Aspecte frapante in psihologia gandirii

Aspecte frapante în psihologia gândirii

Gândirea ocupa un loc central în psihologie, asa încât parerile autorilor care subliniaza acest fapt nu ne mira deloc. "Gândirea reprezinta, poate, subiectul cel mai important al întregii psihologii" - scriau doi bine cunoscuti psihologi americani (Lindsay si Norman, 1980, p. 579). Deoarece toate creatiile artei si stiintei îsi au originea in gândire, "ea este de o importanta evidenta" - nota un alt psiholog (Gilhooly, 1988, p. 1). si totusi, ceea ce contrariaza este multitudinea punctelor de vedere emise cu privire la natura, con­tinutul, mecanismele, structura si rolul gândirii în ansamblul cunoasterii umane si chiar al întregii psihologii, vizavi de alte mecanisme si functii psihice. Cu timpul, s-au conturat chiar tablouri frapante legate de unele sau altele dintre problemele ei. Asupra câtorva dintre acestea ne propunem sa staruim în acest prim paragraf.

1.1. Polarizarea conceptiilor

Ceea ce frapeaza în primul rând în psihologia gândirii este polarizarea conceptiilor cu privire la aceasta capacitate specific umana, trecerea cu usurinta de la un pol la altul. De la tratarea extensiva a gândirii, considerata într-un sens larg drept cugetare, identificabila cu orice alt act psihic (a voi, a întelege, a imagina), propusa de Descartes, s-a trecut, cu timpul, mai ales prin intermediul lui Kant, la tratarea intensiva, ca nivel conceptual al cunoasterii fundate logic, în opozitie cu nivelul prelucrarii primare (senzoriale) a informatiilor, nivel neelaborat logic si nevalorificat conceptual. De la senzualism, pentru care gândirea rationala este doar un derivat al simturilor, s-a trecut la rationalism, care sust 333f57d ine ca imaginile sunt proiectari ale ratiunii, ca urmare, derivate ale ei. De la interpretarea gândirii ca un dat al cunoasterii s-a facut saltul spre considerarea ei ca un produs al cunoasterii si actiunii umane. Pentru a exemplifica aceste polarizari sa ne referim, pe scurt, la doua orientari psihologice. Asociationistii concepeau gândirea ca pe o simpla manipulare asociativa a unor reziduuri senzoriale, fapt care nu Ie permitea sa detaseze gândirea ca proces si mecanism psihic aparte, distinct de senzatii si perceptii si

mai ales superior acestora. în opozitie cu ei, reprezentantii scolii de la Wiirzburg demonstrau experimental existenta de sine statatoare a gândirii, separat de existenta senzatiilor. Pentru ei, gândul sau conceptul - ca elemente fundamentale ale gândirii -sunt cu totul altceva decât senzatia sau imaginea. Teoria conceptului asenzorial formulata de ei propulseaza gândirea în rândul proceselor si mecanismelor psihice superioare, reusind totodata sa se apropie de întelegerea mai adecvata a naturii si specificului psihologic al gândirii. în acelasi timp însa ei contribuiau la adâncirea diferentei dintre gândire si senzatie, nesesizând unitatea lor.

Cu timpul, aceste opozitii, în realitate false opozitii, au cedat. Astfel, opozitia, prapastia chiar, dintre senzorial si logic s-a convertit într-o procesualitate continua cu momente de continuitate, dar si de discontinuitate, orientate însa progresiv spre saltul de la senzorial la logic, de la imagine la concept. Interpretarea gândirii ca activitate mintala, modulata dupa activitatea practica si extragându-si din ea nu numai continutul, ci si procesele, depaseste falsa alternativa dintre senzualism si rationalism. Gândirea porneste de la concret, de la empiric, dar transforma, restructureaza si depaseste continutul dat empiric. Prin interpretarea gândirii ca aflându-se într-o continua desfasu­rare, dezvoltare si schimbare, practic într-o continua nastere, se depaseste si contradictia dintre dat si dobândit. Convertirea si finalizarea procesului în produs si transformarea produsului în premisa a unui nou proces constituie calea dinamicii si evolutiei gândirii. Gândirea încheie un ciclu al cunoasterii si deschide un altul, circuitul interactiunii cognitive dintre individ si lume fiind practic infinit.

1.2. Varietate terminologica

Un al doilea fapt din psihologia gândirii care frapeaza în egala masura se refera la terminologia utilizata de-a lungul timpului pentru denumirea mecanismului în cauza. Inconsecventa terminologica si insuficienta delimitarilor conceptuale par a fi mai prezente în studiul gândirii decât în cel al altor mecanisme psihice.

Prin anii '20, '30 si mult dupa aceea, termenul preferat de autori pentru denumirea proceselor superioare de cunoastere era cel de "gândire" (la pensie, thinking, denken). Marturie stau nenumaratele lucrari aparute în acea perioada. Autorii lor preferau sa le intituleze pur si simplu "Gândirea" (Maurice Blondei, Lapensee, 1934, G. Humphrey, Thinking, 1951 etc.) sau sa ataseze termenului de "gândire" un atribut: gândire umana (Harold Hoffding, 1911); gândire conceptuala (Albert Bourlod, 1927); gândire con­creta (AXbertSpmr, 1927); gândire intuitiva (Ed. Le Roy, 1929); gândire preconstienta (C. Konczewski, 1939) etc. Concomitent însa cu termenul de "gândire" începe sa fie din ce în ce mai folosit termenul de "inteligenta", uneori alaturi de cel de "gândire", alteori în locul lui. înca din 1870 H. Taine îsi intitula una dintre lucrari De l'intelligence, tratând în ea (mai ales în cartea a patra din volumul doi) despre cunoasterea lucrurilor generale prin intermediul ideilor generale (ca modele, cadre prealabile ale cunoasterii, simboluri comode prin care ne reprezentam caracteristicile generale ale lucrurilor), despre formarea asociatiilor, a legilor, despre explicarea rationala a lucrurilor etc, cu alte cuvinte, despre rolul gândirii în procesul cunoasterii. si alti autori au utilizat termenul de "inteligenta" în titulatura cartilor lor: B. Bourdon, L'intelligence, 1926; Georges Leotard, L 'intelligence, 1934 etc în aceste lucrari si în multe altele, inteligenta apare ca o capacitate compozita în care intra "fenomene intelectuale", cum le denumea Bourdon, extrem de variate, printre care. bineînteles, si gândirea. Unii dintre autori au

procedat cu termenul de "inteligenta" asa cum procedasera altii cu cel de "gândire", adica i-au atasai un anumit atribut, vorbind astfel despre diverse forme particulare de inteligenta, ca de exemplu : inteligenia practica (Andre Rey, 1935); inteligenta crea­toare (Henri Mavit, 1939). Din pacate multe dintre lucrarile publicate în aceeasi perioada sunt mai degraba lucrari de eseistica psihologica. Charles Richet, de pilda, dupa ce publicase Omul stupid, într-o noua carte a sa din 1927 (L 'imeltigence et l'homme) face elogiul inteligentei umane, exprimându-si respectul si adoratia fata de ea. "Inteligenta omului este un mare suveran al vastului univers. Fara gândirea umana nu exista în imensa Natura decât un conflict tumultuos de vibratii, uneori minuscule, alteori colosale. seful de orchestra al creatiei este inteligenta umana", declara el.

Abia prin anii '40, inteligenta patrunde mai riguros în perimetrul cercetarii stiinti­fice. Gaston Viaud (1899-1961), dupa ce preciza trei dintre acceptiunile conceptului de inteligenta (1 - uneori el desemneaza o categorie de acte, si anume "actele inteligente" ; 2 - alteori, facultatea de a cunoaste §i întelege ; 3 - în sfârsit, el semnifica randamentul mecanismelor mintale), scria textual: "Când vorbim de inteligenta avem de-a face cu câteva forme de comportament ori de gândire sau cu un nivel de eficacitate mintala" (Viaud, 1946, p. 5). Asadar, inteligenta include în sine gândirea. Daca în fazele initiale ale evolutiei între inteligenta si gândire exista o separatie, la omul adult, Ia care întâlnim gândirea conceptuala, se pare ca cei doi termeni coincid. De altfel, autorul pune semnul egalita[ii între ei, vorbind despre "inteligenta sau gândire logica". si totusi, gândirea conceptuala este o forma superioara de inteligenta, deoarece ea presupune, dupa opinia autorului, urmatoarele caracteristici: suspendarea provizorie a tendintei de a actiona; proiectia situatiei reale în plan mintal; inventia, gratie rationamentului; proiectarea actiunilor anticipate ca eficiente. Actele de inteligenta "speculativa" se stabilesc într-o lume abstracta si imaginara, îndepartata de prezent, ele sunt ajustari de idei înainte de a fi adaptari de miscari (vezi Viaud, 1946, p. 66). Autorul la care gasim însa cel mai bine ilustrata tendinta de integrare a gândirii in inteligenta este, fara îndoiala, Jean Piaget. în lucrarea sa Psihologia inteligentei, publicata în 1947, diferitele forme ale gândirii (preconceptuala, intuitiva, concreta, formala) sunt "stadii" sau "parti" componente ale inteligentei care, în afara de inteligenta reflexiva, o contine si pe cea senzorio-motorie. In sfârsit, întâlnim si autori care evita atât folosirea termenului de "gândire", cât si a celui de inteligenta. Pierre Olaron, de pilda, nemultumit de faptul ca termenul de "gândire" are unele conotatii subiective, îl înlocuieste cu cel de "activitati intelectuale", din perspectiva psihologiei comportamentului. Dupa opinia lui, ideile directoare în studiul activitatilor intelectuale sunt: acestea se exercita dupa "circuite lungi" spre deosebire de reactiile reflexe care sunt imediate; comporta elaborarea si utilizarea schemelor sau modelelor cuprinzând obiecte percepute de subiect si asupra carora el intervine, cele mai elaborate fiind sistemele simbolice; presupun prezenta inventiei, mai ales în procesul rezolvarii problemelor; limbajul apare ca un mijlocitor în executarea lor, rolul lui fiind intuit episodic de catre Bouton si într-o perspectiva sistematica de Vîgotski si Luria ; depind de motivatie, aceasta putând sa produca distorsiunea rationa­mentelor în functie de interese, prejudecati, idei preconcepute. Numai în mod gradat unele sau altele dintre activitatile intelectuale capata caracterul de gândire. $i totusi, Olfiron, înainte de a-si publica lucrarea intitulata Les activite's inlellectuelles (1964), îsi iasera consideratiile despre activitatile intelectuale, altfel spus, despre activitatile gân­dirii, într-unui dintre volumele tratatului de psihologie experimentala elaborate sub redactia lui Fraisse si Piaget, pe care acestia îl intitulau Inteligenta (volumul VII, 1963).

Pendularea intre cele doua notiuni si preferinta când pentru una, când pentru alta sunt evidente, asa încât nu mai insistam asupra lor.

Psihologia cognitiva evita si ea, de regula, termenul de "gândire", înlocuindu-1 cu alti termeni, cum ar fi : "categorizare", "reprezentare mintala a categoriilor", "organizarea cunoasterii", "sistem expert" (mai ales pentru inteligenta artificiala). Interesant este ca termenul de "gândire" nu apare nici în unele dintre modelele arhitecturii sistemului cognitiv. în acestea, dintre care mai cunoscute sunt modelul ACT* (J.R. Anderson, 1983 ; 1985) si modelul SOAR (Newell, Rosenbloom si Johnson-Laird, 1990), se consacra unii termeni ("senzatie", "perceptie", "memorie", "reprezentare"), termenul de "gândire" fiind înlocuit cu cel de "sistem de producere" sau de "procesari" (secun­dare, descendente) (vezi Mircea Miclea, 1994, pp. 451 si urm.). Ca tendinta generala se remarca apropierea gândirii de inteligenta, amestecul si chiar contopirea lor. O asemenea tendinta ridica însa câteva întrebari: gândirea este totuna cu inteligenta? ; prin faptul ca ambele opereaza cu relatii este justificata asimilarea lor? Unii autori militeaza pentru diferentierea celor doua notiuni, lasându-ne sa întelegem ca gândirea trebuie considerata ca un nivel mai înalt al inteligentei. Aceasta idee reiese pregnant din unele lucrari ale lui Pierre Janet (Les debuts de l'intelligence, 1935; L'intelligence avânt le langage, 1936). înca din introducerea celei de-a doua lucrari citate autorul arata ca înainte de aparitia limbajului, care este strâns legat de gândire, functioneaza unele acte intelectuale elemen­tare ce dau nastere directiei miscarii si tinutei, pozitiei si marimii, asemanarii, portretului si formei, la care se adauga apoi alte "obiecte intelectuale" (personajul, simbolul, semnul), care joaca un rol considerabil în stabilirea relatiilor de cantitate si a relatiilor sociale. Limbajul si gândirea au "iesit" din aceste "obiecte intelectuale", pentru ca apoi ele sa transforme întreaga inteligenta. Asa stau lucrurile când vorbim de geneza, mai bine spus de ontogeneza inteligentei. Mai ramân însa ele valabile si pentru etapele avansate ale vârstei, atunci când si gândirea, si inteligenta sunt deja elaborate, formate ? Nimeni nu poate nega relatia de interdependenta dintre gândire si inteligenta, dar nici nu trebuie sa se ajunga la identificarea lor. Inteligenta se foloseste de gândire, dar nu se reduce la ea, gândirea se intersecteaza cu inteligenta, dar nu se confunda cu ea. Chiar daca în determinarea nivelului inteligentei ne servim de unele informatii din psihologia gândirii (forme, tipuri, niveluri de gândire), distinctia dintre ele trebuie pastrata. O asemenea conceptie este cu atât mai realista cu cât nu întotdeauna gândirea faciliteaza inteligenta, ea putând fi chiar o piedica a ei. Psihopatologia si psihanaliza arata ca gândirea serveste pentru întelegerea realului de care ea este puternic legata, fiind chiar sustinuta de dorinta de a actiona asupra realului. Aceasta actiune este o lupta, iar gândirea reprezinta o strategie ce comporta miscari ofensive si defensive. Atunci când, datorita fricii de real, strategia defensiva a gândirii devine dominanta, este necesara accentuarea acestei forme de inteligenta care construieste planuri, scheme, sisteme, aparate de securitate destinate a elimina neprevazutul. în aceste situatii, individul, pentru a suprima, exorciza neprevazutul face apel la o serie de formule abstracte ce joaca rolul unor formule magice. Numai ca aceasta sfârseste, nota Charles Baudouin, printr-o "politica a strutului". Accentuata dincolo de anumite limite, aceasta forma de gândire devine un fel de scleroza a inteligentei. Gândirea este deci o "parte" a inteli­gentei, una dintre "formele" ei, care o ajuta sa se adapteze Ia real. Dar inteligenta presupune mai mult decât atât, ea fiind, dupa reusita expresie a lui Claparede, capacitatea de a rezolva problemele noi întâlnite în conduita. "O inteligenta care se pune la adapost în spatele sistemului pare a-si uita sarcina sa esentiala" (Baudoin, 1970, p. 157).

1.3. Contrari etatea modelelor explicativ-interpretative

Un al treilea fapt frapant din psihologia gândirii se refera la însusi modul de concepere si tratare a gândirii, la modelele explicativ-interpretative ale ei propuse de-a lungul timpului. Trecerea de la modalitatile simpliste, chiar primitive, la modalitati extrem de complexe si comprehensive este atât de evidenta, încât aproape nici nu mai este nevoie sa ne referim la ea. Vom ilustra totusi "complicarea" conceptiilor cu privire la gândire referindu-ne la un singur exemplu.. Este de ajuns sa punem fata în fata situatia existenta în psihologia gândirii în momentul începerii studiului ei sistematic, nu doar teoretic, ci si experimental, si situatia actuala. Asociationistii sesiseaza caracterul orientat-constient si mai ales desfasurarea logic-sistematica a asociatiilor în procesul gândirii. încercând sa explice aceste caracteristici fundamentale ale gândirii, ei au invocat prezenta în gândirea omului a doua tendinte : tendinta asociativa (potrivit careia o reprezentare din constiinta umana tinde sa genereze o alta reprezentare strâns legata de ea) si tendinta perseverativa (dupa care o reprezentare o data patrunsa în constiinta tinde sa se conserve, iar daca este înlaturata de ea, tinde sa revina, sa se reîntoarca de îndata ce acest lucru este posibil). Cum însa cele doua tendinte erau opuse, psihologii asociationisti au încercat sa explice gândirea apelând la un compromis. Ebbinghaus, de exemplu, arata ca gândirea este "ceva intermediar între goana ideilor si ideile fixe" (Ebbinghaus, 1920,p. 120). "Goana ideilor" era în opinia lui Ebbinghaus corespondentul tendintei asociative, deoarece omul nu se poate opri prea mult timp asupra unei idei, o idee lasa locul alteia, este înlaturata de o alta în virtutea unei simple asemanari sau a unei coincidente accidentale. "Ideea fixa", dimpotriva, era corespondentul tendintei perseverative, deoarece omul nu se poate elibera de ea, oricâte eforturi ar face. Gândirea nefiind, cum spunea el, nici visare (asociere în lant a imaginilor), dar nici obsedare (reprezentare stralucitoare, continua, revenire mereu repetata a unei singure reprezentari), nu poate fi decât o facultate psihica intermediara între expresia-limita a tendintei asociative din fuga sau vârtejul de idei si expresia-1 imita a tendintei perseverative din ideea fixa. Pentru ilustrarea acestei conceptii Ebbinghaus da un exemplu pe care Vîgotski îl caracteriza ca fiind "simplu si grosier". Este vorba despre un om aflat într-o încapere complet închisa si care stiind ca edificiul a luat foc încearca sa se salveze. Comportamentul lui sugereaza fie fuga de idei (alearga când la fereastra, când la usa, asteapta pentru o clipa ajutor, apoi începe sa se agite din nou), fie prezenta unei idei fixe (ideea salvarii cu orice chip). La omul normal, la adult, cele doua tendinte sunt unificate, ele conlucreaza concordant, fapt ce permite realizarea unui proces de gândire logica. Acest model explicativ al gândirii omului normal este extins de Ebbinghaus si la explicarea gândirii omului bolnav (la acesta având loc o dezintegrare a celor doua tendinte) sau a gândirii copilului mic (la care, desi cele doua tendinte sunt prezente, ele nu sunt unitare si concordante, ceea ce permite ca gândirea copilului sa nu dispuna de acelasi caracter logic ca gândirea adultului).

Cele doua tendinte sunt insa insuficiente pentru a explica actele de gândire orientate catre un scop, actele constient reglate ce urmaresc realizarea unei sarcini. Iata de ce la cele doua tendinte, Ach (1871-1946), un psiholog german dintre ale carui lucrari una a facut epoca (Activitatea voluntara si gândirea), a adaugat o a treia, si anume tendinta determinativa. Combinarea celor trei tendinte acorda gândirii un caracter rational. Tendinta determinativa este cea care permite reglarea cursului si a jocului orb al procesului asociativ, asigurând astfel caracterul rational al gândirii. Gândirea dispune de

aceasta proprietate numai atunci când conline in sine scopul activitatii umane. Desi Ach a facut un însemnat pas înainte în explicarea gândirii si mai ales a caracterului ei logic, rational, el n-a putut explica finalitatea actului gândirii. Chiar daca scopul si tendinta determinativa constituie factori importanti care asigura miscarea gândirii catre scop, ei nu pot ordona aceasta miscare. Pentru aparitia activitatii cu finalitate, în afara scopului, a sarcinii, mai este nevoie si de altceva, de exemplu, de mijloacele prin intermediul carora activitatea rezolutiva urmeaza a fi realizata.

De la asemenea modele explicativ-interpretative ale gândirii, relativ simpliste si limitate, mai mult deductiv-speculative sau "de bun-simt", saltul facut spre modelele propuse de psihologia cognitiva este, fara îndoiala, enorm. Interpretarea gândirii ca mecanism de procesare a informatiilor aduce nu doar o noua perspectiva teoretica de abordare a gândirii, dar deschide si posibilitatea modelarii ei pe calculator. Intrarea în functiune a diferitelor tipuri de procesare a informatiilor (procesarea dirijata de concept, procesarea bazata pe "alocarea de resurse" etc.) explica functionalitatea 51 eficienta gândirii într-o masura mai mare decât reuseau conceptiile asociationiste.

Gândirea este introdusa în categoria activitatilor finalizate prin sarcini si diferentiata astfel de activitatile mintale considerate ca fiind simple. Ea implica elaborarea obiec­tivelor intermediare spre deosebire de celelalte care debuteaza direct cu tratarea de baza. De asemenea, gândirea presupune o serie de operatii specifice, cum ar fi: interpretarea situatiilor, evocarea informatiilor pertinente, producerea informatiilor, spre deosebire de activitatile simple, la care operatiile de interpretare a situatiilor sunt minimale. în sfârsit, gândirea face apel Ia o serie de alte mecanisme psihice care, la rândul lor, dispun de propriile constrângeri de realizare, de propriile legi de acces. Toate acestea fac din gândire un mecanism "dublu determinat" : pe de o parte, de operatiile si activitatile ei specifice, pe de alta parte, de mecanismele altor procese psihice (vezi Richard & Richard, 1992, p. 401).

Saltul de la asociationism la psihologia cognitiva este spectaculos, dar el nu s-a facut dintr-o data si nicidecum liniar, ci prin acumulari treptate, dar si prin stagnari, zigzaguri si chiar regresii descurajante. Spectacolul oferit de psihologia gândirii este parca mai fascinant decât spectacolul oferit de studiul altor mecanisme psihice unde trecerile de la un punct de vedere la altul, de la o teorie la alta au fost parca mai line si mai firesti.

1.4. Atitudini exclusiviste

în sfârtit, ceea ce frapeaza in psihologia gândirii sunt si atitudinile fata de termenul de "gândire" ale psihologilor care au publicat dictionare sau enciclopedii de psihologie . Acesta este când prezent, ba chiar expus pe pagini întregi, când redus la numai câteva rânduri, când pur si simplu eliminat. La Reber (1995) apare atât termenul de "gândire" cât si cel de "tip de gândire", câteva dintre aceste tipuri (gândire convergenta, gândire critica, gândire divergenta) fiind prezentate sumar. Ne mira însa faptul ca Raymond Corsini, editorul a doua mari dictionare de psihologie - unul de aproape 2000 de pagini, în patru volume (Encyclopedia of Psychology, 1994), altul de 1200 pagini, într-un singur volum (Concise Encyclopedia of Psychology, 1987) -, nu a introdus termenul de "gândire". De asemenea, termenul de "gândire" nu figureaza nici la H. Pieron (Vocabulaire de la psychologie, publicat în urma cu multi ani, în 1951), dar nici în Grand dictionnaire de ia psychologie, publicat relativ recent (în 1994) de un grup de psihologi francezi. El reapare însa în Dictionnaire fondamental de la psychologie (1997),

lucrare care în mare parte o reia pe cea citata anterior. Descurajanta este si atitudinea unuia si aceluiasi autor fata de termenul respectiv. Norbert Siilamy. in cele trei editii ale dictionarului sau de psihologie (Dictionnaire de la psychologie, 1969, 1989, 1992), este extrem de inconsecvent. Daca în prima editie termenul este tratat pe o coloana întreaga, în editia a treia el este înlaturat total. De cele mai multe ori termenul de "gândire" este subsumat altor termeni. De exemplu, Helmuth Benesch (1995) îl integreaza în termenul de "psihologia cognitiei". Alteori el este "spart" în multi alti termeni (abstractie, activitati intelectuale, concept, generalizare, întelegere, operatie, prototip, problema) si "împrastiat" în cuprinsul întregului dictionar. Asa procedeaza colectivul de autori ale celor doua dictionare franceze citate anterior. în acest context merita a fi relevata atitudinea psihologilor români fata de termenul de "gândire", pe care nu numai ca l-au introdus în dictionarele lor (Paul Popescu-Neveanu, Dictionar de psihologie, 1978, Ursula schiopu, Rodica Demetrescu, Mielu Zlate - coord.. Dictionar enciclopedic de psihologie, 1979), dar i-au acordat spatii foarte extinse.

Cum ar putea fi explicata aceasta atitudine atât de contradictorie a psihologilor si mai ales tendinta unora dintre ei de a exclude termenul de "gândire" din dictionarele de psihologie? Dupa opinia noastra, cauzele sunt doua: pe de o parte, faptul ca multa vreme gândirea a fost studiata mai degraba sub raport logic decât psihologic, ajun-gându-se de fapt la o logica a gândirii si mai putin la o psihologie a gândirii; pe de alta parte, dezvoltarea unor noi perspective de abordare psihologica ce au condus la disemi­narea si dizolvarea continutului termenului de "gândire" în continutul unor alti termeni, asa încât diversele aspecte specifice gândirii se regasesc într-o forma transfigurata într-o mare varietate de concepte. Aceasta a doua cauza a început sa se manifeste mai ales o data cu aparitia psihologiei cognitive, care, asa cum aratam ceva mai înainte, a asimilat continutul gândirii în continutul altor procese si mecanisme ale activitatii intelectuale. Chiar daca psihologia cognitiva aduce o serie de contributii importante în interpretarea activitatilor cognitive, a asa-numitelor activitati finalizate prin sarcini, eliminarea din dictionare a termenului de "gândire" nu ni se pare a fi o solutie. Cu atât mai mult cu cât gândirea ramâne un mecanism psihic distinct în concertul celorlalte mecanisme cognitive.

1.5. Constatari concluzive: centraiitatea gândirii

în ciuda tuturor acestor frapante conceptuale, terminologice si atitudinale, exista un puternic acord între autori în ceea ce priveste recunoasterea locului central ocupat de gândire în procesul cunoasterii, a rolului enorm pe care gândirea îl joaca în planul general al activitatii umane.

Gândirea este trasatura distinctiva cea mai importanta a psihicului uman, definitorie
pentru om ca subiect al cunoasterii logice, rationale.

Este asa deoarece gândirea produce modificari de substanta ale informatiei cu care
opereaza. Daca celelalte mecanisme psihice produc modificari superficiale, natura
informatiei ramânând aceeasi, gândirea modifica natura informatiei, ea face saltul de
La neesential la esential, de la particular la general, de la concret la abstract, de la
exterior-accidental la interior-invariabil.

De asemenea, gândirea antreneaza toate celelalte disponibilitati si mecanisme psihice
în realizarea procesului cunoasterii, nu doar pe cele de ordin cognitiv, dupa cum s-ar
parea la prima vedere, ci si pe cele afectiv-motivaponale si volitiv-reglatorii.

Instituindu-se într-un fel de "stat major", dupa cum sugestiv se exprima Paul
Popescu-Neveanu, gândirea orienteaza, conduce, valorifica maximal toate celelalte
procese si functii psihice. Ca urmare a interventiei ei, perceptia devine observatie,
adica o perceptie cu scop, ordonata si planificata; comunicarea informatiilor dobân­
deste înteles, fiind subordonata prin gândire normelor logicii; memoria intra în
posesia unei forme superioare de memorare, si anume memorarea logica, ce o
completeaza si o depaseste pe cea mecanica; vointa îsi precizeaza mult mai bine
scopurile pe baza predictiei, îsi fixeaza mult mai usor planuri folosindu-se de judecati
si rationamente.

In sfârsit, centralitatea gândirii în procesul cunoasterii se explica si prin capacitatea
ei de a-si reintroduce propriile produse (idei, conceptii, teorii) în circuitul informa­
tional, devenind, în felul acesta, un declansator al unor noi procese intelectuale.