Aspecte generale si probleme privind construirea itemilor chestionarelor de personalitate

Aspecte generale si probleme privind construirea itemilor chestionarelor de personalitate

În istoria psihodiagnozei s-a remarcat o anumita evolutie a preocuparilor vis a vis de construirea itemilor. Angleitner, John si Lohr (1986) amintesc despre o anumita neglijare în faza de 141i83b încaput a construirii de teste de personalitate, a preocuparilor legate de proprietatile itemilor, în favoarea centrarii aproape exclusive asupra principiilor de construire a scalelor. De aici rezulta inevitabil o sursa importanta de eroare în evaluare.

În sfârsit, actualmente exista câteva probleme legate de constructia itemilor care intra în sfera preocuparilor creatorului de teste: cum trebuie construit lotul initial de itremi; cumt trebuiesc scrisi itemii; cum influenteaza caracteristicile formale si de continut ale formularii modul în care vor prelucra subiectii acel item. Aceste categorii de probleme au preocupat pe creatorii clasici de teste se se afla în dezbaterile actuale în domeniu.

4.1. Strategii generale de construire a itemilor. Problema limbajului

În 1957, Loevinger aducea în discutia specialistilor o anumita problematica. El incrimineaza faptul ca deficienta majora care apare în procesul de generare a itemilor pentru a reprezenta un anumit construct tine de imposibilitatea de a-l repeta ca pe orice experiment psihologic. Aceasta deficienta ar tine de gradul mare de subiectivitate care vine din partea cercetatorului care construieste testul. El încearca sa structureze câteva reguli privind construirea lotului initial de itemi, pornind de la postularea realitatii ca itemii lotului initial sunt întotdeauna extrasi dintr-o arie de continuturi mai larga decât trasatura propriuzisa. De aici posibilitatea erorii legata de selectia unor itemi care traduc alte continuturi. În consecinta, Loevinger a formulat câteva reguli: a. Necesitatea de a fi construiti si itemi care sa evalueze alte trasaturi, înrudite dar cu valoare discriminativa fata de trasatura avuta în vedere, b. Itemii trebuie alesi astfel încât sa reprezinte toate continuturile posibile care ar putea exprima trasatura respectiva, în functie de toate teoriile cunoscute, c. Domeniile continuturilor ar trebui sa fie reprezentative pentru importanta lor existentiala.

În 1967, Jackson accentueaza asupra necesitatii de a opera definitii specifice si reciproc exclusive pentru fiecare construct (trasatura), bazate pe trecerea în revista a literaturii de specialitate privind dimensiunea respectiva. Sistemul propus de Jackson ("sistem secvential de dezvoltare a scalei de personalitate") în aceea ca unui grup de judecatori experti li se dau descrieri ale unor persoane tinta care manifesta în înalta masura în comportamentul lor trasatura investigata. În pasul urmator ei vor judeca si ranga probabilitatea ca aceste persoane sa aprobe fiecare dintre itemii propusi. O alta sarcina a grupului de judecatori experti era aceea de a stabili gradul, masura în care itemii pot fi considerati relevanti pentru constructul respectiv.

În 1983, Buss si Craik publica un al doilea model coerent privind generarea itemilor (primul fiind al lui Jackson), pornind de la ceea ce autorii numesc "frecventa actiunii" si care se bazeaza pe prototipicitatea unui comportament pentru o anumita trasatura. Pasi: 1. selectarea în mod sistematic a unui set de trasaturi dintr-un model structurat de compoartament interpersonal (realizat de Wiggins în 1979). 2. un esantion larg de subiecti are sarcina de a identifica comportamentele observabila care corespund trasaturii (genereaza acte comportamentale care pot fi considerate manifestari ale trasaturii), 3. alt lot de subiecti apreciaza prin rangare gradul de prototipicitate al acestor acte comportamentale pentru trasatura data. Aceasta evaluare se face pornind de la un set de reguli de evaluare a prototipicitatii si este bazata pe consensul unui mare numar de vorbitori ai unei limbi, fiind prima tentativa de a capitaliza cunostintele semantice ale oamenilor în legatura cu acele comportamente care sunt tipice pentru o anumita trasatura.

Dezavantajul principal al metodei consta în faptul ca nu mai este la fel de utila atunci când se pune problema construirii unor itemi pentru investigarea unei trasaturi pentru care nu exista denumiri elaborate la nivelul limbajului comun (nu ne putem astepta ca oamenii sa aiba intuitii semantice relevante), cum ar fi de exemplu cazul unor dimensiuni ce se manifesta în afectiunile psihice.

Un studiu realizat în 1986 de o echipa condusa de Angleitner examineaza modul de generare a itemilor la majoritatea chestionarelor de personalitate si releva faptul ca în practica se întâlneste mai degraba o combinare a celor treipuncte de vedere mentionate anterior. Astfel, autori precum Cattell construiesc noi itemi lasând neexplorata ratiunea care a stat la baza generarii lor, autorii MMPI (Hathaway si McKinley) utilizeaza experti pentru a le furniza manifestarile specifice pentru trasatura psihopatologica vizata iar majoritatea autorilor (Guilford si Gough de exemplu) copiaza itemi din alte chestionare. Goldberg (1971), analizând chestionarele americane, constata ca itemii construiti la începutul secolului si-au gasit drum prin medierea mai multor serii de împrumuturi pâna la chestionarele importante ale anilor 70-80.

Problema fundamentala care apare ca sursa de eraoare în evaluare si este legata de generarea itemilor este subiectivitatea initiala din partea autorului testului. Aceasta problema nu poate fi corijata prin metodele statistice de experimentare, întrucât ceea ce nu a fost cuprins în test si este relevant pentru trasatura nu mai poate fi recuperat pentru a deveni parte a scalei rezultate. Un alt mod în care se manifesta subiectivitatea autorului este legat de decizia acestuia privind denumirea scalei sau factorului rezultat, decizie care va reflecta preconceptiile acestuia. Aceasta problema se manifesta chiar si în chestionarele actuale, cum este de exemplu situatia factorului V din chestionarele de tip Big Five.

O alta problema comuna în modelele propuse de Buss si Craik sau de Jackson se leaga de definirea relevantei pentru personalitate a anumitor cuvinte din limbajul curent. Allport si Odbert (1936) considera de exemplu (într-o modalitate clasica) ca relevanti pentru personalitate sunt acei termeni care pot fi folositi pentru a "distinge comportamentul unui om de comportamentul altuia".

În 1990, Angleitner, Ostendorf si John propun un model de definire si operare selectiva prin trei modalitati. 1. Prima dintre ele identifica o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regasite direct la nivelul limbajului natural (substantive, verbe, adjective, adverbe etc). Aceasta clasificare cuprinde 6 categorii de continuturi: a. trasaturi stabile; b. stari si dispozitii psihice; c. activitati; d. roluri sociale, relatii si efecte sociale; e. abilitati si talente; f. caracteristici care tin de prezenta fizica. 2. A doua modalitate se refera la specificarea unor criterii de excludere: a. un termen nu este relevant pentru personalitate daca este nondistinctiv si nu se aplica la toti indivizii; b. Termeni ce se refera la priginea geografica, nationalitate, identitati profesionale sau legate de o anumita munca; c. Termeni care se refera doar la o parte din persoana si d. Termeni a caror implicatie pentru personalitate este metaforica si neprecisa. 3. cea de-a treia modalitate este o grila de identificare prin care seexclud acei termeni care nu se potrivesc în oricare dintre urmatoarele propozitii criteriu:

1. Pentru adjective - "Cât de ...... sunt?", "Cât de ...... s-a comportat X?"

2. Pentru substantive - "Este X ......?", "Poti sa spui ca X este un ......?"

3. Pentru substantive atributive - " ...... lui X este remarcabila?", "Prezinta (poseda) X ......?"

Hofstee (cercetând limba olandeza) în 1990, indica 5 tipuri de obstacole ce trebuie avute în vedere atunci când se pune problema utilizarii limbajului natural în construirea unui sistem stiintific de categorii psihonosologice: 1. domeniul este greu de delimitat (atât categoriile ca atare cât si alegerea itemilor din interiorul acestor categorii), 2. masura în care termenii sunt traductibili dintr-o limba în alta este limitata, 3. rolul coplesitorr al aspectelor evaluative în limbajul comun este stânjenitor pentru un punct stiintific de vedere, 4. nu se pot aplica taxonomizari simple sau reguli precise, 5. multi termeni (sau expresii) sunt paradoxali când sunt folositi la persoana întâia (autodescrieri). Pe de alta parte, încercarile de a construi un limbaj total artificial s-ar dovedi inutile într-un sens sau altul (fie ca nu ar fi înteles, fie ca termenii ar asimila repede impedimentele limbajului curent).

Principala strategie pentru a depasi aceasta situatie (obstacole) consta în selectarea acelor termeni care se subsumeaza principiului polaritatii trasaturilor de personalitate. Acelasi autor pledeaza pentru formularea itemilor la persoana a treia singular (cerinta abandonarii chestionarelor care cer subiectului sa se autocaracterizeze în functie de itemi care genereaza paradoxuri când sunt aplicati la persoana întâia). O alta recomandare a autorului vizeaza heteroevaluarea (aceleasi chestionare completate de alte persoane care cunosc pe cea testata), procedura care poate include sau nu si persoana testata ca judecator.

Mc Crae (1990) afirma un scepticism legat de capacitatea omului obisnuit (nespecialist) de a întelege adevartele baze ale personalitatii. Dupa opinia sa, în studierea limbii trebuie sa se continue examinarea legaturilor empirice cu alte sisteme ale personalitatii, sa se depaseasca utilizarea lexiconului pentru a analiza limbajul vorbit si scris actual. Ei (Costa si Mc Crae) dezvolta variante ale aceluiasi chestionar destinate autoevaluarii (persoana I-a singular) sau heteroevaluarii (persoana a III-a singular).

De Raad face unele studii (1992) privind diferentierile între adjective, substantive si verbe dupa capacitatea acestora de a capta si reda sensuri ale personalitatii. El dentifica faptul ca utilizarea ideosincratica în scalele de evaluare este mai probabila pentu substantive decât pentru verbe si pentru verbe în raport cu adjectivele. Aceste diferentieri conduc în practica la diferente în ordinea factorilor derivati prin ele sau chiar în numarul factorilor rezultati. Factorii derivati prin substantive prezinta o tendinta spre o descriere mai coerenta si bine definita. Ei tind sa cuprinda cele mai extreme semnificatii ale dimensiunilor derivate din utilizarea adjectivelor. De asemenea, ei au o mai larga variatie în sensuri. Aceste aspecte confirma caracteristica substantivelor de a fi reprezentative prin ele însele. Verbele îsi extrag partial sensurile din situatii interpersonale, fiind astfel mai conditionate si necesitând mai multa specificare. Un studiu realizat pe limba germana subliniaza capacitatea verbelor de a capta aspecte temperamentale.

În cercetarile privind dimensiunile Big Five apare concluzia ca o posibila sursa de variatie a acestor dimensiuni în diferite limbi tine de modurile diferentiate de relationare între cele trei categorii de termeni (adjective, substantive si verbe), moduri specifice pentru fiecare limba. Concluziile cercetatorilor se îndreapta catre un acord în ceea ce priveste o mai buna capacitate a adjectivelor de a deveni descriptori de personalitate, dar este preferabil sa se combine capacitatile de captare a diferitelor clase lingvistice, conform specificului fiecarei limbi (De Raad si Hofstee, 1993). O alta recomandare cu referire la modalitatea de utilizare practica priveste utilizarea de propozitii si fraze în cea mai simpla forma acceptabila gramatical si nu a unor cuvinte singulare (Goldberg 1982, Brigs, 1992).

O alta tendinta, contrara, este promovata de alti creatori de teste precum Gough si consta în aceea ca strategiile sunt utilizate într-o maniera flexibila iar instrumentele sunt dezvoltate din interiorul aceluiasi lot initial de itemi (unii preluati, altii rescrisi sau nou creati). Un studiu comparativ releva faptul ca scalele care evalueaza constructe similare tind sa cuprinda itemi relativ asemanatori, indiferent de diferentele dintre chestionare privind constructia sau chiar teoria de baza (de exemplu itemi care descriu reactii psihofiziologice pentru scalele de nevrotism sau itemi care descriu comportamente pentru scalele de extraversie sau minciuna). Angleitner concluzioneaza în 1986 ca între cercetatori pare sa existe o intuitie împartasita privind ce tipuri de itemi sunt mai adecvate în masurarea / exprimarea unor trasaturi de personalitate, chiar daca aceste intuitii nu au fost pâna în prezent sistematizate.

În sfârsit, exista alte doua categorii de probleme, interconectate, una referitoare la limbajul utilizat în formularea itemului (limbaj stiintific sau limbaj uzual) iar cealalta la includerea contextului situational în evaluare. Aceasta ultima problema pare sa fie cea mai ignorata de cercetatori si face referire la specificitatea comportamentului uman legata de situatie. Angleitner observa ca în genere constructorii de itemi procedeaza ca si când întelesul psihologic al caracteristicilor situationale ar putea fi captat doar ca o referire conditionala (temporala su adverbiala).

Ceea ce decurge la nivel practic din aceste probleme- respectiv problema semnificativitatii reprezentarii continutului situational într-un item care trebuie sa fie simultan scurt, clar si precis, problema capacitatii reale de evocare a trasaturii date printr-un unic act comportamental sau problema asigurarii tipicitatii în suficient de înalta masura pentru a putea ranga în mod real comportamentul -, a condus catre necesitatea unei sistematizari a caracteristicilor itemilor si a problematicii aferente fiecarei etape a construirii scalei de experimentare. Angleitner grupeaza 4 categorii de probleme: 1. probleme care tin de decizii privind tasatura si relatia ei cu evenimente observabile, respectiv relatia semantica item - trasatura si relatia logic formala, 2. scrierea propriuzisa sau selectarea itemului care pune probleme privind caracteristicile psiholingvistice de suprafata ale itemilor, 3. citirea si procesul cognitiv de receptare a itemilor, respectiv probleme care tin de comprehensibilitate si 4. relevanta itemului sau analize statistice si calitati psihometrice.

4.2. Relatia item - trasatura

Ca prima etapa în construirea itemului, decizia privind trasatura si continuturile psihologice implica o constanta raportare a itemului la validitatea sa discriminativa:

1. Definirea trasaturii într-o modalitate optima se face din perspectiva unei teorii structurale care reflecta importanta pentru viata a diferentelor interindividuale generate de dimensiunea psihica avuta în vedere.

Aceasta definire trebuie realizata explicit, fiind descrise atât relatiile de tip convergent cât si cele de tip divergent cu alte trasaturi (constructe) si cu tipurile relevante si specifice de manifestare a trasaturii respective.

2. Pentru evitarea formularii unor itemi nereproductibili sau de tip ideosincratic se vor utiliza loturi de subiecti pentru generarea exemplarelor fiecarui tip de itemi iar selectia se va baza pe acordul între un numar mai mare de persoane judecator privind gradul de relevanta al continutului itemului pentru trasatura.

3. Pentru a capta influenta contextului situational, se va avea în vedere faptul daca în textul itemului sunt incluse aspecte relevante ale acestuia (ale contextului) si daca continutul este cât mai explicit posibil.

Angleitner realizeaza o descriere sistematica a relatiei item - trasatura pornind de la propriile cercetari si rezultatele obtinute de Janke (1973) si Lennertz (1973). El prezinta un sistem format din 7 categorii, dintre care primele doua sunt centrale (fiind prezente cu mare frecventa în aproximativ toate genurile de chestionare. Celelalte 5 categorii se refera la continuturi indirect legate de trasatura de personalitate, fapt responsabil de altfel si de diferentele care apar în stabilitatea raspunsurilor la itemii de aceste tipuri.

Note

* categorii centrale, prezente cu mare frecventa în aproximativ toate genurile de chestionare

** categorii care se refera la continuturi indirect legate de trasatura de personalitate

4.3. Caracteristici de suprafata ale itemilor

Problema care apare în discutie în etapa de scriere propriuzisa a itemilor (dupa selectarea constructului si a continuturilor relevante) este legata de posibilitatea de a da cea mai adecvata forma pentru diferitele tipuri de continuturi. Apar doua aspecte legate de aceasta problematica: a. Gasirea formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de indicator al constructului si b. Gasirea formei de raspuns cea mai adecvata pentru a da subiectului posibilitatea de a-si exprima propria situatie

4.3.1. Forma de raspuns

Raspunsurile la itemi pot fi subsumate unor comportamente verbale înalt standardizate, comportamente provocate de stimuli verbali. Problemele care apar aici sunt legate de tipul de raspuns solicitat de la subiect: dihotomic, trihotomic, pe o scala Likert sau cu alegere fortata (exprimare seaca si generala a itemului iar raspunsurile redau continutul propriuzis al diverselor comportamente posibile).

În tipul clasic de raspuns de tip Da/Nu, Adevarat/Fals , eventual cu un raspuns mediu de tip Nu stiu, subiectul traieste dificultatea de a lege un raspuns prea extremizat. Daca este utilizat acest format de raspuns este important sa se moduleze continutul itemului prin specificarea frecventei sau a intensitatii manifestarii descrise, pentru a evita ca si itemul sa exprime situatii la fel de extreme ca si raspunsurile. Raspunsurile dihotomizate pot fi utilizate numai la itemii modulati.

În prezent nu se mai folosesc raspunsuri de tip Nu stiu sau ?, considerându-se a fi nesatisfacatoare din punct de vedere al informatiei (pot traduce fie neîntelegerea itemului, fie nesiguranta subiectului, fie un grad intermediar de raspuns de raspuns în situatia unor itemi nemodulati) (Anastasi, 1957). Goldberg (1981) indica cel putin 4 modalitati de apreciere de catre subiecti a raspunsurilor de tip mediu: 1. o atribuire situationala (conduita mea depinde de situatie), 2. o expresie a incertitudinii (nu pot decide, nu-mi cunosc suficient de bine acest aspect), 3. ambiguitatea itemului (nu sunt sigur ce înseamna), 4. neutralitatea (ma aflu undeva la medie în ceea ce priveste aceasta caracteristica).

Cercetarile au demonstrat ca si modularea prin intensitate, frecventa sau masura reprezinta o sursa de ambiguitate (deci de eroare), deoarece subiectii nu înteleg aceleasi lucruri prin cuvinte ca rar, uneori, adesea, frecvent.

În timp, a fost preferata ca forma de raspuns tehnica alegerilor fortate (dezvoltata în perioada anilor 40 de chestionarele destinate selectiei profesionale). În esenta aceasta forma cere subiectilor sa aleaga între doua sau mai multe raspunsuri de tip descriere, fraze care par egale din perspectiva acceptabilitatii dar care au validitate diferita fata de criteriul extern. De obicei se construiesc pereci sau tetrade (de fapt doua perechi: 2 raspunsuri dezirabile si 2 indezirabile). În forme si mai extinse /(de tip 5 variante de raspuns), subiectului i se cere de obicei sa precizeze care este raspunsul cel mai caracteristic si cel mai putin caracteristic pentru el. O forma speciala a tehnicii alegerilor fortate este cea a sortarii Q, dezvoltata de Stephenson (1950), care cere subiectului sa rangheze un numar impar de raspunsuri-situatii, în functie de un criteriu dat, începând de la o extrema catre cealalta. Intentia este de a da subiectului posibilitatea de a se exprima personal.

Raspunsurile pe scala Likert sunt folosite în special în studiul atitudinilor. Problema care apare este legata de numarul de variante de raspuns. Se apreciaza ca scalele cu mai mult de 5 trepte nu reusesc diferentieri acceptabile, diferenta dintre treapta 2-3 de exemplu fiind grevata de subiectivitatea respondentului. Preferabile sunt scalele cu 5 trepte. O alta problema se leaga de transparenta itemilor si de ideea de dezirabilitate, ceea ce poate conduce subiectul catre falsificarea în acest sens a raspunsurilor.

Un tip special de raspuns care combina variantele prezentate mai sus este folosit de autorii Neo Pi R (Costa si Mc Crae), prin care se cere subiectului sa-si exprime acordul sau dezacordul fata de o anumita afirmatie pe o scala gradata în 5 trepte (Dezacord total, Dezacord partial, Neutru, Acord partial, Acord total).

4.3.2. Forma itemului

Sub acest aspect, diversitatea care apare în practica este dezarmanta. Opinia curenta asupra caracteristicilor de suprafata precum lungimea itemului sau complexitatea sintactica a propozitiei / frazei este ca acestea trebuie corelate cu modul în care se face prelucrarea itemului de catre subiectii respondenti. Foss si Hakes (1978) sau Wiggins (1965) sprijina ideea ca gradul de comprehensibilitate al propozitiilor este invers proportional cu numarul mai mare de transformari implicate si numarul nivelelor în procesarile întelegerii. Altfel spus, itemul va fi cu atât mai inteligibil cu cât numarul de transformari este mai mic.

Exista 3 aspecte fundamentale ale structurii de suprafata a itemilor:

1. Lungimea (numarul de cuvinte, litere, propozitii - indicata o lungime medie de 12 cuvinte)

2. Complexitatea (corelata pozitiv cu numarul de negatii, trecerea la diateza pasiva, timpul trecut, alte moduri verbale decât indicativul, referinta personala)

3. Formatul propriuzis al itemului (dat de tipul de propozitie si de tipul de raspuns)

Lievert (1969), Lohr si Angleitner (1980), Angleitner (1986) recomanda itemi cât mai scurti, cu evitarea multor propozitii si negatii. Lungimea medie a itemilor din principalele chestionare analizate (altele decât Big Five) este de aproximativ 12 cuvinte. Conjugarea la timpul trcut si la modul subjonctiv sau conditional apare doar în 10,5 % dintre cazuri. Doar 4,5% dintre itemii curenti nu au referinta personala. Exista si o corelatie posibila cu categoria de relatie item - trasatura. Astfel, chestionarele care contin itemi biografici (MMPI de exemplu) contin si cel mai mare numar de itemi la trecut; frecventa mare a itemilor legati de dorinte, interese, atitudini, opinii (specifica pentru 16 PF de exemplu) conduce la exprimarea prin actiuni de natura ipotetica, deci verbe la modurile subjonctiv sau conditional.

4.4. Caracteristici semantice ale itemilor

Se refera la acele caracteristici responsabile de aparitia unor dificultati sau confuzii în prelucrarea cognitiva a continuturilor itemilor de catre subiecti.

Angleitner (1986) descrie 5 caracteristici semantice care intervin semnificativ îngreunând sau simplificând procesarile raspunsului:

1. Comprehensibilitatea (cât de usor poate fi înteles)

Cauzele care conduc spre o comprehensibilitate scazuta tin de utilizarea unor cuvinte neobisnuite, a unor structuri propozitionale complicate, fortate sau neclare sau de erorile gramaticale.

2. Ambiguitatea (posibilitatea atribuirii a mai mult decât un înteles)

Este incertitudinea legata de întelesul stimulului (spre deosebire de echivocitate înteleasa ca difernta între persoane în ceea ce priveste interpretarea itemului, dupa Goldberg 1963). Cauzele ambiguitati tin de prezenta unor cuvinte sau afirmatii cu mai multe întelesuri; de relatii echivoce existente între propozitiile frazei; de incompatibilitatea dintre itemi si formatul raspunsului (prin introducerea unei negatii, a unor conjunctii de tip sau / sau, a unor fraze cu mai multe propozitii principale).

Aceste erori pun subiectul în 2 posturi tipice: a. Nu recunoaste natura ambigua a itemului si pur si simplu îl întelege gresit (interpretându-l în alt sens decât cel vizat de psiholog) si b. Recunoaste ambiguitatea itemului, însa nu este sigur de care dintre întelesurile posibile este vorba.

3. Nivelul de abstractizare (cu cât informatia este mai abstracta cu atât cere o procesare mai desfasurata)

Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare item - experienta personala. Un item concret (care afirma o informatie specificata, care se refera la comportamente clar specificate, numesc conditii si situatii semnificative sau includ fapte a caror veridicitate poate fi afirmata) ajuta la o evocare rapida din memorie. Itemul abstract cere procesarea în continuare a întelesului sau, integrarea treptata si/sau suplimentarea informatiei prin exemple, referinte la fapte concrete. Itemii abstracti sunt de regula cei care prezinta atitudini, opinii, descrieri generale, cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a lungul unor situatii diverse, comparatii cu standarde nespecificate, inferente personale. Cercetarile indica o relatie direct proportionala între gradul de abstractizare si diferentierile în modul cum înteleg subiectii acesti itemi (Angleitner, 1986).

4. Gradul de referinta personala (informatia care include direct si semnificativ pe subiect)

Gradul în care continutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a subiectului este în relatie directa cu capacitatea acestuia de a raspunde pe baza unei perceptii sau experiente proprii asupra lucrurilor, în masura în care subiectul este direct mentionat prin item, fie la nivelul trairii unor evenimente, fie la nivelul actiunii si al implicarii emotionale. Referinta personala intervine în stadiul compararii item-eu.

5.Evaluarea (dezirabilitatea sociala a continutului)

Masura în care un item evoca valori, standarde aprobate social, determinari si prjudecati comune, este direct proportionala cu probabilitatea ca subiectul sa selecteze raspunsul în sensul dezirabilitatii sociale. Acest gen de judecata intervine mai ales în stadiul evaluarilor asupra utilitatii.