1. Definitia comunicarii. Notiunea de comunicare exprima, pe de o parte, o relatie, iar pe de alta parte, un proces. Relatia comunicationala este o legatura si o interactiune informationala intre doi agenti (actanti): emitentul si receptorul sau destinatarul. Emitentul genereaza si transmite semnale prin intermediul unor suporturi fizice (acustice, grafice, gestuale). Receptorul este agentul care capteaza si prelucreaza semnalele transmise de emitent, modificandu-si starea in concordanta cu continutul mesajului. Mesajul este continutul informational al semnalului. Relatia de comunicare specifica oamenilor este reciproca, bilaterala, emitentul si receptorul, schimbandu-si succesiv rolurile: S1 S2.
Procesul de comunicare se refera la ansamblul operatiilor de codare-recodare-decodare care se aplica asupra alfabetului de baza (la nivelul emitentului) si alfabetului-cod) (la nivelul destinatarului) si la succesiunea mesajelor care trebuie sa respecte anumite reguli logico-gramaticale.
2. Sistemul de comunicare. Prin sistem de comunicare se intelege articularea functionala a celor trei entitati structurale - Emitentul, Canalul si Receptorul - si a alfabetului sau multimii de semnale/semne prin care se obiectiveaza mesajele. Sistemul la comunicare este de doua tipuri: deschis, cand informatia circula intr-un singur sens, dinspre emitent spre receptor, si inchis, cand informatia circula in ambele sensuri - emitent receptor si receptor emitent. O comunicare autentica este cea care se realizeaza intr-un sistem inchis.
3. Laturile comunicarii. Luata in unitatea relatiei si procesului, comunicarea evidentiaza trei laturi principale; latura cantitativa (obiectiv-statistica), latura semantica si latura pragmatica.
Latura cantitativa exprima volumul de informatie (evaluat in biti) care se realizeaza in cadrul relatiei de comunicare date. Ea se determina in functie de numarul evenimentelor elementare (independente sau interdependente) si de probabilitatile lor (neconditionate sau conditionate).
Latura semantica rezida in stabilirea unei relatii de corespondenta designativa, pe de o parte, intre un semnal (semn) si un anumit continut informational (mesaj), iar pe de alta parte, intre mesajul emis si "tezaurul" intern al receptorului. Vom spune atunci ca se realizeaza latura semantica a comunicarii, daca, dupa primirea mesajului, receptorul se raporteaza la acelasi lucru la care s-a raportat sau pe care l-a avut in vedere si emitentul.
Latura pragmatica presupune stabilirea unei relatii intre mesajul emis/receptionat si o anumita stare de necesitate sau sarcina de reglare a destinatarului. Daca mesajul respectiv contribuie la satisfacerea starii de necesitate sau la rezolvarea sarcinii de reglare date, atunci se conchide ca latura pragmatica s-a realizat; daca asa ceva nu s-a intamplat, conchidem ca latura pragmatica nu s-a realizat.
4. Indicatorii comunicarii. Eficienta comunicarii se apreciaza pe baza urmatorilor indicatori: completitudinea, fidelitatea, utilitatea si promptitudinea.
Completitudinea exprima gradul de acoperire de catre mesajul emis a realitatii la care se refera.
Fidelitatea reprezinta gradul de concordanta dintre mesajul emis si cel receptat de destinatar.
Utilitatea se refera la valoarea reglatoare a mesajului emis si receptat (vezi latura pragmatica).
Promptitudinea exprima intervalul care separa momentul solicitarii informatiei (mesajului) si momentul emiterii/primirii ei (cu cat acest interval este mai scurt, cu atat comunicarea este mai eficienta si invers).
5. Limbajul. Limbajul este instrumentul prin care se realizeaza relatia si procesul de comunicare. El se defineste ca o multime de semnale sau semne organizate si structurate dupa un set de norme/reguli loogico-gramaticale.
Comunicarea interumana se realizeaza prin doua tipuri (forme) de limbaj: limbajul nonverbal si limbajul verbal. Dominant este cel de-al doilea.
Ca instrument de realizare a comunicarii, limbajul verbal nu poseda un continut informational-reflectoriu propriu precum procesele psihice de cunoastere, afective si motivationale, fiecare cuvant obiectivand si exprimand continuturi senzorial-perceptive, notionale. Limbajul verbal este un mediator si un liant al diferitelor functii si procese constiente si subconstiente, el facand posibila structurarea unui tip nou de comportament - comportamentul verbal.
La nivel individual, dobandirea limbajului verbal se realizeaza prin insusirea si interiorizarea limbii, proprii comunitatii. Limba, ca produs istorico-cultural, reprezinta pentru noile generatii o realitate obiectiva, pe care ele sunt nevoite sa o asimileze pentru a se integra in viata sociala.
Limbajul este o realitate psihofiziologica individuala, personalizata, care nu se suprapune si nu epuizeaza limba: fiecare individ nu realizeaza decat o preluare si asimilare partiala a limbii.
6. Determinatiile limbajului verbal. Aceste determinatii sunt de trei tipuri: fizice, relational-designative si de continut.
Determinatiile fizice se refera la conditiile si proprietatile pe care trebuie sa le posede elementele limbajului pentru ca el sa fie efectiv utilizabil ca instrument de comunicare.
Prima conditie este ca limbajul sa se bazeze pe un alfabet alcatuit din entitati distincte - sunete, litere - posibil de emis, de transmis si de perceput. Numarul acestor entitati determina volumul alfabetului. (Alfabetul limbii romane, de exemplu, are un volum de 28 de sunete si litere corespunzatoare acestor sunete).
A doua conditie esentiala este ca, in procesul concret de comunicare, sunetele si literele sa posede intensitati, marimi si forme care sa depaseasca pragurile absolute inferioare si pragurile diferentiale ale sistemelor de receptie carora se adreseaza (auditiv, vizual, tactil).
A treia conditie este ca elementele alfabetului sa se ordoneze si sa se combine in structuri designative suficiente si distincte pentru a acoperi diversitatea situatiilor reale, extralingvistice.
Determinatiile relational-designative exprima sistemul de reguli si "ingradiri" ce trebuie respectate in ordonarea si combinarea semnelor (cuvintelor) in cursul comunicarii.
Regulile sunt de trei genuri: fonetice, care stabilesc corespondentele intre sunetele articulate si litere (in limbile fonetice, cum este si limba romana, corespondenta este de 1:1, se scrie cum se pronunta), morfologice care stabilesc modul de variere a formei cuvintelor in functie de o serie de criterii precum: gen, persoana, numar, caz, timp etc. si sintactice, care stabilesc ordinea cuvintelor in propozitie si functiile pe care le indeplinesc - subiect, predicat, atribut, complement.
Determinatiile de continut exprima legatura dintre cuvinte ca semne si realitatea obiectiva. Orice cuvant capata astfel o semnificatie, devenind reprezentant si substitut, in procesul comunicarii, al unui lucru, al unei fiinte, al unui eveniment, al unei actiuni, al unei insusiri. Semnificatia se formeaza prin integrarea in cuvant a imaginilor si constructelor informationale interne (concepte) ale obiectelor si fenomenelor. Invatarea unui cuvant presupune si relevarea si asimilarea semnificatiei lui asa cum a fost ea stabilita in cadrul limbii de origine.
7. Formele limbajului verbal. Limbajul verbal se realizeaza in doua forme principale: limbajul intern si limbajul extern. Primul se desfasoara in cadrul activitatii mentale de analiza, reflectie, rezolvare a unor probleme. Are un caracter comprimat, schematic, viteza mare de desfasurare, bazata pe circuite corticale scurte. Se dezvolta din cel extern si se constituie mai tarziu in ontogeneza (in jurul varstei de 3 ani). Cel de-al doilea se realizeaza, la randul lui, in mai multe forme: 1) in functie de natura elementelor de obiectivare a mesajului: a) limbajul oral si b) limbajul scris si c) in functie de caracterul relatiei comunicationale; a) monologul (comunicare unidirectionala "orator")
"auditoriu" si b) dialogul (comunicare bidirectionala).
8. Functiile limbajului verbal. Esentiale trebuie considerate urmatoarele trei: a) functia de comunicare: b) functia designativ-referentiala (cognitiva) si c) functia de reglare.
Functia de comunicare se bazeaza pe proprietatea cuvintelor de a obiectiva, fixa si transmite stari, idei, opinii si atitudini, permitand intelegerea intre oameni.
Functia designativ-referentiala consta in participarea cuvantului in desfasurarea proceselor de cunoastere ca factor de relevare, extragere si obiectivare - fixare a rezultatelor - imagini perceptive, reprezentari, notiuni.
Functia de reglare consta in influenta pe care comenzile, instructajele si intaririle verbale o exercita asupra starii si comportamentului propriu si asupra starii si comportamentului celor din jur.
|
