CATRE O PSIHOLOGIE TRANSPERSONALA A RAULUI

CĂTRE O PSIHOLOGIE TRANSPERSONALĂ A RĂULUI

Autor: prof. univ. dr. MICHAEL DANIELS

Cuvinte cheie: rau, bine, cvadrantele raului, Ken Wilber, egocentrism, empatie.

Prof. univ. dr. Michael Daniels este conducatorul programului de master: "Studii ale Constiintei si Psihologie Transpersonala" de la Liverpool "John Moores" University, Marea Britanie. Îndeplineste functia de director al "Departamentului de studii în psihologie transpersonala" de la aceeasi universitate, fiind membru al "Sectiei de Psihologie Transpersonala" a "Societatii Psihologice Britanice" si al "Societatii pentru Cercetari Psihice".

A publicat peste 25 de lucrari în domeniul starilor de constiinta, psihologie transpersonala si psihologie aplicata. Este membru în Comitetul redactional al "Revistei de Psihologie Transpersonala" din Marea Britanie. Se ocupa de promovarea psihologiei transpersonale prin Internet, putând fi vizitat la www.michaeldaniels.co.uk <https://www.michaeldaniels.co.uk> sau www.transpersonalpsychology.co.uk <https://www.transpersonalpsychology.co.uk>

Raul este un cuvânt dificil. O problema majora este data insa de faptul ca acest concept al raului a devenit demodat în mediile intelectuale, inclusiv în cadrul psihologiei transpersonale (Daniels, 2000). Aceasta se datoreaza partial cresterii tendintei spre violenta, a presei de scandal, ca si orientarilor fundamentaliste religioase si ideologiilor fanatice. Toti acesti oameni implicati în domeniile de mai sus, tind sa foloseasca conceptul de rau într-un sens popular, neglijent, chiar isteric, vazând în "rau" o "alta" realitate absoluta, substantiala, chiar demonica care poate "poseda" anumite persoane, transformându-le prin slabirea fatala a personalitatii. Ca rezultat, aceste persoane posedate de rau ajung dincolo poate de trairea, compasiunea fireasca, umana. De asemenea, la ei nu se mai pune problema mântuirii, care se poate realiza doar printr-o interventie supranaturala sau cu adevarat divina, poate ajutata de ritualurile de exorcizare realizate asupra lor de preoti sau prin convertirea la alte noi valori si convingeri religioase.

Contrar acestora însa, gândirea postmoderna considera ca evaluarea de ordin moral este relativa si specifica unei anumite culturi. Judecatile noastre asupra binelui si raului se bazeaza doar pe valori sociale sau personale care, în esenta, ar fi arbitrare si locale. Cu alte cuvinte, se considera ca binele sau raul nu exista într-un sens absolut, ci ceea ce este bine pentru o persoana sau o societate poate fi considerat rau de o alta. Desi noi putem evalua moral anumite fapte sau actiuni în conformitate cu preceptele unui sistem ideologic sau social dat, nu am putea extrapola în mod justificat aceste evaluari sau opinii pentru alte societati sau culturi.

Radacinile filosofice ale raului

Pozitia fundamentalista considera ca raul este o realitate absoluta si substantiala. Pentru relativisti însa, raul este doar un punct de vedere. Însa, noi trebuie oare sa alegem între aceste doua pozitii complementare, opuse, polarizate? Exista oare un mod de a accepta realitatea absoluta a raului, fara a ne baza pe o serie de valori culturale sau a invoca premise ideologici sau religioase discutabile sau a cadea în ispita cunoscuta a unui "rau" în sens romantat. Cu alte cuvinte putem avea o întelegere pe baze stiintifice, rationale asupra conceptului de "rau", care sa nu nege în mod radical existenta sa? În viziunea mea, raspunsul este "Da". În plus aceasta abordare ne poate conduce spre posibile solutii asupra problemei raului.

Voi începe prin a preciza faptul ca eu folosesc cuvântul "rau" în special în sensul sau descriptiv sau ca atribut. Retineti, aceasta contrasteaza cu utilizarea "raului" ca substantiv, mod în care ne-am referi la un gen de realitate ipotetica, cum ar fi o forta, o substanta sau o entitate supranaturala. Din punctul meu de vedere, "raul" nu presupune substanta fizica sau metafizica. "Raul" doar descrie anumite lucruri, care pot fi actiuni, fapte, persoane, valori, convingeri, procese sau alte fenomene. Utilizarea descriptiva a "raului" implica desigur si o judecata morala. Cuvântul "rau" este rezervat si utilizat pentru a desemna condamnarea morala extrema. "Binele" si "ra 727c22h ul" exista prin urmare doar ca rezultat al constiintei morale, umane si al capacitatii umane de a face evaluari morale. Am gustat fructul arborelui cunoasterii al binelui si raului si nu exista întoarcere sau eschivare din fata constiintei noastre morale. Pentru a face aceasta, ar trebui sa renuntam la zestrea (mostenirea) noastra spirituala.

In ciuda argumentarilor orientarilor postmoderne, evaluarile de ordin moral nu sunt doar relative, ci din contra, constiinta noastra morala poate face judecati universale asupra binelui si raului. Privind aceasta, eu sunt cu totul de acord cu opinia filosofului moral american John Kekes prezentata in principala sa carte "Înfruntând raul" (1990). Kekes considera ca judecatile morale se bazeaza în primul rând pe fundamentul moral al valorii umane asupra a ce este "bun" si "ra 727c22h u, nedrept". Exista anumite lucruri care sunt în mod universal si intrinsec bune - lucrurile despre care orice persoana rationala considera ca sunt benefice. Acestea sunt atât viata în sine, hrana, adapostul, securitatea financiara, o societate stabila si dreapta, iubirea si respectul, capacitatea de a-ti talentul, potentialitatile. In schimb, raul sau nedreptatea se refera la acele lucruri care se opun unei vieti firesti. Iar acestea include durerea îndelungata, boala, moartea prematura sau neasteptata, teama, depresia, saracia extrema, violul, agresivitatea, privarea de libertate, dispretul si izolarea sociala.

Este important în acest punct sa facem distinctie între aceste aspecte universale sau intrinseci ale binelui de acel bine major, relativ definit si considerat astfel de o ideologie sau un grup particulare. Acest bine relativ poate fi bogatia materiala, renumele, puritatea rasiala, controlul sentimentelor, conformismul sau devotiunea religioasa. În realitate, asa cum voi explica mai detaliat mai târziu, de multe ori raul manifestat în lume este rezultatul direct al promovarii si impunerii acestui bine relativ, ideologic în raport cu (si de obicei pe baza) binelui simplu, universal.

Tragedia vietii umane esta data de faptul ca adesea suferim o nedreptate sau suportam un rau pe care nu-l meritam. În multe cazuri, raul are cauze neprevazute sau naturale, cum ar fi epidemiile, cutremure, uragane, molime sau jafurilor. Desi putem considera acestea ca fiind "rau natural", aparitia acestor evenimente negative naturale nu are implicatii morale. Afirm aceasta în ciuda tendintei multor societati si curente filosofice traditionale, dar si new age, de a interpreta aceste evenimente ca fiind meritate, cu alte cuvinte ca fiind pedepse pentru greseli religioase sau morale, date de o anumita inteligenta supranaturala sau ca efect inevitabil al karmei. Prin aceasta nu as vrea sa afirm ca fiinta umana nu are capacitatea si datoria morala de a reactiona la acesteevenimente naturale, ci doar ca aceste evenimente în sine sunt amorale.

Exista de asemenea, un alt tip fundamental de rau nemeritat, acela pricinuit de fiinta umana. Acesta este domeniul esential al raului moral. Astfe, conform lui Kekes, raul moral poate fi definit ca fiind raul nemeritat cauzat de fiintele umane. La acest punct s-ar putea obiecta faptul ca a rani o persoana nu poate fi niciodata meritat sau justificat si astfel vorbim despre rau moral ori de câte ori oamenii produc un rau. Cu toate acestea, daca exista un criminal în serie într noi, nu este doar moral justificat, ci imperativ sa fie prins si împiedicat sa hoinareasca pe strazi exersându-si talentul sau particular. Însa, afirmând ca un criminal în serie merita sa fie pedepsit cu închisoare, trebuie sa avem clar principiile conform carora aceasta actiune este moral justificata. Daca nu avem atentia necesara, ideea de rau meritat poate deveni usor baza ce ar justifica razbunarea, raul nemeritat, necontrolat - cu alte cuvinte ar pute deveni o premisa pentru producerea raului.

Kekes precizeaza faptul ca singura justificare morala posibila pentru a produce rau este în cazul când acesta serveste respectarii moralei, definite ca baza a bunastarii umane. Însa, Kekes stabileste limite prea largi rauluil meritat, justificând de ex. pedepsirea unui ofensator doar de dragul de a pedepsi. Eu ofer o definire mai specifica si poate mai putin controversata care sustine principala definire - ordine de zi a lui Kekes.
În viziunea mea, raul meritat sau justificat poate fi definit ca fiind raul minim care poate împiedica un mai mare rau nemeritat. Astfe, conform acestei definiri este justificat moral sa închizi raufacatori daca prezenta lor in comunitate ar constitui o amenintare, un posibil rau pentru sine sau pentru altii. În schimb, nu este moral justificat sa executam un simplu hot. Toate pedepsele ar trebui sa fie rezonabile, proportionale cu fapta.

O consecinta importanta a realizarii distinctiei între conceptele de rau meritat si nemeritat este aceea ca ne dezvaluie faptul ca exista actiuni pentru care nu poate exista niciodata o justificare morala valida. Aceasta pentru ca nu pot probabil preveni un rau mai mare, nemeritat. Aceste actiuni sunt cu alte cuvinte, raul absolut, evident si includ violul, rapirea, abuzul fizic si sexual asupra copiilor, mutilarea, tortura. În schimb, anumite forme de jaf si crime sunt uneori, în viziunea mea moral justificate (de ex. furtul hranei în caz de inanitie sau omorul în cazul apararii propriei vieti sau a altora).

Subliniem ca definirea raului moral ca rau nemeritat cauzat de oameni, nu se face referire la intentia constienta, alegerea sau decizia de a face rau. Aceasta este de fapt, o omisiune deliberata si foarte importanta. Se afirma în mod obisnuit ca o actiune este moral buna sau rea doar daca acea persoana a decis sa o faca. Totusi, asa cum Kekes a demonstrat concret, mai mult rau moral este de fapt neintentionat. Prin aceasta Kekes se refera nu atât la raul produs accidental, de ex. împuscarea neintentionata a unei persoane în timpul curatarii unei arme, ci mai degraba la raul rezultat al unor caracteristici umane negative sau vicii, cum ar egoismul, gelozia, lasitatea, cruzimea, avaritia. Oamenii de acest gen nu aleg în mod voit sa produca rau, ci mai degraba raul decurge din structura lor caracteriala defectuoasa.

Bazele psihologice ale raului

Astfel am început sa trecem dincolo de pura analiza filosofica, la considerarea cauzelor psihologice ale raului. Ce îi determina pe oameni sa faca rau? Cum se formeaza caracterul? Exista oameni rai in esenta lor? Daca da, ei se nasc rai sau devin rai? Putem împiedica raul sau reabilita pe cei ce-l produc?

Voi începe cu întrebarea- Cum devin oamenii capabili sa faca rau? Raspunsul care decurge din definitia noastra asupra raului moral este - atunci când individul este capabil sa produca rau nejustificat. Copiii mici sunt, conform conceptiei mele, total vulnerabili si incapabili sa faca rau. Nu am vazut niciodata un bebelus rau, cu exceptia imaginilor distorsionante din filmele hollywoodiene. Pe de alta parte, asa cum ce mai multi dintre noi putem afirma, unii copii mai mari sunt capabili de accese de furie distructive, producând durere unui frate sau unui animal. Devine aici necesar sa întelegem actiunile lor ca fiind gresite moral, aici termenul rau fiind în cele mai multe cazuri exagerat. De fapt, este vital sa consideram actiunile lor astfel, deoarece doar atunci vom urmari sa oprim raul prezent, împiedicam reaparitia lui si facem pasii necesari pentru a începe formarea constiintei morale copilului.

În realitate se pare ca copilul devine capabil de rau moral, ca si de bine moral exact atunci când constiinta egoului si sensul de sine încep sa apara. Aceasta permite considerarea raului sau binelui moral ca fiind în primul rând functii ale eului si ca si trasaturi de caracter, virtuti sau vicii pot fi încurajate sau nu în cadrul dezvoltarii personalitatii copilului. Desi binele si raul exista ca potentialitati în orice copil, ele devin active doar odata cu emergenta constiintei eului si cu dezvoltarea trasaturilor de caracter. Atât timp cât animalele sau bebelusii nu au constiinta de sine, sunt fiinte amorale. Ei au o natura, nu un caracter, manifesta impulsuri inconstiente, dar nu au capacitatea unei întelegeri sau reflectari constiente. Astfel, ei nu sunt capabili de rau moral involuntar, caracterial sau deliberat.

Din acelasi motiv natura umana si inconstientul uman trebuie sa fie considerate a fi in mod fundamental amorale si nu bune sau rele. Tendinta umana spre agresiune este neindoielnic innascuta, asa cum apare la o serie de animale. In cazul animalelor, agresiunea nu este privita din punct de vedere moral, in timp ce in cazul fiintelor umane, agresivitatea poate fi folosita fie in bine, fie in rau. Agresiunea devine negativa din punct de vedere moral atunci cand presupune o alegere constienta sau este expresia unei trasaturi de caracter care produce un rau nemeritat - deci rau produs constient sau nemeritat. Freud a avut partial drepate tunci cand a postulat existenta instinctului "thanatos" (1920) prin care fiintele umane ar avea o capacitate innascuta pentru rau sau distrugere. Insa a gresit considerand ca thanatos este o tendinta rea, distructiva in cadrul inconstientului. Dimpotriva, tendinta noastra innascuta spre rau, ca si spre bine, este o consecinta a programarii speciei umane in sensul dezvoltarii constiintei egoului si a caracterului.
Spre deosebire de conceptia lui Freud asupra inconstientului, consider ca afirmatiile lui Jung (e.g. 1966) asupra acestei teme mult mai valoroase si instructive. In conceptia lui Jung, inconstientul poate fi periculos, insa nu este in esenta rau sau distructiv. Cu toate acestea, exista o importanta componenta functionala a inconstientului, care, in anumite conditii poate deveni o sursa pentru mare parte din raul pe care fiintele umane il produc in lume. Aceasta componenta este umbra. Conform lui Jung, umbra este partea intunecata a personalitatii exprimate constient, persona. Umbra reprezinta acele calitati si caracteristici personale neacceptate de ego si care prin urmare lupta impotriva lor. Cele mai importane mecanisme de aparare de acest gen ale egoului sunt reprimarea si proiectia. Atunci cand reprimam ceva, egoul impinge aceste tendinte inacceptabile in inconstient, unde raman ca secrete personale rusinoase/penibile. Astfel, reprimarea necesita energie psihica si ne poate produce suferinta ca urmare a scaderii generale ulterioare a rezervelor noastre psihologice de energie. Reprimarea poate de asemenea sa ne produca durere deoarece umbra poate contine calitati benefice, pozitive necunoscute si neexprimate, cum ar fi capacitatea de a ne bucura, a iubi, a crea.
Mult mai periculos si continand un rau potential este, totusi, mecanismul de aparare constituit de proiectie. Prin proiectie, caracteristicile neacceptate ale umbrei sunt respinse la propria persoana si perceputa ca fiind localizate in exterior, de obicei in alte persoane. Astfel, de exemplu, un sentiment propriu neconstientizat de furie, ura, gelozie, egoism sau lacomie sunt in mod fals considerate ca apartinand unei alte persoane sau unui alt grup. Aceasta proiectie imaginara si inconstienta va determina in general o apreciere morala asupra acelui obiect, realizata constient, care ne va conduce gradat la un comporatment negativ fata de acea inocenta persoana. In mod concret, acest fapt exprima disconfortul minor consecutiv unei simple dojeni sau unui comentariu nedorit la adresa propriei persoane pana la raul major care este violul, tortura, crima si problemele etnice.
Conform lui Jung, acestea rezulta din faptul ca umbra are un efect de completare si compensare asupra persoanei constiente. In conditiile in care persoana este evaluata ca fiind buna, umbra va fi considerata rea. Daca aceasta umbra negativa este proiectata apoi asupra altora, acele persoane vor fi catalogate si percepute ca fiind dusmanul nostru moral si ca urmare vom resimti constient ca justificat un anumit rau pe care l-am putea cauza acelor persoane, rau interpretat cu intelepciune de ego ca rau meritat. Astfel, raul (nemeritat) este apreciat ca fiind bun (meritat). Aceasta este dilema morala care poate fi produsa prin proiectie. Identificarea umbrei inconstiente ca fiind o importanta sursa de rau in cazul omului, nu contrazice ideea exprimata mai sus prin care tendinta spre rau se dezvolta odata cu emergenta constiintei egoului. Aceasta si pentru ca umbra insasi este un produs al dezvoltarii personalitatii. Umbra se formeaza astfel din trasaturile personalitatii luate ca intreg si care nu pot fi acceptate de constient. Deoarece aceste trasaturi nu sunt acceptate de constiinta, vor ajunge in inconstient unde vor forma constelatii sub forma unei umbre complexe.
Insa, vorbind despre raul care poate fi cauzat de proiectiile inconstiente ale umbrei, trebuie cu totii sa recunoastem, asa cum si Kekes (1990), M. Scott Peck (1997) si Erich Fromm (e.g. 1947, 1964, 1973) au recunoscut, existenta personajului / caracterului rau. Aici este vorba despre sistemul ego - persoana ca si cauza principala, directa a raului si nu umbra. Cu alte cuvinte, individul dezvolta o perceptie de sine, o structura constienta de personalitate care este rea in sine, in sensul ca devine sursa de rau nemeritat indreptat spre sine sau spre altii. Astfel putem dezvolta trasaturi de caracter vicioase, care exprima literal ca sunt pline de viciu.

Cum este posibila insa o astfel de dezvoltare deficitara a fiintei? Un raspuns simplu ar fi, desigur, ca dezvoltarea personalitatii este rezultat al socializarii si enculturatiei. Prin interiorizarea comportamentelor, parerilor, valorilor, asteptarilor, conceptiilor altora, acestea fiind transmise prin mecanismul recompensa / pedeapsa, exemplu personal de comportament, limbaj, ideologie si norme culturale, copilul dobandeste un eu socializat, o persoana si un concept de sine. Daca toate aceste interiorizari sunt vicioase in sine, copilul va dezvolta in mod inevitabil o structura de caracter cu un potential de a produce rau.
Daca este plasat intr-o familie sau societate disfunctionale, deficitare, in care violenta, rautatea, avaritia, egoismul sunt modele promovate / incurajate sau in care este considerata normala sau acceptata manifestarea atitudinilor rasiste, copilul va dezvolta o structura de sine ce va incorpora si exprima aceste trasaturi negative. Personalitatile rezultate vor fi capabile sa produca rau la fel de firesc asa cum un caine latra; este pur si simplu natura lor de a se comporta astfel. Mai mult, atunci cand acest gen de oameni ajung intr-o postura in care pot influenta dezvoltarea generatiei viitoare, fie ca parinti, profesori sau diverse modele, atunci intreg ciclul vicios, distructiv se va repeta.

Conform lui Firman & Gila (1997), in excelenta lor carte "The Primal Wound", desi acest proces al socializarii poate fi tipic, nu este implicit sau natural, ci reprezinta o lipsa sau diminuare bazala a ocrotirii empatice fata de dezvoltarea copilului, care adesea conduce la neglijare si abuz. Ei argumenteaza aceasta prin faptul ca copiii sunt traumatizati prin dezvoltarea unui sine fals sau a unei personalitat pentru supravietuire, ca urmare a incapacitatii adultilor care-i cresc de a empatiza si de a reflecta cu acuratete experienta proprie a copilului. In acest mod, copilul nu va putea dobandi o structura de sine autentica, bazata pe reflectare si acceptare a Fiintei sale in intregime.
Ca urmare, copilul va dezvolta un sistem de sine fals, bazat pe adaptarea la comportamentele, valorile si opiniile non-empatice al parintilor. Datorita acestei incapacitati de a empatiza cu experienta copilului, adultul va trata copilul mai degraba ca pe un obiect sau lucru decat ca pe un subiect sau o persoana. In viziunea lui Martin Buber (1970), copilul devine un el mai degraba decat un tu si astfel este perceput ca fiind ceva ce trebuie modelat conform dorintelor si conceptiilor adultului.

Desigur, parintii si educatorii trebuie sa stabileasca limite in comportamentul copiilor si sa prezinte exemple personale de comportament pozitiv, eficace. Insa aceste interventii ale adultului trebuie sa fie conduse intotdeauna de o adanca intelegere a necesitatilor si experientei reale ale copilului, adica printr-o profunda empatie cu copilul. Acest gen de educatie parentala suficient de buna care va conduce la dezvoltarea unui sine autentic, este extrem de diferita de manipularea distructiva, ofensatoare/ce raneste consecutiva incapacitatii de a empatiza cu natura copilului. Conform lui Carl Rogers (1959), adultii dobandesc aceasta tendinta de a educa prin manipulare ca urmare a iubirii si acceptarii conditionate a copilului lor. Astfel, copilul va invata gradat cum trebuie sa gandeasca, sa simta, sa se poarte pentru a primi iubirea si acceptarea din partea parintilor si a altor persoane importante. Aceste conditii impuse vor fi chiar incluse in perceptia de sine a copilului si ca urmare devin trasaturi caracteristice ale personalitatii sale sau personalitate de supravietuire. Remediul acestui proces distructiv, conform lui Rogers este ca atitudinea parintelui fata de copil sa devina una de iubire si acceptare neconditionata, pe care Rogers o numeste "atitudine pozitiva neconditionata". Doar atunci cand iubirea si respectul sunt neconditionate, copilul va resimti o atmosfera psihologica si sociala in care va fi posibil si admis sa devina ceea ce el sau ea este cu adevarat.
In viziunea mea, incapacitatea empatica si iubirea conditionata nu sunt doar simple aspecte ale traumatizarii primare a copilului, ci sunt caracteristici generale ale psihologiei raului. Astfel, raul rezulta atunci cineva ii trateaza pe ceilalti sau pe sine ca fiind obiecte sau lucruri sau cand este vorba de o incapacitate de avea in vedere propria bunastare. Daca empatizam in mod autentic cu cei din jur, tratand fiecare persoana ca fiind un "tu" si nu un "el/obiect", nu este posibil sa le aratam simultan respect si o atitudine morala, dupa care sa le producem rau (caracter rau). Daca una dintre aceste conditii nu este indeplinita, atunci pot apare diverse forme de rau moral.

Acest argument este ilustrat in figura de mai sus, in care realizez intai o distinctie intre empatie si egocentrism. Empatia presupune intelegerea experientei si necesitatilor celuilalt (sau a realitatii mai largi a sinelui), in timp ce de pe o pozitie narcisica sau egocentrica, persoana are doar constiinta experientei si necsitatilor sale limitate si egoiste. Dupa aceasta, disting intre bunavointa si reavointa. Bunavointa reprezinta a avea in esenta o atitudine pozitiva fata de sine si de ceilalti, dorindu-le ceea ce este bine, manifestand grija fata de bunastarea lor. Rea-vointa este o atitudine bolnava sau dorinta de a le face rau altora.
Diagrama exprima faptul ca egocentrismul si empatia, ca si bunavointa si reavointa pot exista in diverse grade. De asemenea este important faptul ca aceste doua dimensiuni par a fi mai mult sau mai putin independente. Cu alte cuvinte, o profunda empatie poate coexista fie cu bunavointa, fie cu reavointa. Diversele combinatii de si grade de egocentrism - empatie si bunavointa - rea vointa dau nastere tendintelor potentiale spre bine sau spre rau. Daca cineva prezinta atat empatie si bunavointa, binele moral este rezultatul cel mai probabil, fie ca actiune compasiva, grija, simpatie sau interes pentru ceilalti. Daca predomina atat egocentrismul, cat si rea vointa, apare tendinta spre rau, sub forma neglijarii, antipatieim abuzului, a urii.
Alte forme de rau sunt posibile, de asemenea, totusi, cand egocentrismul este combinat cu bunavointa sau empatia cu rea vointa. Sa ne gandim de exemplu, la iubitul infatuat sau la parintele exagerat de grijuliu, care, desi pot fi ghidati de intense sentimente pozitive la adresa celuilalt, nu au perceptia actuala a partenerei sau a copilului, ci in schimb, proiecteaza propriile necesitati asupra relatiei respective. O astfel de proiectie narcisica este inerent distructiva pentru cealalta persoana, fiind non-empatica si distorsionanta. Exista doua forme de rau in care persoana se pare ca intelege anumite aspecte ale experientei celuilalt, insa este invidios si rauvoitor sau cel care se bucura pentru suferinta celuilalt.
In cazul sadismului, de exemplu, "incantarea" apare pentru ca sadicul poate empatiza cu durerea victimei. Sadismul nu ar mai avea sens daca victima ar fi un obiect doar care nu ar putea experimenta teroarea si suferinta - de exemplu daca el sau ea ar deveni inconstient/a. Desi este adevarat ca sadicul nu este constient de realitatea / experienta mai ampla a victimei (cu alte cuvinte el empatizeaza doar cu senzatia imediata de durere), sadismul nu presupune cu adevarat o lipsa a empatiei, cat a compasiunii. Astfel, in transa sadica, nu apare o raportare morala la victima, care devine doar subiectul-obiect al dorintelor sadicului.
Desi am subliniat dimensiunile empatie - egocentrism si bunavointa - reavointa in determinarea tendintei spre bine sau spre rau, un alt factor in manifestarea de data aceasta a acestor potentiale este dat de actiunea personala sau de puterea de a actiona. In viata, o persoana poate fi empatica si binevoitoare, dar ii poate lipsi puterea, capacitatea sau aptitudinea de a realiza actiuni benefice. In mod similar, o persoana poate fi non - empatica si ravoitoare, dar din fericire sa nu se poata angaja in actiuni negative datorita slabiciunii sale interioare sau a controlului social riguros.
Conform acestui model teoretic, solutia de baza pentru caracterul negativ consta in dezvoltarea empatiei si a bunavointei sau a mintii si inimii. Pentru a promova binele moral, trebuie de asemenea sa incurajam capacitatea personala de a actiona conform principiilor morale in relatiile cu ceilalti. Pentru a realiza acestea, trebuie sa inlocuim cercul vicios al atitudinii primare ofensatoare non-empatice si socializarii prin manipulare cu ciclul virtuos / pozitiv al reactiei empatice, bunavointei si actiunii morale. Pentru a sti cum sa realizam toate acestea, va trebui sa intelegem mai profund functia persoanelor semnificative in crearea si definirea sinelui.
Heinz Kohut (1977) numeste aceste persoane semnificative ca "obiecte ale sinelui" si se refera la acestea in mod sintetic ca fiind "centre unificatoare". In teoria relatiilor obiectului, sunt cunoscute doar ca "obiecte". In acest text, voi utiliza termenul "centru personal / al sinelui" pentru a ma referi la aceste obiecte personale care au rolul de a defini si unifica persoana.
Centrele personale pot fi adesea persoane individuale, dar pot include si grupuri, norme, traditii, valori, roluri, convingeri, ideologii, conceptii asupra lumii. Atat timp cat eul exista si poate exista doar in cadrul relatiilor, aceste centre personale reflecta si reprezinta experienta unui individ si in acest mod servesc la definirea si mentinerea eului ca sistem. Deorece sunt conditii fundamentale pentru existenta eului, avem incluse in interior reprezentatari, imagini ale acestor centre personale exterioare, care vor functiona astfel ca si centre interioare cu care sinele subiectivva pastra o relatie interioara.
Astfel, ne putem forma imagini interioare despre ce inseamna grija plina de iubire sau educatorul a carui prezenta este binevoitoare sau periculoasa, dar cu care interiorizam un dialog interior, adesea nonverbal. Exista, de asemenea, relatii pe care le avem cu celelalte centre personale interiorizate, cum ar fi reprezentarea noastra interioara asupravalorilor, rolurilor, convingerilor si a ideologiilor care ne-au influentat de-a lungul vietii noastre. Astfel, ne putem angaja la un moment dat in discutii contradictorii interioare cu constiinta noastra sau sa resimtim un conflict cu identitatea sexuala sau etnica interiorizata. Prezumptia in toate acestea este: daca centrele personale exterioare sunt distorsionante, distructive sau negative, vor produce structuri ale eului distorsionate si caractere negative sau deficitare. In prezent cunoastem destul de mult despre modul in care raul manifest rezulta din relatiile persoanei cu figurile semnificative siesi care sunt non-empatice, rauvoitoare sau ambele.
Exista cercetari ample de exemplu, asupra efectelor traumatizante si distructive ale educatiei parentale inadecvate sau abuzive sau ca urmare a cresterii in cadrul unui mediu familial perturbat emotional, conflictual. Studii de psihologie sociala arata ca oamenii prezinta o dorinta redusa de a ajuta o victima atunci cand vad pe altii care nu pot actiona in acest scop si vor realiza chiar ei acte pe care le cred amenintatoare, dureroase daca le ordona astfel cineva recunoscut ca autoritate. Chiar mai mult, membrii unui grup vor adopta comportamente negative / ce pricinuiesc rau si atunci cand au un anumit rol social ce le permite actiuni ce-I pot rani pe ceilalti, oamenii adesea actioneaza intr-un mod care exprima acest potential rauvoitor. In aceste cazuri, actiunile altora, autoritatea liderului, normele grupului sau rolul social actioneaza ca si centre personale non-empatice sau rauvoitoare in relatie cu care sinele devine incapabil de actiuni morale binevoitoare si empatice.
O alta mentiune importanta aici este cea referitoare la natura invatata si evolutiva a raului ca aspect uman. Atunci cand oamenii fac rau, comportamentul lor poate deveni un obicei dobandit, invatat doar prin aplicarea lui. In cartea sa "Radacinile Raului", Ervin Staub (1989) arata ca un pattern de a face rau porneste adesea cu forme minore, cum ar fi porecle urate sau ostracizarea. Insa, atunci cand raufacatorii incep sa faca rau oamenilor in acest mod, mai tarziu raul va deveni mai probabil, mai grav.
Criminalii sadici, de exemplu, au adesea experienta ranirii animalelor in copilarie, de la care au progresat gradat la uciderea animalelor si in final la crima, adesea datorita unei naturi terifiante care s-a accentuaut gradat. In cazul Holocaustului nazist am asistat de asemenea la o astfel de ascensiune a raului de la boicotarea afacerilor evreilor la incercarea solutiei finale in campusurile mortii de la Auschwitz, Dachau si Treblinka. Asa cum afirma Staub, unul din modurile cele mai eficace in care putem preveni raul major este de a vorbi sau actiona impotriva raului minor care-l precede. Raul, se pare, poate fi oprit in fasa. Studii de psihologie sociala au aratat ca martorii pasivi ai raului, pot avea si ei tendinta spre bine sau rau, in functie de capacitatea lor de a reactiona adecvat in perioade de criza. Aceste persoane pasive pot fi fie indivizi care asista la un atac de strada, fie comunitatea internationala care asista pasiv la acte de brutalizare pe scara larga sau la discriminari rasiale.
Toate acestea confirma ideea enuntata anterior privind necesitatea unei abordari clar orientate asupra problemei raului. In analiza procesului prin care omul poate face rau, nu trebuie sa subestimam importanta normelor sociale, a traditiilor, vaorilor, convingerilor, miturilor, ca si a ideologiilor politice si religioase. Asa cum am vazut, acestea reprezinta centre personale importante, in relatie cu ele personalitatea umana fiind creata si mentinuta. Daca consideram raul ca fiind cauza durerii nemeritate in mod neindoielnic, anumite norme, traditii etc. sunt in sine negative daca incurajeaza, justifica sau ascund raul nemeritat. Ca exemple putem lua urmatoarele:

· Norme sociale: cersetorul flamand de pe strada
· Traditii: cum ar fi circumcizia la femei sau uciderea nou nascutului daca este fata.
· Valori: e.g. competitia sexuala la barbati
· Convingeri: de exemplu "victimele isi merita soarta"
· Mituri privind superioritatea rasiala sau etnica
· Doctrine religioase prin care femeile sau persoanele de culoare nu au suflet
· Ideologii politice fasciste, despotice sau care accepta sclavia.

O trasatura caracteristica a celor mai multe dintre aceste sisteme negative de evaluare, convingere sau actiune o reprezinta deosebirea morala pe care o fac intre interiorul si exteriorul grupului, intre "noi" si "ei". Bunavointa sau atitudinea morala se rezuma doar fata de familia noastra, tribul, poporul sau rasa noastra, in timp ce outsider-ii si strainii sunt considerati o amenintare potentiala sau dusmani ce merita sa fie atacati doar pentru ca ei sunt diferiti sau datorita raului pe care ei ni l-au facut in trecut.
Nu doar dusmanul poate fi obiect al atitudinii rauvoitoare constiente, dar chiar persoana in cauza poate deveni tinta proiectiilor inconstiente ale umbrei, personale sau colective. Astfel, actiunea de a pricinui rau nemeritat asupra dusmanului se datoreaza adesea unui complexamestecat de motivatii atta constiente, cat si inconstiente rauvoitoare. Asa cum am mentionat mai sus, unul din aspectele cele mai daunatoare ale acestui proces este modul in care aceste sisteme de valori negative sunt utilizate pentru a justificamoral raul facut dusmanilor nostri. Atunci cand dusmanul este considerat ca rau si ca nu este doar justificat, dar este datoria noastra sa facem rau, putem ajunge la a cauza chiar un genocid. Ironia tragica si distructiva este insa, asa cum istoria atesta, este ca sistemele morale si religioase sunt in sine printre cauzele principale ale raului produs de om.
Analiza lui Ervin Staub (1989) demnostreaza ca a face tap ispasitor si a ataca dusmanii sunt acte care apar in special in conditii de suferinta, amenintare, stres si frustrare. Aceste conditii dificile pot fi de ordin economic, personal sau social. O trasatura comuna este totusi aceea a perceptiei unui atac asupra eului. Acest asalt asupra eului si a conceptului de "Eu" conduce la un raspuns pe care Heinz Kohut (1978) il numeste "furie narcisica" si la dorinta expresa de razbunare. In acele momente, furia resimtita poate fi ata de puternica, de distructiva, incat ajungem sa ognoram hair si propria persoana. Amenintarea la care putem raspunde in acest mod, cu aceasta furie narcisica este cea la adresa propriei vieti. Daca ne-a fost violat ceva fundamental pentru fiinta noastra si reactionam printr-o furie instinctuala, exprimam ceea ce Firman & Gila (1997) au numit profunzimile si pericolul unui atac grav, teama noastra de nefiinta.
Este important sa intelegem ca acest gen de furie narcisica poate apare ca raspuns la amenintarea oricarui aspect central al eului, cu alte cuvinte a oricarui centru personal care defineste si mentine personalitatea. Acestea pot fi corpul, prietenii, familia, etnia sau specia, poporul, convingerile noastre, religioase sau politice, idealurile sau modelele noastre. Scopul furiei intense este atat de a ne disocia de durerea produsa sinelui, cat si de a distruge dusmanul care ne-a atacat astfel. Starea personala poate contine nu doar fenomenul actual al furiei, cat si alte sentimente profunde de furie traite de cei care au fost maltratati, loviti de boala etc. In arena politica, asa cum au aratat Staub ca si alti cercetatori, putem observa cum discriminarea rasiala, genocidul, razboiul sunt adesea rezultatul unei profunde lezari a conceptiilor profunde ale unui grup sau popor, fie in prezent, fie de-a lungul istoriei.
De exemplu in Germania anilor `30, oamenii cautau probabil un lider puternic pentru a le asigura un centru stabil, in relatie cu care sa poata restabili simtul incalcat al identitatii. Asa cum analistii politici au inteles clar, o tara se va regrupa in jurul conducatorilor ei atunci cand este atacata, indiferent cat de putin populari au fost acei lideri anterior. Liderii abili vor exploata acest fenomen ulterior prin orientarea dorintei oamenilorspre razbunare, spre o tinta, fie ca este agresorul real, fie doar un tap ispasitor convenabil ales.

Catre o psihologie transpersonala a raului

Care este atunci solutia pentru raul uman? Acest subiect este atat de complex incat raspunsul nu este unic sau simplu. Cu siguranta nu este un raspuns final comunicat noua de o instanta transcendenta si nu avem alternativa decat sa luptam in ipostaza noastra de fiinte umane, ca fiinte complete, cu realitatea raului nostru interior. Cu toate acestea, analiza pe care am mentionat-o mai sus tinde sa aduca cel putin raspunsuri partiale la aceasta intrebare. Implicatia cea mai importanta este caracterul central al empatiei si bunavointei in ecuatia moralei si necesitatea relatiei cu centre personale interne si externe care reprezinta si exprima aceste calitati, facand astfel sinele capabil sa expeientieze relatia sa cu intreaga realitate a Fiintei sale. In viata, aceste centre personale benefice pot fi:

· Persoane semnificative, ca parintii empatici, binevoitori, prietenii, mentorii, terapeutul sau ghidul spiritual.
· Valori si principii morale universale.
· Ideologii religioase, sociale si politice care exprima valori ale empatiei si afectiunii universale.
· Imagini arhetipale interioare ale empatiei si afectiunii, precum Sinele Realizat, Buddha, Christos, Fecioara Maria, Krishna, Dumnezeu.
· Cei care au descoperit acestea in interiorul lor, poate ca rezultat al practicii lor spirituale, vorbesc despre suflet, ca inima lor spirituala si despre Martorul Transcendent sau mentalul spiritual empatic.

Doar in relatie cu aceste centre personale empatice si afective, sinele va putea incepe procesul de vindecare a traumei produse de influenta / contactul cu centrele non-empatice si rauvitoare. Asa cum am aratat mai sus, aceasta vindecare poate fi perceputa ca un proces de autocunoastere si realizare a sinelui, iar un element important aici este cunoasterea si integrarea umbrelor personale si colective.Acest proces ar putea implica terapia personala, dezvoltarea constiintei morale, schimbari fundamentale in relatiile cu ceilalti sau in afilierea politica sau religioasa, ca si practica spirituala de un anumit gen sau altul.
De asemenea este important sa vedem fenomenul raului nu doar ca o problema personala sau psihologica. Acest fapt ne va deschide spre o orientare psihologica.
Modelul lui Ken Wilber (1995, 1999) prezinta o modalitate importanta in acest sens. Conform lui Wilber, este important sa recunoastem aspectele atat interior - exterior, cat si individual - colectiv ale oricarui fenomen. Daca aplicam acestea la fenomenul raului, vom obtine ceea ce este redat in tabelul de mai jos.

Cvadrantele Binelui si Raului INTERIOREXTERIORINDIVIDUALIdentitate si Sensul Eul-ui Dezvoltare morala Psihoterapie Meditatie si spiritualitate Tratamente cu medicamente Terapii comportamentale Psiho-chirurgie COLECTIVMituri Valori culturale Ideologii si religii Imaginea despre lumeLegi si obiceiuri Institutii Limbaj si propaganda Sistemul economic
Intai avem cadrul individual - interior. Acesta este cadrul experientei psihologice, interioare. In raport cu morala si raul, avem cadrul constiintei morale si spirituale, al constiintei empatice, al dezvoltarii judecatii morale, a caracterului si a personalitatii, al realizarii de sine. Unul din modurile in care putem urmari sa promovam binele realizat de oameni si a lupta impotriva raului moral este de a lucra direct asupra acestor aspecte ale Fiintei noastre. Pentru cei mai multi, in special psihologi si psihoterapeuti, acesta pare a fi cel mai important cadru. Insa, implicatia principala a modelului lui Wilber este necesitatea de a examina si celelalte trei perspective.
In cadrul exterior - individual privim individul din exterior si reactionam la comportamente exterioare. Sub aspect moral, acesta este cadrul in care se ridica intrebarea privind cum vom controla pe cineva care are un comportament viciat si cum putem sa substituim comportamentul antisocial cu unul prosocial. Acest cadru propune solutii exterioare pentru raul individual, cum ar fi restrictii sau inchisoarea, impunerea unor programe sau mecanisme de recompensa - pedeapsa, ca si utilizarea medicatiei si a psihochirurgiei pentru a controla comportamentul agresiv.
Urmeaza cadrul interior - colectiv. Aici ne referim la grupuri, societati, culturi din perspectiva interioara care permite o intelegere optima. In termeni de moralitate, acesta este cadrul valorilor culturale, al convingerilor, miturilor, ideologiilor si al conceptiei despre lume. Asa cum am vazut, mare parte din aceste aspecte ale experientei colective pot manifesta un rau, iar morala cere imbunatatirea lor. Insa, deoarece acesta este un cadru al experientei interioare, acesta nu poate fi modificat din exterior sau sa impunem alte alternative, perspective morale mai bune intr-un mod direct. In schimb,schimbarea trebuie sa apara din interior, poate ca rezultat al eforturilor membrilor mai cunoscatori si mai curajosi ai comunitatii, care vor indrazni sa infrunte raul care domina.
In final avem cadrul exterior - colectiv. Acesta se refera la structurile sociale carepot fi observate din afara, incluzand legi si traditii, institutii, limbajul ca mijloace de propaganda, ca si sistemul economic. Adesea, aceste structuri sociale sustin un sistem care este rau in sine sau asigura contextul social favorabil amplificarii raului. Desi poate fi dificil sa incalci traditii sau sa schimbi modul in care oamenii utilizeaza limbajul, guvernele au puterea de a face propaganda, a trece peste lege, a reforma institutii si a modifica sistemul economic. De fapt, acesta este poate modul cel mai direct si rapid in care raul poate fi invins in cadrul societatii. Insa, de exemplu, stabilirea in Marea Britanie a Serviciului National de Sanatate si introducerea legilor impotriva discriminarii rasiale si sexuale sunt neindoielnic victorii ale binelui. Dar, de asemenea, guvernele pot si adesea chiar o fac, sa utilizeze puterea inspre rau, de exemplu in incalcarea Legilor Nuremberg care defineau statutul evreilor in Gemania nazista.
Un alt element important in abordarea exterior - colectiva a raului, asa cum analiza lui Ervin Staub a aratat, este importanta eliminarii conditiilor sociale care produc suferinta, stres, frustrare, acestea fiind conditiile in care poate emerge raul. Desi aceasta poate fi in responsabilitatea celor care au puterea politica, nu doar guvernele sunt cele care pot determina schimbari in structurile sociale. In acest sens, nu trebuie sa subestimam puterea grupurilor de presiune, a comentatorilor media si politici. De asemenea, sa nu uitam ca noi traim cu totii in micro - societati, ca grupurile familiale, cluburile si organizatiile in care multi dintre noi avem puterea de a aduce schimbari sociale semnificative, fie in bine, fie in rau.

Scopul meu in identificarea si descrierea acestor cadre este de a sublinia faptul ca solutia pentru existenta raului va fi optima in toate cele 4 cadre. Nu este suficient sa adoptam legi daca nu evaluam si valorile si convingerile oamenilor. Nici nu ne putem astepta ca raul sa dispara in lume ca urmare a unei orientari personale spre puritate si dezvoltare, fie prin psihoterapie, fie printr-o disciplina spirituala, daca astfel ignoram realitatile sociale si politice imediate, precum suferinta si nedreptatea. De asemenea, nu va fi suficient sa ne bazam doar pe abordarea care propune sanctionarea raului sau supunerea acelor persoane care comit raul, unui tratament psihologic sau medical.
Greseala fiecareia dintre aceste perspective consta in ignorarea valorii si a importantei celorlalte perspective. Semnificatia fiecareia este data de contributia pe care o aduce fiecare imaginii globale, care trebuie vazuta din perspectiva tuturor celor patru cadre. Mai trebuie realizat demersul de intelegere a modului de dezvoltare in fiecare cadru in parte. Conform lui Wilber, exista similitudini foarte apropiate intre patternurile evolutive sau fazele dezvoltarii care apar in fiecare cadru. Se poate distinge un proces evolutiv in 3 faze, de la pre-personal, pre-social la personal si social, la transpersonal si spiritual. Wilber (1999) propune studii mai detaliate si extinse a acestor patternuri evolutive comune.

As vrea sa inchei prin trecerea in revista a implicatiilor acestei perspective evolutive si transpersonale pentru intelegerea dezvoltarii morale si a naturii binelui si raului. Am afirmat faptul ca actiunea morala depinde de dezvoltarea empatiei si a bunavointei, a inimii si a mintii.
Cu alte cuvinte, empatia apare ori de cate ori o persoana se manifesta mai presus de modul egocentric de a fi, avand intelegere si pentru experienta altora (sau a unei realitati mai ample). Insa empatia poate avea o deschidere mai mica sau mai mare. Exista oameni care pot empatiza doar cu cei apropiati, familia sau prietenii, altii cu membrii grupului sau cu cei de aceeasi nationalitate sau etnie. De asemenea un numar mic de oameni pot fi capabili de a empatiza cu toti ceilalti.
Vedem astfel empatia ca pe ceva care se poate amplifica in cursul dezvoltarii, paralel cu evolutia generala de la individual - egocentric lapersonal - social si global- -transpersonal. In mod similar, am putea intelege inmultirea si diversificarea celor fata de care simtim o procupare, pe care ii consideram mai degraba "tu" decat "el / obiect". La cel mai inalt nivel al dezvoltarii transpersonale, asa cum afirma Wilber (1999) raportarea morala se poate extinde dincolo de uman, cuprinzand toate fiintele sensibile sau chiar intreaga realitate.

Din aceasta perspectiva transpersonala, binele este promovat in lume, iar raul contrabalansat prin dezvoltarea constiintei morale, asa cum prezinta cele patru cadre ale lui Wilber. Insa constiinta nu este suficienta, avem nevoie de asemenea de abilitatea si puterea de a actiona direct in concordanta cu constiinta noastra morala. Adica avem nevoie si de aptitudini si putere.
Binele si raul iau nastere in mintea si inima noastre, astfel ca destinul nostru este chiar in mainile noastre. Nu avem alta solutie; raul nu este o forta misterioasa, o realitate necunoscuta, demonica ce ne poseda sau ne invadeaza. Raul este parte a ecuatiei umane, la fel de familiar noua ca propriul chip. Intr-adevar, chipul uman este cel vazut in momentele noastre cele mai putin empatice, rauvoitoare sau dificile. Raul moral apare ca rezultat al capacitatii umane de a avea constiinta egoului si existenta personala.
Raul exista pentru ca noi existam, iar solutia radicala impotriva raului este dezvoltarea constiintei umane dincolo de egocentrism, catre o armonie transpersonala, bazata pe empatie extinsa, bunavointa, ca si pe o capacitate crescuta de a actiona in conformitate cu consttinta noastra. In acest mod cream calea spre adevarata realizare a Sinelui - in sensul de pesoana completa, conectata cu intreaga realitate.
In viziunea mea, aceasta realizare a Sinelui este totodata realizarea spirituala. Iar acest spirit este, cred eu, sursa profunda a constiintei noastre morale si adevarata baza a empatiei si afectivitatii.

Bibliografie

Buber, M. (1970). I and Thou. Edinburgh: T. & T. Clark.
Daniels, M. (2000). The shadow in transpersonal psychology. Transpersonal Psychology Review, 4(3), 29-43.
Firman, J. & Gila, A. (1997). The Primal Wound: A Transpersonal View of Trauma, Addiction and Growth. New York: SUNY.
Freud, S. (1920). "Beyond the pleasure principle". In J. Strachey (Ed. and Trans.), The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud (Vol. 18). London: Hogarth Press, 1953-1966. (Originally published 1920).
Fromm, E. (1947). Man for Himself: An Inquiry into the Psychology of Ethics. New York: Holt, Rinehart & Winston.
Fromm, E. (1964). The Heart of Man: Its Genius for Good and Evil. New York, Evanston & London: Harper & Row.
Fromm, E. (1973). The Anatomy of Human Destructiveness. New York: Holt, Rinehart & Winston.
Jung, C.G. (1966). Two Essays on Analytical Psychology, 2nd Edition (Collected Works of C.G. Jung, Vol. 7). London: Routledge.
Kekes, J. (1990). Facing Evil. Princeton, New Jersey: Princeton University Press.
Kohut, H. (1977). The Restoration of the Self. Madison, Conn.: International Universities Press.
Kohut, H. (1978). The Search for the Self: Selected Writings of Heinz Kohut, 1950-1978. Vol. 1. Madison, Conn.: International Universities Press.
Peck, M. Scott (1997). People of the Lie: The Hope for Healing Human Evil, 2nd Ed. New York: Simon & Schuster.
Rogers, C.R. (1959). "A theory of therapy, personality, and interpersonal relationships, as developed in the client-centered framework." In S. Koch (Ed.), Psychology, The Study of a Science. Vol. 3: Formulations of the Person and the Social Context. Pp. 184-256. New York: McGraw-Hill.
Staub, E. (1989). The Roots of Evil: The Origins of Genocide and Other Group Violence. Cambridge, New York & Melbourne: Cambridge University Press.
Wilber, K. (1995). Sex, Ecology, Spirituality: The Spirit of Evolution. Boston & London: Shambhala.
Wilber, K. (1999). Integral Psychology (Collected Works of Ken Wilber, Vol. 4). Boston, Mass.: Shambhala.
Traducere:
Psiholog Smaranda Grosu
PRECIZARE:
Materialele prezentate in acest buletin pot fi reproduse numai cu acordul scris al ARPT. "Asociatia Româna de Psihologie Transpersonala"