CUNOASTEREA

CUNOASTEREA

1. Delimitări conceptuale

Procesele de producere a cunoștințelor pun în joc, evident, mecanisme sociale. Astfel, inventarea și evaluarea unei teoreme sau a unei teorii fizice presupune existența unui mediu social propice pentru crearea și estimarea lui. O teorie politică, o inovație tehnică sau intelectuală presupun, pen 919k1014j tru a fi acceptate, un teren social favorabil (BOUDON).

Prin sociologia cunoașterii este desemnată acea ramură a sociologiei al cărei obiectiv este studierea condițiilor ce favorizează producerea cunoașterii și difuzarea ideilor.

conceptul este introdus de SCHELER (1926);

MANNHEIM(1929) popularizează expresia și încearcă să clarifice termenul de "cunoaștere", pe de o parte, iar pe de altă parte să stabilească granițele domeniului ce i-ar reveni sociologiei cunoașterii.

Astfel:

sociologia cunoașterii abordează noțiunea de cunoaștere în sens larg, nefiind interesată de validitatea sa intrinsecă și alegând drept criteriu de selecție influența sa socială. Cunoașterea este orice idee care a făcut sau face obiectul unei adeziuni colective din partea unui grup semnificativ;

în ceea ce privește limitele domeniului, există trei poziții în sociologia cunoașterii:

poziția minimalistă (MANNHEIM); enunțurile și teoriile științifice din matematică, fizică etc. nu pot fi examinate de sociologia cunoașterii;

poziția maximalistă (BLOOR) - orice cunoaștere ține de sociologie. Și matematica și fizica sunt ghidate de întrebări și urmăresc obiective ce trebuie înțelese prin referire la contextul social în care apar;

poziția intermediară (DURKHEIM, MERTON) - sociologia poate contribui la explicarea anumitor concepte fundamentale ale științelor, chiar și numai pentru faptul că multe idei sau concepte științifice au o origine extraștiințifică.

Contribuțiile sociologiei cunoașterii sunt numeroase:

evidența regularităților evolutive din domeniul cunoașterii;

analiza ideologiilor;

analiza modului de formare a credințelor (convingerilor) și reprezentărilor etc.

2. Teoriile credințelor (convingerilor)

Sociologia cunoașterii consideră că pentru a explica o credință, o convingere aceasta trebuie să fie considerată drept comprehensibilă, să se găsească sensul pe care i-l conferă actorul social sau, mai precis, să regăsească motivele pentru care actorul crede în ceea ce crede.

Teoriile iraționale. Mulți autori au interpretat credințele magice drept iraționale (LEVY- BRUHL). Ele ar indica faptul că "primitivul" are o constituție mentală diferită de a noastră. Celebra teorie a "mentalității primitive" analizează credințele ca efect al cauzelor pe care individul nu și le poate explica.

Teoria a fost însă criticată - pătrunderea altor curente de idei (științifice, creștine) în anumite zone de pe glob nu a extirpat credințele locale în magie. În consecință, mulți oameni consideră o anume credință ca adecvată pentru că ei se identifică, mai mult sau mai puțin, cu un grup ce o consideră ca atare.

Teoriile utilitariste propun explicarea credințelor prin intermediul intereselor actorilor sociali. Credințele observate în societate la un moment dat s-au instalat din motive greu identificabile, însă ele s-au menținut pentru că existau motive - altele decât cele originare - de a le păstra și/sau nu existau motive pentru a le abandona (VIERKANDT). Atunci când actorii sociali sunt chestionați în legătură cu motivele existenței acestor credințe, ei oferă, în mod normal, false explicații, neavând acces la cele adevărate.

Teoria raționalității subiective. Actorul social este în mod normal confruntat cu probleme și situații de decizie a căror complexitate depășește capacitățile înțelegerii sale. El le face față folosind strategii cognitive ce explică în mare măsură credințele în ideile îndoielnice, fragile sau false. Cele mai importante strategii cognitive sunt: subterfugiul, mobilizarea principiilor "naturale", simplificarea.

Subterfugiul. Pentru un actor social incapabil să judece calitatea/ adevărul unei credințe nu rămâne decât posibilitatea recursului la principiile respectivei structuri cognitive: el va opta pentru aceea care utilizează valorile care îi par mai apropiate decât cele ale sale. Strategia subterfugiului explică parțial și fenomenul social al autorității și conformismului: când nu există nici timp, nici competențe pentru a decide asupra unui aspect, apare tendința de a face apel la opinia "experților". Această strategie minimalizează riscurile și costurile. Apelul la autoritate reprezintă una din resursele cele mai importante ale raționalității subiective;

Mobilizarea principiilor "naturale". În această strategie principii, proceduri, demersuri mentale respectabile (principii "naturale") sunt adesea folosite de actorul social pentru a-și face o opinie asupra unui anumit subiect. Or, aceste instrumente pot și ele să conducă la credințe îndoielnice. De exemplu, proceduri formal implicabile, ca silogismul, ce conduc în majoritatea cazurilor la credințe juste, pot fi și cauze ale unor credințe false;

Simplificarea - se pune în evidență o idee generală importantă pornind de la un caz special.

3. Sociologia cunoașterii și relativismul

Plecând de la ipoteza conform căreia cunoașterea este tributară unor factori sociali, concluzia este aceea a relativismului cunoașterii - nu există teorii sau enunțuri considerate obiective sau indiscutabile. De fapt, istoria sociologiei contemporane a științelor poate fi descrisă ca istorie a unei mișcări a gândirii care, la fiecare etapă, ajunge la un relativism tot mai accentuat (BOUDON).

În acest sens, unii autori arată că există tot atâtea logici câte culturi (LEVY-BRUHL), fapt pentru care mulți sociologi ai cunoașterii înclină spre relativism cultural. Precum cei care, de exemplu, pornind de la ipoteza de bun simț conform căreia instrumentele de gândire sunt, într-o oarecare măsură, dependente de caracteristicile fiecărei culturi, se întreabă în legătură cu influența acestor instrumente asupra rezultatelor activității gândirii: această dependență culturală a instrumentelor gândirii ????????? sau nu ideea universalității gândirii.

Răspunsul pe care sociologii cunoașterii îl dau la această întrebare este în general pozitiv (vezi ipoteza Sapir-Whorf).

În aceeași măsură se poate vorbi de un relativism etic și de un relativism estetic: criteriile binelui și frumosului sunt variabile în timp și spațiu. Pur și simplu avem de-a face cu sisteme diferite.