CAUZALITATE SAU FINALISM?
Opunându-se lui Freud - arata Ernest Aeppli -, acelui Freud care cerceteaza prin excelenta cauzalitatea, motivatia inconstienta a comportamentului, atribuita îndeosebi refularii instinctelor, Adler, dimpotriva, cerceteaza în primul rând finalitatea, scopul si directia diferitelor acte ale individului64. Asa cum apar lucrurile din discursurile sale teoretice, cel putin, Adler se arata un adversar neîmpacat al determinismului cauzal si chiar al determinismului în genere, invocând în sprij 141g67b inul atitudinii sale conceptiile indeterministe care aveau într-o vreme mare trecere în fizica moderna. "întreaga cauzalitate aparenta din viata psihica - scrie el în Der Sinn des Lebens - este rezultatul înclinatiei a numerosi psihologi de a-si prezenta dogma sub o înfatisare mecanica sau fizica... De când fizica însasi le-a luat apa de la moara cauzalitatii, spre a da cuvântul, în desfasurarea evenimentelor, unei probabilitati statistice, nu mai este cu putinta sa se ia
în serios atacurile împotriva psihologiei individuale, care neaga cauzalitatea în domeniul psihicului"65. Iar, în alta parte, avertizeaza categoric: "Toti cei care cred ca viata psihica umana se bazeaza pe cauzalitate se înseala"66.
Cauzalitatii reliefate de S. Freud el îi opune finalismul, departe de a banui ca finalitatea însasi se defineste ca un raport cauzal inelar67 si ca, prin urmare, neexcluzându-se unul pe altul, cele doua concepte se implica reciproc.
Conceptia despre om ca totalitate axata pe o teleologie imanenta - observa M. Ganz - îl apropie pe Adler de psihologii germani Eduard Spranger si William Stern68. Potrivit conceptiei adle-riene, este cu neputinta sa ne reprezentam o viata psihica în absenta unui scop (ceea ce, desigur, este întru totul adevarat), dar scopul conceput de dânsul este un determinant nedeterminat, un impuls obscur, irational, caruia, cu toata "imanenta" invocata, numai Dumnezeu i-ar putea da de capat. " Viata psihica a omului - scrie el - esfe determinata de un scop. Nici un om nu poate gândi, simti, voi sau chiar visa, fara ca toate acestea sa fie determinate, conditionate, limitate, dirijate de un scop care îi sta în fata"69.
Promovând o asemenea conceptie asupra vietii psihice, Adler formuleaza o serie de "legi" si "reguli", cum ar fi urmatoarele: "Daca privim mai îndeaproape problema, vom descoperi urmatoarea lege care guverneaza dezvoltarea oricarui eveniment psihic: nu putem gândi, simti, voi sau actiona fara sa avem în minte un scop"70; "orice fenomen psihic, daca este sa ne ofere întelegerea persoanei respective, poate fi sesizat si descifrat numai daca este privit ca o pregatire pentru un scop"71; "am dori sa propunem urmatoarea regula: de îndata ce scopul unei activitati psihice sau planul ei de viata a fost identificat, putem pretinde ca întreaga dinamica a partilor sale constituente va coincide cu scopul sau cu planul de viata"72.
Scopul poate fi conceput ca fix, ca transformabil sau ca unul integral substituibil, dar, oricum, "psihologia individuala" priveste toate fenomenele psihice ca fiind îndreptate spre un scop, directia miscarii acestor fenomene fiind eminamente viitorologica. "Psihicul - subliniaza Adler - nu se supune nici unei legi naturale, deoarece scopul care îi sta înainte nu este imuabil, ci variabil. Când însa
cineva întrezareste un scop, miscarea psihica are loc în mod necesar, ca si cum ar guverna aici o lege a naturii dupa cam suntem constrânsi sa actionam. Totusi, în viata psihica nu exista nici o lege naturala, ci în acest domeniu omul însusi îsi face legile"73. Astfel Adler (cel putin în cazul de fata, caci vom vedea ca el nu este consecvent) taie legaturile care conexeaza psihicul la miscarea si transformarea universala a materiei, reînviind conceptia liberului-arbitru, pe urmele lui Jung & Comp., dar în mod independent de scoala aceasta "cu antecedente teologice"74, a "psihologiei analitice" jungiene. "Cauza eficienta, atât de fecunda în domeniul materiei - noteaza Made-leine Ganz -, nu ar putea face fata în acela al psihicului. De aceea psihologia adleriana face apel în plus la cauza finala. Când un copil, de exemplu, nu spune adevarul, ea se întreaba nu numai «care este cauza minciunii , ci si «care este scopul pe care îl urmareste el în felul acesta ?» Deoarece tot ceea ce face un individ o face spre a atinge un scop pe care si-1 da el însusi, în mod constient sau inconstient"15. Madeleine Ganz nu greseste deloc atribuindu-i lui Adler asocierea explicatiei finaliste cu cea cauzala, pentru ca, în contradictie cu declaratiile sale ritoase, de care am luat act mai sus, el nu renunta si nu poate renunta la explicatiile cauzale cele mai autentice, dupa cum nici în perimetrul fantezist al determinismului intrapsihic nu poate ramâne, desi îsi propune acest lucru. Ca si în cazul problemei individualitatii, el îsi autoamendeaza de fapt propriile teorii, obligat de logica naturala a faptelor.
Fara îndoiala, impresia cea mai clara pe care ne-o lasa formularile obisnuite ale lui Adler este aceea ca el se situeaza ferm pe pozitiile finalismului si determinismului intrapsihic. "Individul - scrie el, de pilda - este determinat de structura stilului sau de viata. De legile acestuia asculta de acum înainte si pe durata întregii existente, sentimentele, emotiile, gândurile si actiunile. Activitatea creatoare a stilului de viata îsi începe opera. Pentru a se facilita aceasta activitate, sunt elaborate reguli, principii, trasaturi de caracter si o conceptie asupra lumii. O schema bine determinata a aperceptiei se stabileste, iar concluziile, actiunile sunt divizate în plina concordanta cu aceasta forma finala ideala la care aspira. Ceea ce în constient se dezvaluie ca nefiind factor de perturbatie, ca
actionând
în conformitate cu acest sens, este mentinut aici. Restul este uitat, diminuat sau actioneaza ca un model
inconstient, sustras mai mult decât de obicei criticii sau
comprehensiunii. Rezultatul( final al acestei scheme,
fie ca întareste liniile dinamice constiente, fie ca
le anihileaza sau le paralizeazaprintr-o reactiune, conducând
astfel la conflicte prin inhibitie, este întotdeauna determinat mai dinainte
de catre stilul de viata"76. O prima observatie
care se impune este aceea ca Adler admite de fapt
refularea în forma descrisa si teoretizata de Freud.
Observam, în al doilea rând, ca ne aflam în fata unui
"model" de determinism strict intrapsihic, fenomenele psihice fiind explicate
prin ele însele în interiorul unuia si aceluiasi individ, care
îsi fixeaza scopurile si "stilul de viata" în
calitate de variabila absolut independenta, autocreatoare de
variabile dependente. Nu este atunci de mirare
ca, pentru întelegerea individului, pentru diagnosticarea fenomenelor
psihice, Adler invoca nu metodele stiintei, ci "facultatea de
divinatie". Cum subliniaza si Josef Rattner, Adler
preconizeaza o cunoastere a omului bazata pe pura
"comprehensiune", â la Wilhelm Dilthey (Ideen iiber eine beschreibende und
zergliedernde Psychologie, 1894), pe "empatie", indicând drept ajutoare în
aceasta directie pe marii scriitori (Shakespeare, Goethe, Ibsen,
Dostoevski etc.) si minimalizând utilizarea testelor77 si a metodelor
de investigatie psihologica obiectiva în general.
|
