ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
Unii filosofi (Spinoza) au tagaduit lui Dumnezeu caracterul de persoana, pe motiv ca ar limita fiinta absoluta a lui Dumnezeu în doua feluri: ar pune pe Dumnezeu în chip arbitrar, antropomorfic, în rândul fiintelor marginite sau ar implica existenta altor persoane care L-ar margini.
Nu putem avea o comuniune sufleteasca adânca decât o persoana.
Persoana este un subiect care are constiinta de sine, cugeta si se determina pe sine, deosebindu-se de alte persoane asemenea.
A fi "persoana" nu exclude atributul nemarginirii, cum spun panteistii, deoarece Persoanele 545p155f divine exista în mod necesar, nu ca persoanele umane. E vorba de Creatorul cerului si al pamântului.
Cugetarea si vointa lui Dumnezeu trebuie considerate drept purificate de tot ce e specific creaturii. Ele sunt vesnice si nemijlocite.
Crestinismul învata ca Dumnezeu poate îngadui raul fizic, natural, ca un mijloc de tamaduire a raului moral, si nu poate voi raul moral (pacatul), desi îl îngaduie, în virtutea liberului arbitru omenesc.
1. Atotstiinta e cunoasterea desavârsita, totala, a tot ce a existat, exista si va exista si a celor ce ar putea sa existe. E o cunoastere din veci, deosebita de cea omeneasca prin forma intuitiva si prin faptul ca se savârseste de însusi Dumnezeu.
Scolasticii - însusiri ale cunoasterii divine - e de o evidenta intrinseca (Dumnezeu cunoaste lucrurile asa cum sunt în ele însele), universala, actuala (nu se mai poate desavârsi), sigura (neîndoielnica sau supusa greselii), adecvata la obiectul ei. (canonicul F. Vernhoelst)
"Duhul patrunde toate adâncurile lui Dumnezeu... Nimeni nu cunoaste ceea ce e în Dumnezeu, afara de Duhul lui Dumnezeu." (I Cor. 2, 10-11)
Întrebarea: Cum se pot precedea posibilele ipotetice, adica realizarile conditionate de altele ? a dus la controversa dintre molinisti si tomisti.
Adeptii lui Molina (iezuit spaniol - 1535-1600) - în acest caz (daca Dumnezeu cunoaste posibilele ipoetice) liberul arbitru nu mai e liber; ei au introdus "stiinta medie" - Dumnezeu cunoaste cele viitoare, ce se vor întâmpla sau nu, în niste conditii date, fara ca El sa predermine pe om.
Calvinii au afirmat predestinatia (Dumnezeu îi alege spre mântuire numai pe unii - Rom. 8, 28-29). Ortodoxia -se confunda doua lucruri: prestiinta lui Dumnezeu cu predestinatia, nimicindu-se astfel libertatea omului si facând pe Dumnezeu autor al raului.
2. Întelepciunea e alegerea celor mai potrivite mijloace pentru atingerea scopurilor suprafiresti propuse omului de la creatie.
Ea este latura practica a intelectului divin, ca premisa a atotputerniciei.
Sfânta Scriptura arata ca creatia este, în mod special, rodul conlucrarii atotputerniciei cu atotîntelepciunea divina. ("Cât s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate întru întelepciune le-ai facut" - Psalm 103, 24)
Rom. 11, 33 - "O, adâncul bogatiei si al întelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu. Cât sunt de necercetate judecatile Lui si neurmate caile Lui !"
Sfintenia - este acordul vointei lui Dumnezeu cu fiinta Lui. De aceea Sfânta Scriptura ne îndeamna sa fim sfinti ca El. Dumnezeu singur e sfânt în plinatatea cuvântului.
Dupa cadere, toate au fost supuse desertaciunii, adica au fost golite de sfintenie; creatia întreaga suspina dupa o restaurare care trebuie sa înceapa cu omul; omul e preotul creatiei, care trebuie s-o închine din nou lui Dumnezeu.
Omul trebuie sa se izoleze de rau, sa se purifice si sa se întoarca la Dumnezeu, sa-L slujeasca pentru a putea participa la sfintenia Lui.
Cel ce urca din greu pe culmile sfinteniei trebuie sa-si goleasca sufletul de tot ce e creatural, pentru ca sa-i ia locul sfintenia.
Sfintenia lui Dumnezeu e o sfintenie fiintiala; El nu suporta minciuna, ce este necurat; ca Adevarul însusi devine "verus judex sui et falsi."
Sfintenia îsi are locul pe pamânt ca si în cer, caci cerul e tronul lui Dumnezeu, dar si pamântul e asternutul picioarelor Lui.
Sfintenia trebuie sa domneasca din nou pe pamântul purificat, care trebuie sa devina "cer nou si pamânt nou."
2. Dreptatea - are doua nuante: sfintenie (stare conforma cu voia Lui cea sfânta) si dreptate (în sens legal, a da fiecaruia ce i se cuvine).
Voia lui Dumnezeu este legea pe care nimeni n-o calca fara sa-i sufere urmarile. "Dreptii" V.T. sunt echivalentul "sfintilor" din N.T.
În V.T. nu avem o transformare launtrica, ci mai mult o constrângere exterioara, în care omul este înstrainat în pornirile lui pacatoase de voia sfânta a lui Dumnezeu.
Biserica i-a numit pe cei din V.T. "drepti" (traitori dupa voia lui Dumnezeu) spre deosebire de crestini, care sunt "sfinti" prin primirea Botezului, ca unii ce au intrat în Biserica - institutia sfinteniei.
Dreptatea divina în sens legal, juridic - Dumnezeu rasplateste din p.d.v. moral, dând recompense ("justitia remunerativa") si pedepse ("justitia vindicativa").
Dumnezeu este iubire, dar tocmai aceasta iubire cere dreptatea (nu exista, cum afirma protestantismul, o opozitie între un Dumnezeu al V.T., al dreptatii, si unul al N.T., al iubirii, asa cum învatau în primele secole eretici precum Marcion).
Ordinea fizica se sprijina pe ordinea morala. Una din coloanele societatii e dreptatea.
O viata fara deosebire întrte bine si rau este amorala; un parinte care nu-si îndrepteaza copilul, din iubire, iertându-i tot ceea ce face, îl lasa prada instinctelor, expunându-l unor sanctiuni mai grave din partea societatii.
Iertarea nu-si are rostul atunci când înraieste si mai mult pe cel ce o primeste.
Nu toate suferintele din lume sunt o urmare a unui pacat personal. Mântuitorul a accentuat acest lucru în cazul orbului din nastere. Dar multe rele fizice sunt îngaduite de Dumnezeu pentru îndreptarea pacatosilor. Nu ramâne nesanctionat nici un rau moral, daca nu intervine o schimbare a vietii omului, adica pocainta.
Matei 16, 27 - "Va veni Fiul în slava Tatalui, cu îngerii Sai si va rasplati fiecaruia dupa faptele sale."
3. Iubirea este împartasirea creaturilor din bunurile divine cele mai pretioase. Iubirea e comuniunea propriei fericiri intratrinitare. Ea se face prin deschiderea spre lume, prin daruire totala, a Tatalui ceresc catre creaturile Sale.
Cel dintâi bun daruit de Dumnezeu oamenilor din iubire a fost însasi existenta lor, dar cel mai de pret bun este adevarul mântuitor.
Iubirea se manifesta doar într-o comuniune de doua sau mai multe persoane.
Contrariul iubirii e egoismul. Dumnezeu l-a osândit creând lumea pentru a-i împartasi din iubirea proprie, l-a osândit prin Întrupare, pe Cruce, prin revarsarea harului în ziua Cincizecimii, îl osândeste clipa de clipa.
Egoismul se osândeste el însusi, izolându-se de semeni, facând vid în jurul sau, pustie. În crestinism, pustia a înflorit în iubire.
Nici politeismul (separa pe zei), nici mahomedanismul (propovaduieste monoteismul rigid) nu reveleaza adevarata iubire.
Fericirea dumnezeiasca e rostul daruirii din iubire. "Nu întristati Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu." (Efes. 4, 30)
|
