CONDUITELE DEVIANTE
forme particulare ale comportamentului deviant
conduitele deviante de simulare si sinistroza
conduitele deviante autodistructive si automutilarea
conduitele deviante heterodistructive
agresivitate-agresiune-violenta
reiterarea conduitelor deviante, factori de determinare
conduitele deviante in copilarie si in tinerete
A. Conduitele deviante de simulare
Constituie o forma particulara si in acelasi timp specifica de manifestare a dezadaptarii sociale.
Simularea este cunoscuta inca din antichitate, numerosi autori vorbind despre acest gen de devianta.
S-au facut numeroase sistematizari si clarificari ale diferitelor tipuri de simulare.
Zacchia imparte categoriile de conduite simulante in :
exagerarea bolilor existente
simularea completa a bolilor
Marc (1829) in teza sa despre simulare face urmatoarea clasificare :
- boli simulate in simptome (imitare)
- boli simulate in cauze (provocate)
Robercourt face o clasificare ce subliniaza modul de realizare:
nararea simptomelor
exagerarea simptomelor
provocarea simptomelor
Boisseau face urmatoarea clasificare:
a) simulare completa 1) boli pretextate
2) boli imitate
b) simulare partiala 1) boli provocate
2) boli agravate
3) boli intretinute
In 1915, Sollier caracterizeaza principalele forme de simulare astfel :
simularea - creatoare
agravarea (exagerarea) - amplificatoare
perseverarea (fixatoare)
Aceasta sistmatizare foarte sugestiva isi are aplicabilitate in special in domeniul simularii afectiunilor neuropsihice.
Dupa forma de manifestare si perioada in care a aparut deosebim trei categorii de simulare:
preventiva - pregatitoare a unei conduite deviante
contaminativa - sugerata unei anumite categorii de indivizi, cu interese comune
disimulativa - ulterioara unei conduite deviante sau in legatura cu un fond patologic preexistent pe care simulantul il ascunde
Sinistroza apare la traumatizati, care persevereaza intr-o atitudine vicioasa desi procesul patologic s-a rezolvat, insa care urmaresc un scop utilitar si rezolvarea favorabila a procesului social sau judiciar, in care directie cauta permanent argumente, pretexte, mimeaza abulii, apatii, amnezii, uneori chiar halucinatii, in scopul de a obtine o despagubire materiala, de a o majora, de a beneficia de o indemnizatie.
S-ar putea spune ca intre gravitatea traumatismului si frecventa posibilitatilor de aparitie existao proportionalitate inversa. Cu cat traumatismul este mai neinsemnat cu atat riscul de aparitie al sinistrozei creste. Deviantul cu sinistroza este in permanenta obsedat de rezolvarea favorabila a revendicarilor sale. La aceasta contribuie si anturajul apropiat, care incurajeaza atitudinea devianta a subiectului. Acesta devine propriul judecator al prejudiciului sau si curand victima a propriilor sale preocupari morbide.
Din punct de vedere sociologic sinistrozicul este un deviant. Motivatia conduitei sale deviante, spre deosebire de simulare are in principal un continut patologic. Buna credinta si sinceritatea acestor subiecti este de cele mai multe ori greu de apreciat, cu atat mai mult cu cat ei prezinta un grad important de autosugestie.
Simularea preventiva, simularea contaminativa si forma de disimulare:
Forma de simulare preventiva subliniaza caracterul premeditat si constient de inducere in eroare, care anticipeaza un act, de cele mai multe ori cu continut antisocial-negativ. Este o forma predevianta, pre-infractionala, in care subiectul isi pregateste terenul de actiune, isi cauta argumente, isi stabileste alibiuri. S-a intalnit aceasta forma atat la personalitatile dizarmonice cat si la cele nevrotice cu conduite deviante.
Forma de simulare contaminativa putem afirma ca este specifica in colectivitati restranse cu regim special (in special detentie) determinata in primul rand de situatii de frustrare si cu caracter inductiv, sugerat, in care initiativa apartine de asemenea, in primul rand, personalitatilor dizarmonice.
Disimularea este conduita devianta care reflecta o motivatie psihopatologica particulara, la care se adauga ca o conditie favorizanta o situatie psihologica sau de ordin social, de frustrare, de ingradire a drepturilor subiectului. Aceasta forma poate insoti o conduita devianta complexa, cum ar fi comportamentul autodistructiv si heterodistructiv la melancolici cu idei de suicid sau obsedati de idei de razbunare.
Automutilarea
Automutilarea poate fi considerata o forma particulara de simulare, de semnificatie psiho si sociopatologica mai ampla, aflata la granita si facand trecerea catre conduitele autodistructive, in cadrul carora reprezinta o forma nespecifica de comportament deviant - considerand suicidul ca forma specifica de reflectare pe plan social al autodistructiei.
Fenichel descrie 4 mecanisme posibile de cautare a voluptatii in pedeapsa si durere:
suferinta poate fi considerata ca pretul satisfactiei sexuale interzisa dar gustata
suferinta poate aparea ca un sacrificiu prealabil placerii scontate
suferinta poate neutraliza angoasa legata de placere pe plan imaginar
suferinta poate fi cautata ca mijloc de obtinere a protectiei
Socio deviantei 3
B. Conduita devianta autodistructiva
In cadrul general al comportamentului deviant, suicidul este tipul particular (specific) si major, atat ca intensitate de manifestare cat si ca reflectare sociala a conduitei deviante autodistructive.
Comportamentul suicidal trece prin 3 etape :
suicidatia - este faza de incubatie, faza mentala de cercetare a motivatiei, in cursul careia subiectul isi pune problema mortii si a necesitatii de a muri.
suicidactia - este faza de trecere de la imaginile abstracte, conflictuale, la etapa pregatirilor concrete, prin cautarea formelor si a metodelor de conduita autodistructiva. In cursul acestei faze asistam la o crestere marcanta si progresiva a starii de tensiune intrapsihica, care ajunsa la paroxism "explodeaza" sub forma unei reactii psihogene, moment in care individul adopta "decizia" infaptuirii suicidului. Este momentul "exploziei autodistructive"
traumatizatia - este faza de punere in practica a modalitatilor autodistructive preconcepute, sau actul in sine, urmat sau nu de reusita, adica de moarte.
Conduita devianta autodistructiva majora, in sensul suicidului subintelege eficacitatea actului, reusita lui. Calificativul de autodistructie, in acelasi sens, se poate atribui si altor conduite deviante :
pasivitatea autoagresiva
acceptarea si luarea unor riscuri fizice, ce depasesc posibilitatile individuale
trecerea la actul autodistructiv reversibil sau nu
Aceste conduite pun in joc integritatea corporala si pot merge pana la sfarsitul fatal.
Narcomania poate fi incadrata la categoria conduitelor autodistructive pasive. Putem diferentia narcomania de conduita autodistructiva specifica si majora utilizand criteriile : corp, timp si moarte.
Corpul - pentru narcoman este un simplu mijloc de trecere, de schimb, epicentrul exigentelor si nocivitatii, pe cand pentru suicidant este ultimul obstacol, opus lumii ostile.
Timpul - pentru narcoman este repetitia. Pentru sinucigas este o ruptura, oprirea brusca, discontinuitate.
Moartea pentru drogat este intalnirea neprevazuta a sfarsitului logic al unui spectacol improvizat, este o nesansa psihica, este colapsul existentei in decursul unei lente hemoragii a vointei. Pentru sinucigas este cea mai inalta referinta a continutului logic al protestatiei.
In determinarea sinuciderilor intervin :
psihozele (peste 50%)
nevrozele (peste 20%)
alte tulburari psihice, intre care se incadreaza si labilitatea psihoagresiva, considerata ca fiind genetic determinata.
In general raportul intre tentative de suicid si reusite este de un suicid reusit la cinci-sase esuate.
Daca ne raportam la sexul persoanelor cu o astfel de conduita putem remarca predominanta sexului masculin. Proportia clasica a sinuciderilor raportata la sex este de 2,6 pana la 3 in favoarea barbatilor si de 1,7 in favoarea femeilor in privinta numarului tentativelor (rezulta deci ca barbatii sunt mult mai eficienti).
Cu privire la grupele de varsta frecventa cea mai crescuta o intalnim la grupa de varsta 25-45 de ani urmata de 45-60 de ani.
Starea civila indica o neta disproportie a conduitelor autodistructive, predominand celibatarii.
Sunt mai dese cazurile de suicid in localitatile mari comparativ cu cele mici si mai frecvente in regiunile de ses decat in cele de munte.
In 44% din cazuri sinuciderea se realizeaza la domiciliu.
Paradoxal, in timpul razboaielor se constata o scadere a frecventei. Se observa insa o crestere a acestor fenomene in perioadele postbelice.
Din punct de vedere sociologic, in functie de raportul stabilit intre individ si societate, apar ca factori declansatori ai conduitelor specifice :
dezintegrarea grupului social, prin exces de individualitate
supraintegrarea sociala, prin insuficienta manifestare a individualitatii
dislocarea anarhica a grupului social.
Pentru adolescenti sau tineri, deficientele de integrare sociala in scoala, facultate sau loc de munca, problemele majore ale sexualitatii, carentele familiale, perturbari ale relatiilor copil parinte, carente afective sau autoritare din partea parintilor, etilismul in familie pot reprezenta factori favorizanti.
C. Conduita devianta heterodistructiva
Pentru inceput trebuie sa clarifica notiunile de agresivitate, agresiune si violenta.
Agresivitatea ne situeaza la nivelul dispozitiilor.
Predispozitia pe care o constituie agresivitatea nu conduce in mod necesar la o agresiune. Agresiunea inseamna trecerea de la potentialitate la actul propriu-zis, acest act putand fi definit ca fiind comportamentul al carui scop sau motivatie este distrugerea partiala sau totala, in sens propriu sau figurat, a unui obiect sau a unei persoane.
Notiunea de violenta se refera la utilizarea ilegala si ilegitima a fortei si poate fi definita ca o forta care se utilizeaza impotriva ordinii, a legii sau a dreptului.
Conduita heterodistructiva majora este homicidul. Acesta este un act deviant care se proecteaza in planuri diferite si nu se poate confunda de regula cu actul criminal.
Comportamentul agresiv poate fi impartit in :
comportament agresiv nediferentiat, ocazional, fara rasunet antisocial obligatoriu sau imediat
comportament agresiv, delictual propriu-zis, polimorf si permanent, in cadrul caruia putem diferentia un comportament specific, criminal
comportament agresiv ca expresie integranta, nemijlocita a unei stari patologice, fie preexistente, fie dobandite
In prima categorie conditionarea fenomenului este pasagera, ocazionala, si nu activeaza un fond morbid preexistent. In cea de a doua, conditionarea are un caracter permanent si este constituita predominant de actiunea factorilor de mediu de ordin social-negativ. Ultima categorie presupune elemente cauzale sau motivationale patologice, conditiile de mediu sau de ordin social avand un rol minor sau accidental.
Nu exista o parere unanim acceptata care sa explice pe deplin agresivitatea. Principalele opinii se pot grupa insa in 3 categorii :
Modelul biologic bazat pe notiunea de instinct.
Se pare ca nu se poate vorbi de un instinct agresiv, adica de existenta spontana a nevoii de a ataca si distruge. Agresivitatea apare ca o referinta la o nevoie vitala ca foamea, apararea, sexualitatea etc. In afara de actul distructiv propriu-zis conduita heteroagresiva se poate traduce :
in depersonalizarea victimei, care isi pierde toata valoarea afectiva pentru agresor
intr-un mecanism care vizeaza sa justifice actul comis sau sa-l integreze intr-un sistem global de justificari
Modelul psihologic bazat pe notiunea de frustrare
Prin frustrare se intelege o interferenta intr-o secventa a activitatii orientata catre un scop.
Din acest punct de vedere se descriu 4 tipuri de frustrare :
existenta unei imposibilitati sau a unei bariere fizice
existenta unei perioade de latenta intre debutul si sfarsitul actului
omiterea sau reducerea recompensei, care constituie scopul activitatii desfasurate
aparitia unei tendinte la raspuns incompatibil cu situatia existenta
Acest model psihologic a fost dezvoltat in cadrul scolii de la Yale si se bazeaza pe urmatoarele intrebari :
orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrari ?
orice frustrare duce la un comportament agresiv ?
Adevarul este ca nu orice frustrare genereaza un comportament agresiv. In acelasi timp insa frustrarea poate fi determinata si de cauze pur subiective de multe ori frustrarea nefiind reala ci doar imaginara.
Modelul socio-cultural al comportamentului agresiv
Numerosi autori atrag atentia asupra factorilor culturali, asupra notiunii de invatare, in determinismul comportamentului agresiv.
In studierea agresivitatii este fara indoiala important sa se tina seama si de conditiile pe care le ofera mediul familial sau colectiv, care, in anumite cazuri pot constitui veritabile canale de transmisie a acestui tip de comportament. Mass-media este unul din aceste mijloace dar, evident nu este singurul.
Alcoolul este toxicul cunoscut care se asociaza sau chiar declanseaza comportamente agresive, fie in sensul heterodistructiei, fie in sensul autodistructiei. Alcoolul poate fi considerat si recunoscut de catre individ ca un mijloc de a invinge inhibitiile care-l impiedica sa se manifeste agresiv.
Ca o concluzie a celor prezentate in legatura cu comportamentul agresiv-distructiv putem sublinia :
a) din punct de vedere sociologic si psihiatric agresivitatea este considerata o componenta esentiala, normala a personalitatii, care poate fi canalizata, deturnata sau abatuta pana in momentul cand scapa controlului ratiunii
b) pentru sustinatorii naturii patologice a agresivitatii si a celor care semnaleaza aspecte biologice constitutionale pledeaza eficienta tratamentelor cu neuroleptice la care, daca exista si o componenta anxioasa, aduc bune rezultate terapeutice substantele tranchilizante
Seminar 4
D. Reiterarea conduitelor deviante.
Personalitatea celor care prezinta tendinte in acest sens prezinta in general urmatoarele caracteristici :
idea creata si impusa sie insasi si mediului inconjurator cu privire la faptul ca reprezinta un tip neobisnuit, superior celor din jur. Hotararea de a risca, trairile spectaculare sunt interpretate de aceste personalitati ca o dovada a unor insusiri deosebite pe care le au
tendinta de a aplica violenta, setea de a domina prin orice mijloace
tendinta de a actiona in vederea atingerii scopului antisocial. Recidivistul isi creeaza singur o situatie infractionala
hotararea rapida de trecere la savarsirea unei alte actiuni antisociale
Putem imparti recidivistii in :
recidivisti formali - care se caracterizeaza printr-un mod ordonat de viata in general, o activitate mai mult sau mai putin corecta si la care, cea de a doua infractiune reprezinta un fenomen intamplator, o abatere de la regulile normale. Recaderea in infractiune se datoreste de cele mai multe ori unei crize exterioare, intamplatoare si nu unei atitudini si conceptii permanent negative
recidivisti reali - care sunt caracterizati ca indivizi pentru care infractiunea constituie expresia modului lor de viata antisocial. Este vorba de infractori condamnati de mai multe ori pentru infractiuni intentionate si care apar cu un grad crescut de periculozitate, infractori "de profesie" sau "din obicei".
Reiterarea conduitelor deviante reprezinta cronicizarea si sistematizarea acestora. Printre factorii care determina acest lucru putem aminti : inadaptarea sociala - in sensul lipsei unor posibilitati de acomodare la conditiile si relatiile sociale anterioare primei manifestari deviante antisociale; mentinerea factorilor obisnuiti de mediu si climat social; aplicarea metodelor comune, cu caracter general de reeducare si recuperare; izolarea si sentimentul de stigmatizare sociala pe care il resimt acesti indivizi.
Analizele efectuate pe recidivisti au dus la urmatoarele concluzii :
examenul psihic a pus in evidenta faptul ca recidivistii prezinta tulburari psihice intr-un procent foarte ridicat. Pe primul loc se situeaza psihopatiile urmate de etilismul cronic.
tot psihopatiile domina in randul celor care au peste 10 recidive ceea ce duce la concluzia ca aceste persoane nu pot fi recuperate prin metode clasice de coercitie
cea mai numeroasa grupa de recidivisti este reprezentata de cea dintre varstele de 25 si 40 de ani
la un procent semnificativ dintre recidivisti (15%) se gasesc antecedente penale inca din faza de minorat. Este vorba in special de acei minori recalcitranti, greu educabili ce manifesta de timpuriu devieri de atitudine.
evolutia dereglarilor comportamentale are in general o linie ascendenta, intr-o prima etapa constatandu-se repetarea aceluiasi gen de infractiuni, predominand infractiunile impotriva patrimoniului, in a doua etapa se observa trecerea de la furt si ultraj la talharie si omor.
la majoritate psihopatilor recidivisti se observa tendinta de incadrare in recidiva complexa, adica depasirea unui numar de 3-4 infractiuni
principalii indici criminologici ai recidivei (caracterul sistematic si violent al savarsirii infractiunilor tendinta de a antrena in activitatea infractionala persoane noi ) sunt indepliniti intr-o proportie apreciabila de psihopati
mediul penitenciar comun constituie pentru aceste personalitati diyarmonice un mediu nefavorabil, in care se complac datorita receptivitatii lor viciale deprinzand noi obiceiuri, sentimentele morale si sociale degradandu-se si mai mult, ei insisi constituind pentru anturaj un inductor negativ deosebit de activ, cautand sa antreneze persoane noi in activitatea infractionala.
Trebuie subliniat faptul ca predispozitia la recidiva a psihopatilor este doar aparent de natura constitutionala propriu-zisa. Ea este determinata de conditiile negative de climat social, in care vulnerabilitatea personalitatii lor este usurata de aceleasi situatii care le-au determinat sau favorizat prima infractiune.
E CONDUITELE DEVIANTE LA COPII SI TINERI
La dezvoltarea comportamentului deviant al copiiilor si tinerilor, un rol deosebit il are influenta adultului din mediul ambiant restrans reprezentat de familie si mediul social mai vast reprezentat de colectivul de prieteni, copii sau adultii care conduc colectivul de copii percum si ceea ce se integreaza sub denumirea globala de mass-media.
Fiind complet dependent de adulti si avand personalitatea in formare si dezvoltare, cu un caracter inca instabil, el poate fi tinta unor conduite agresive si tendinte de anti sau asocialitate din partea adultului, manifestate prin seducere, brutalitate, purtari necorespunzatoare si care au in consecinta efect nefavorabil asupra dezvoltarii personalitatii minorului. Tot ca o consecinta a comportamentului inadecvat al adultului este subminarea sentimentului de siguranta pentru aceasta categorie de varsta devenind imposibila senzatia de ocrotire, indispensabila unei structurari echilibrate a personalitatii. In lipsa sigurante linistitoare data de sentimentul de ocrotire, personalitatea minorului ajunge in aparenta la maturitate timpurie silita dar de fapt dezvoltarea ei stagneaza si ramane fixata la un nivel inferior.
Infidelitatea, parasirea, divortul, narcomania, lipsa unuia sau a ambilor parinti reprezinta factori care pot afecta dezvoltarea armonioasa a copiilor. Cea mai frecventa tulburare este cea legata de divort. De multe ori, in cadrul familiilor disociate, copiii sunt instigati impotriva unuia din parinti fapt ce determina trecerea copilului printr-o prima faza de periclizare, caracterizata printr-o labilitate a structurii personalitatii, nesiguranta si insecuritate, elemente care vor permite trecerea cu mai mare usurinta la savarsirea unor delicte. Dezorganizarea familiei nu este insa un element unic si determinant in comportamentul deviant al minorului.
Carentele de ordin educativ in mediul familial au cea mai mare importanta privind aparitia tulburarilor de comportament si determinarea unor conduite deviante la minori si tineri. Carentele de ordin educativ apar atat in familiile dezorganizate cat si in cele organizate, dovedind ca mai importante decat insasi structura familiei in determinarea tulburarilor de comportament sunt greselile educative.
In mod normal, rolurile sunt impartire intre parinti, din partea mamei predominand afectivitatea, iar din partea tatalui autoritatea. In primii ani de viata rolul mamei este esential, in urmatorii rolul tatalui trece pe primul plan iar spre sfarsitul adolescentei se observa o retragere progresiva a actiunii ambilor parinti.In general, greselile educative in familie sunt savarsite de ambii parinti predominand atitudinile adoptate in extremis (prea multa sau prea putina afectivitate, control prea strict sau lipsa oricarui control).
Sunt autori care considera ca scoala este cea care are rolul determinant in formarea personalitatii tinerilor. Iesirea copilului din comunitatea afectiva a familiei si intrarea sa in comunitatea de disciplinare a scolii reprezinta intotdeauna o anumita criza. Pentru cei proveniti din familii necorespunzatoare mediul scolar poate deveni atragator deoarece, pe de o parte ii elibereaza de problemele de familie iar pe de alta parte le deschide noi drumuri in viata. Pe cei privilegiati in familie, scoala ii atrage mai putin si de multe ori la acestia apar tulburari de comportament determinate in primul rand de schimbarea mediului.
La categoria tanarului adult, spre deosebire de categoria copilului intervine si consumul de alcool. Trebuie sa subliniem faptul ca alcoolismul are un rol negativ important in determinarea comportamentului antisocial. Aproape jumatate din cei care comit infractiuni o fac sub influenta bauturilor alcoolice. Majoritatea recidivistilor comit noi acte antisociale tot sub influenta alcoolului. Gravitatea actelor antisociale comise sub influenta etilismului acut creste mai ales in situatiile in care se asociaza cu tulburari de fond preexistente(stari psihopatoide, epilepsie, psihopatii, deficit intelectual etc.).
Cand analizam comportamentul antisocial la tineri trebuie sa luam in calcul si imaturarea afectiva, intelectiva sau din punct de vedere al sentimentelor moral-sociale.
|
