dificultatii. Rezultatul publicat în 1905 a fost un set de 30 de probe cunoscute sub numele de Scala metrica a inteligentei - primul test de inteligenta.

Prin studii ulterioare, Binet a dezvoltat conceptul de vârsta mintala. De exemplu, un copil de 4 ani care reuseste la test toate probele corespunzatoare vârstei de 5 ani va avea o vârsta mintala de 5 ani. Binet folosea termenul de vârsta cronologica pentru vârsta reala a copilului.

Putin mai târziu, psihologul german L. Wilhelm Stern a propus o formula care sa simplifice calculele. Astfel a aparut conceptul de coeficient de inte­ligenta calculat dupa formula:

CI = ^V" ^milf^la - x 100 v. cronologica

Acest coeficient ne da o imagine globala asupra dezvoltarii inteligentei copilului. Astfel, un coeficient de 100 indica o dezvoltare normala (vârsta mintala este egala cu cea cronologica), unul de 70 indica o inteligenta redusa, iar unul de 130 o inteligenta foarte dezvoltata.

Scala metrica a inteligentei a suferit ulterior modificari, aparând diverse variante, adaptate populatiei studiate.

2.3. Limitele testelor de inteligenta

Testele de inteligenta au fost mult timp privite ca fiind instrumente extrem de valoroase, fiind folosite uneori excesiv. Ele au însa anumite limite, care impun folosirea precauta a rezultatelor lor.

In primul rând, inteligenta nu este masurabila în mod direct. Ceea ce se masoara sunt manifestari externe, comportamente. în al doilea rând, dupa cum am putut vedea, testele de inteligenta masoara doar un esantion de abi­litati intelectuale care s-au dovedit a fi legate de performanta scolara. Ele nu pot face predictii asupra reusitei în viata profesionala, sentimentala sau sociala. în al treilea rând, coeficientul de inteligenta nu are o valoare abso­luta, la fel ca tensiunea arteriala sau înaltimea. El este masurat prin raportarea performantei copilului în rezolvarea unui anumit tip de probleme la perfor­mantele unui grup de alti copii de aceeasi vârsta. în fine, în al patrulea rând,

coeficientul de inteligenta nu este fix. Cercetarile asupra stabilitatii sale au aratat ca, desi pentru cei mai multi oameni modificarile nu sunt semnificative, exista unii a caror coeficient de inteligenta se modifica sensibil, în special daca masurarea initiala a fost realizata la vârsta prescolara.

Toate limitele descrise mai sus nu trebuie totusi sa ne determine sa cadem în greseala opusa abuzului de teste de inteligenta, si anume renuntarea com­pleta la ele. Dupa cum spunea un autor celebru, la ora actuala nu exista o metoda mai buna de masurare a inteligentei decât un test de inteligenta corect construit, adaptat la populatia respectiva si aplicat în mod corespunzator de o persoana calificata. De obicei sarcina aplicarii testelor de inteligenta revine psihologului scolar, întrucât acesta este capabil sa sesizeze limitele unui instrument într-o situatie concreta, înlocuindu-1 eventual cu altul. De ase­menea, coeficientul de inteligenta obtinut la un astfel de test nu trebuie niciodata folosit drept criteriu unic pentru a orienta un copil catre un program de educatie speciala, de exemplu, el trebuind sa fie corelat cu alte date (anam­neza, caracterizarile facute de parinti si profesori, alte teste sau instrumente psihologice).