Ce este memoria?
1.1. Delimitari conceptuale
Pentru a raspunde la întrebarea de mai sus am putea porni de la o observatie empirica banala : conditiile actuale ale omului depind, in cea mai mare parte, de experientele sale anterioare, iar aceste "experiente anterioare" nu sunt altceva decât experientele cândva actuale, prezente ale omului, transferate insa în "trecut" si apoi scoase la suprafata pentru a fi reutilizate. Asadar, impresiile, imaginile si gândurile elaborate, emotiile tr 939e41j aite, miscarile executate in prezent nu se pierd, nu se volatilizeaza, nu dispar fara a lasa vreo urma, ci, dimpotriva, se sedimenteaza, se cristalizeaza luând forma experientei anterioare care, în functie de necesitati, va fi reactivata si refoiosila. Asistam, în felul acesta, nu numai la amplificarea continutului vietii psihice, ci si la desfasurarea normala si mai ales eficienta a activitatii umane. Pentru a realiza un asemenea "du-te-vino" din prezeni în trecut si din trecut în prezent omul are nevoie de un nou mecanism psihic pe care, cu un cuvânt, îl numim memorie. Observatii si remarci interesante în legatura cu semnificatia semantica (dar nu numai) a termenului "memorie", asa cum apare el în mai multe limbi (sanscrita, ebraica, araba, chineza, japoneza, basca, greaca, latina, franceza, turca, germana, engleza, spaniola, italiana, rusa) au fost facute cu mai multi ani în urma de o serie de lingvisti într-o lucrare dedicata conceptului de memorie (vezi Zavialoff, Jaffard si Brenot, 1989, pp. 184-220). Prin memorie omul întipareste, conserva si reutilizeaza atât propria sa experienta de viata, cât si experienta întregii omeniri. înteleasa în acest mod, memoria apare ca fiind o forma de cunoastere; si anume cunoasterea trecutului (vezi Piaget, 1970).
Cele trei procese de baza ale memoriei (memorarea, stocarea, reactualizarea) apar mentionate în mai toate definitiile date memoriei, indiferent de maniera acestora, mai simpla sau mai elaborata. "Conceptui de memorie se refera la relatiile functionale existente între doua grupe de conduite observabile separate printr-un interval de durata variabila [...], primele conduite apartinând fazei de achizitie [...], conduitele ulterioare
apartinând fazei de
actualizare" (Flores, 1992, p. 5). Fara îndoiala ca
"durata variabila" interpusa între cele duua categorii de
conduite observabile nu este aitceva decât durata pastrarii sau conservarii
în memorie a informatiilor. Reuchlin, sesizând parca "izul"
oarecum behaviorist al definitiei lui
si definitiile mai recente ale memoriei conserva în ele procesele de baza si specifice ale acesteia. "Memoria este capacitatea unui sistem tfe tratare natural sau artificial de a encoda informatia extrasa din experienta sa cu mediul, de a o stoca într-o forma apropiata si apoi de a o recupera si utiliza în ac{iunile sau operatiile pe care le efectueaza" (Lecocq, Lecome si De Schonen, 1997, p. 749). încercarea de largire a sferei si de îmbogatire a continutului conceptului de memorie este evidenta. Memoria este raportata nu doar la sistemele naturale (umane sau infraumane), ci si la cele artificiale. Transpare si perspectiva psihocognicivista din care este definita memoria, ea reprezentând o capacitate a unui sistem de tratare a informatiilor, alaturi de alte capacitati, cum ar fi cele senzorial-perceptivc, simbolic-reprezentative etc). Alan Baddeley, întrebându-se cu ce anume ar putea fi asemanata memoria, cu un ordinator sau cu o biblioteca, opteaza pentru asemanarea cu biblioteca. Informatiile care sosesc trebuie sa fie convenabil stocate, bine protejate de efectele timpului si usor accesibile. Acestea sunt, dupa opinia psihologului englez, "trei operatii vitale pe care psihologii le cerceteaza pentru a le întelege mai bine, fie studiind efectele leziunilor cerebrale asupra memoriei, fie punând la punct experiente care permit descompunerea diferitelor etape ale functionarii memoriei" (Baddeley, 1994, p. 730). Cu multi ani în urma, psihologul francez Alfred Binet folosea aceeasi metafora a "bibliotecii" atunci când se referea la memorie, numai ca, spre deosebire de Baddeley, el identifica memoria nu cu biblioteca, ci cu o carte aflata în ea. Memoria, spunea el, usureaza activitatea gândirii mai bine decât ar putea-o face o biblioteca imensa. Daca, pentru a te servi de biblioteca, trebuie sa cunosti titlurile si autorii cartilor, sa le deschizi la pagina dorita, sa stii exact locul unde se afla cele cautate, memoria este "ca o mare carte însufletita si inteligenta, care-si deschide singura paginile la locul necesar". Desi procesul nu este chiar atât de simplu dupa cum si-1 imagina Binct - pentru deschiderea acestei carti care este memoria fiind necesare uneori cautarea, tatonarea, efortul voluntar -. cuvintele lui ramân sugestive. Ele se adauga altor metafore folosite de-a lungul istoriei cu privire la memorie, cum ar fi, de exemplu, metafora memoriei ca o "tabla de ceara" (Platon) pe care se înscriu, conservându-se sau intunecându-se, ca urmare a trecerii timpului, urmele senzatiilor; metafora memoriei ca un "teatru" (Giulio Camillo) în care imaginile, ideile intra, se relationeaza si ies tot asa cum intra, se reiajioneaza si ies actorii în/din scena ; metafora memoriei ca o vibratie a particulelor medulare activate de simturi (J.T. Hartley);
metafora memoriei ca o gravura (Malebranche). Mai aproape de zilele noastre, memoria este comparata cu fosforescenta organica a elementelor nervoase" (Luys), cu o "iritafie persistenta" (Richet), cu "condensatorii electrici" (R.N. Shepard), cu "centralele telefonice" (Eich), în rândul tuturor acestora un loc aparte ocupându-1 compararea memoriei cu un ordinator (vezi Lecocq, 1998, pp. 307-308).
Nu dorim sa insistam si asupra altor definitii date memoriei, mai mult sau mai putin asemanatoare, deoarece n-am face decât sa ne repetam. Totusi, nu putem trece cu vederea faptul ca au existat si exista înca unele încercari fie de îngustare, fie de largire nepermisa a sferei conceptului de memorie. Un asemenea demers apare cu atâl mai socant cu cât este întâlnit la unii si aceiasi autori. "Memoria umana este în mod obisnuit definita ca o capacitate de a reactiva, partial sau total, într-o maniera veridica sau eronata, evenimentele trecutului" - scriu patru autori francezi (Tiberghien, Mendelsohn, Ans, George) într-un impresionant tratat de psihologie cognitiva (coordonat de Richard, Bonnet si Ghiglione, 1990, voi. II, p. 4). si tot ei noteaza: "Un sistem capabil de a produce acte de cunoastere este un sistem dotat cu memorie'' (ibidem). în prima formulare, memoria este redusa la capacitatea de a reactiva, or, dupa cum am vazut din cele de mai sus, ea presupune nu doar reactivarea, cî si alte capacitati, cum ar fi memorarea si conservarea. De altfel, însisi autorii citasi, pe aceeasi pagina, cu câteva rânduri mai jos, arata ca memoria comporta o faza de encodare si stocare, o alta de retinere si, în fine, o faza de reactivare. Pe buna dreptate ne putem întreba de ce a fost necesara reducerea memoriei la doar una din aceste faze, si anume la ultima? în cea de-a doua formulare, sfera conceptului de memorie este mult largita. Considerarea memoriei ca fiind "capacitatea de a produce acte de cunoastere" antreneaza dupa sine fie pericolul diminuarii si minimalizarii complexitatii structural-functionale a mecanismelor mnezice, fie pe cel al confundarii lor cu alte mecanisme psihice care, si ele, pot produce acte de cunoastere. Chiar daca autorii fac precizarea ca numai existenta unei "bucle de relroacfiune" esie conditia necesara ca un sistem sa fie dotat cu memorie, memoria sistemelor complexe fiind rezultatul înlantuirii recursive a unor asemenea bucle de retroactiune, tendinta de a reduce memoria la alte mecanisme psihice se pastreaza. si totusi, dupa opinia noastra, maniera de operare a autorilor citati nu este gratuita. Ei restrâng sfera conceptului de memorie doar la capacitatea de reactivare a evenimentelor trecutului, considerând, probabil, celelalte doua capacitati (encodarea si stocarea) ca fiind subîntelese, practic neputând fi reactivat ceva care nu a fost întiparit si fixat. Cât priveste largirea sferei conceptului de memorie, aceasta a aparut din nevoia compatibilizarii memoriei cu alte mecanisme psihice, mai ales cu cele superioare, multa vreme psihologia traditionala studiind aproape în exclusivitate memoria animalelor. Ne pastram totusi convingerea ca în definirea memoriei este necesara precizarea expresa, explicita a celor trei procese (capacitati) specifice mecanismelor mnezice (memorare, stocare, reactualizare), pentru a nu da ocazia unor confuzii.
1.2. Caracteristicile memoriei
Memoria apare ca fiind o proprietate generala a întregii materii, fie ea vie sau nu (organica sau anorganica). Ideea a prins contur înca in cercetarile experimentale ale lui Hering, care considera memoria drept o însusire comuna întregii materii organizate, întâlnindu-se apoi în epoca actuala, când se vorbeste tot mai insistent de "memoria masinilor", de capacitatea acestora de a retine (stoca) o anumita cantitate de informatie,
apoi de a o furniza în vederea reutilizarii ei. Fara îndoiala însa ca între memoria materiei anorganice (inclusiv a masinilor) si cea a unor forme inferioare de organizare a materiei organice, pe de o parte, si memoria umana, pe de alta parte, diferenta este enorma. în evolutia sa istorica si filogenetica, memoria s-a diferentiat, organizat si ierarhizat, elaborându-si forme si structuri specifice. Daca pe anumite trepte ale evolutiei materiei întâlnim forme simple de memorie, rudimente ale ei, abia la om putem vorbi de un apogeu al dezvoltarii functiilor mnezice si de cea mai complexa organizare si ierarhizare a memoriei. Memoria umana capata forma unui mecanism psihic complex ce apare ca o veriga de legatura între situajii, evenimente separate în timp, contribuind prin aceasta la reglarea si autoreglarea comportamentului uman. în felul acesta, memoria reflecta {oglindeste) lumea si relatiile omului cu lumea din care face par le. Adica, nu doar lumea oamenilor, ci si lumea lucrurilor, însa a lucrurilor umanizate, impregnate de semnificatie sociala si umana. Omul retine proprietatile unui obiect nu atât pentru ca acestea ar fi deosebite ca volum, forma, culoare etc, cât mai ales pentru ca ele au o anumita semnificatie pentru el sau pentru cultura din care face parte.
Cel putin trei caracteristici individualizeaza memoria umana în raport cu alte tipuri sau forme de memorie, si anume caracterul ei mijlocit, inteligibil si selectiv. Spre deosebire de mecanismele psihice de prelucrare primara a informatiilor, care sunt directe, nemijlocite, memoria umana este mijlocita, ceea ce înseamna ca pentru a tine minte mai bine si pentru a reproduce mai usor, omul se serveste de o scrie de instrumente care au rolul de autentice mijloace de memorare. "Primele memorari - scria celebrul psiholog francez Pierre Janet - constau în memorarea lucrurilor cu ajutorul lucrurilor" (Janet, 1928, p. 262). Pentru a tine minte câte zile ale saptamânii, câte saptamâni ale lunii si câte luni ale anului au trecut, oamenii si-au facut crestaturi pe anumite obiecte ; pentru a-si aminti ceva ei îsi fac nod la batista. si daca la început rolul de "stimul-tnijloc" pentru reamintire îl jucau obiectele materiale incluse mai mult sau mai putin întâmplator în situatia de întiparire, mai târziu cuvântul sau gândul, deci actiunea psihica interna, devin "stimuli-mijloc" si, ceea ce este si mai important, stimulii-mijloc sunt pregatiti dinainte pentru a asigura reproducerea în bune conditii, ca si pentru a transforma memorarea involuntara în memorare voluntara. "In memoria bazata pe folosirea sti-mulilor-mijloace ajutatori si care permite reproducerea voluntara sunt incluse deja toate caracteristicile care deosebesc memoria superioara a omului de memoria lui biologica inferioara" - scria A.N. Leontiev, într-o lucrare intitulati Dezvoltarea memoriei, editata în 1933 (vezi Leontiev, 1964, p. 269). Pentru a demonstra aceasta. Leontiev a utilizat asa-numita metoda a "dublei stimulari", care presupune recurgerea la doua serii de stimulî ce îndeplinesc functii diferite (unii au functia obiectelor, altii, functia semnelor organizatoare ale activitatii). într-o prima serie se dau spre memorare cuvinte fara înteles; în seria a doua se cere memorarea cuvintelor cu înteles; în seria a treia si a patra se solicita memorarea cuvintelor cu înteles, dar, pentru a usura acest proces, în momentul pronuntarii cuvântului ce trebuia memorat subiectul are posibilitatea sa-si aleaga o figura din mai multe prezente în fata sa care, mai târziu, urmeaza sa-i aminteasca cuvântul memorat. în primele doua serii era prezenta memoria nemijlocita (directa), in celelalte doua, memoria mijlocita (indirecta). Cum experimentul a fost aplicat pe subiecti de vârste diferite, s-a putut demonstra ca memoria mijlocita este mai productiva decât cea nemijlocita si, de asemenea, ca mijloacele externe se transforma (se metamorfozeaza) cu timpul în mijloace interne de retinere (pronuntarea cuvintelor în gând, apelul la experienta anterioara), deci se amplifica procesul de utilizare a unor procedee de
prelucrare mintala a materialului. Acesta este drumul spre intelectualizarea memoriei, spre trecerea ei de la concret-exterior la mintal-interior. în figura 5.1, linia simpla reprezinta performantele memoriei nemijlocite (fara sprijin) a unor cuvinte fara sens, linia dubla, performantele memoriei nemijlocite (tot fara sprijin) a unor cuvinte cu sens, în vreme ce linia punctata reda performantele memoriei mijlocite (cu sprijin pe stimuli exteriori: cartonase cu imagini) a unor cuvinte cu sens. Vîgotski, aratând ca a fost "personal legat" de cercetarile întreprinse de Leontiev, subliniaza consecintele imense ale acestora în planul teoriei memoriei. Ele au demonstrat, pe de o parte, ca "dezvoltarea memoriei umane a mers, în cursul evolutiei sale istorice, în primul rând pe linia memorarii mijlocite. Adica, omul a elaborat procedee noi cu ajutorul carora a putut controla desfasurarea memoriei, a putut sa o faca din ce în ce mai voluntara, ca oglindire a particularitatilor specifice ale constiintei umane" (Vîgotski, 1971, p. 198). Pe de alta parte, cercetarile evocate au aratat ca accentul pus în studiul experimental pe memorarea mijlocita schimba locul memoriei în sistemul functiilor psihice. Astfel, daca în perioadele initiale rolul ei este enorm, hotarâtor pentru dezvoltarea psihica, în perioadele mai avansate (în adolescenta) raporturile dintre ea si gândire se inverseaza. "Daca pentru copilul de vârsta mica a gândi înseamna a-si aminti, pentru adolescent a-si aminti înseamna a gândi. Memoria sa este într-atât de logicizata, încât memoria înseamna de fapt stabilirea si descoperirea raporturilor logice, în timp ce aducerea aminte înseamna cautarea punctului care trebuie gasit" (ibidem, 1971, p. 200). Asadar, cu ajutorul mijloacelor initial externe (materiale) si apoi interne (psihice), omul pune stapânire pe propria sa conduita mnezica, în sensul ca organizându-si stimulii-mijloace, el îsi poate organiza si dirija memoria. stiind, de exemplu, ca întâmpina dificultati în reproducerea cunostintelor, omul îsi poate fixa o serie de puncte de reper (idei principale, nume de autori, date biografice etc.) care îi vor facilita reproducerea.
Alaturi de caracterul mijlocit, memoria umana are si un caracter inteligibil, deoarece presupune întelegerea celor memorate si reactualizate, organizarea materialului memorat dupa criterii de semnificatie. Unele laturi ale ei implica judecata, sistematizarea,
clasificarea, fapt care asigura nu doar legatura memoriei cu gândirea, ci si caracterul ei logic, rational, constient, într-un cuvânt, inteligibil. Omul apeleaza la o serie de procedee logice, scheme rationale, planuri mnezice (de exemplu: împartirea unui material în fragmente, încadrarea fragmentelor mici în altele mai mari, realizarea asociatiilor etc), care pun în evidenta prezenta unei conduite inteligente. Rareori memoria umana este pur mecanica, ilogica. Chiar si atunci când materialul de memorat nu contine în sine o serie de relatii, de legaturi logice, acestea sunt "introduse" în el de individ, care îl raporteaza si îl leaga într-un anumit fel de experienta sa, foloseste diferite procedee (numite mnemotehnice) pentru a-1 memora si pentru a facilita retinerea si actualizarea lui. In felul acesta, informatia fara semnificatie este "scoasa" din "izolarea" ei si încadrata în sistemele logice, fie ele si minore, dar logice. Nu întâmplator în momentul de fata psihologia cognitiva acorda o mare atentie tocmai studierii diferitelor modalitati de organizare a cunostintelor în memoria individului, trecând în prim-plan inteligibilitatea memoriei umane.
Cea de-a treia caracteristica a memoriei umane, selectivitatea, trebuie pusa în strânsa dependenta de continutul mnezic, în sensul ca nu se memoreaza, nu se stocheaza si nu se reactualizeaza absolut totul, ci doar o parte a informatiilor. Selectivitatea memoriei este în functie fie de particularitatile stimulului (se retin, de regula, însusirile mai "lari", mai "puternice", care într-un fel sau altul se impun de la sine), fie de particularitatile psihologice, subiective ale individului (se retine ceea ce corespunde vârstei, sexului, gradului de cultura, preocuparilor, dorintelor, intereselor). La om selectivitatea este strâns legata de constiinta si inteligibilitate, retinându-se mai ales informatiile semnificative, cu valoare si utilitate sociala. Omul selecteaza constient si rational informatiile care urmeaza a fi stocate, cu atât mai mult reactualizate. Retinerea tuturor continuturilot informationale nu este nici posibila (exista anumite limite ale organelor de simt ce nu pot fi depasite), nici necesara (nu totul are însemnatate pentru viata si activitatea cotidiana sau sociala). Daca omul ar fi obligat sa retina totul si nu ar dispune de posibilitatea operarii unor selectii inteligente, ar ajunge foarte repede la epuizare nervoasa, surmenaj, anxietate, iar daca de fiecare data ar trebui sa reactualizeze totul indiferent de ceea ce i se solicita, comportamentul lui ar deveni aberant. lata de ce selectivitatea memoriei, aceasta retinere sau reactualizare ghidata de ratiune, asigura functionalitatea optima a comportamentului.
Specificul memoriei umane provine nu doar din caracteristicile analizate, ci si din faptul ca este strâns legata de toate celelalte mecanisme psihice. Materialul care se stocheaza este de fapt materialul provenit prin contactul organelor de simt cu realitatea, ceea ce evidentiaza legatura memoriei cu procesele senzoriale; memoria nu înseamna doar acumularea si stocarea informatiilor, ci si prelucrarea si chiar interpretarea lor, prin aceasta ea raportându-se la gândire, la operatiile ei care faciliteaza sau perturba (în functie de calitatea lor) o asemenea integrare ; apoi, nu se retine si nu se reactualizeaza orice, ci ceea ce produce placere, corespunde unor dorinte, aspiratii, fapt care scuatc la iveala relatia dintre memorie si mecanismele afecriv-motivationale ; memoria implica si prezenta unui efort voluntar, fiind legata deci de vointa; în fine, trasaturile temperamentale si aptitudinal-caracteriale îsi spun cuvântul în ceea ce memoram, stocam si reactualizam, memoria legându-se astfel de personalitatea integrala a omului, fapt care permite ca ea sa joace roluri distincte în diferite etape ale evolutiei personalitatii umane. Memoria nu este, asadar, "o functie liniara, izolata de celelalte, ci apare în primul rând ca o implicatie, o resursa si ca efect al tuturor celorlalte procese psihice, de la
cele mai simple pâna la cele mai complexe" (Popescu-Neveanu, 1977, p. 305, s.n.). Concomitenta tuturor acestor mecanisme psihice, interactiunea sau intersectia lor fac din memoria umana un mecanism psihic aparte mult individualizat în raport cu alte mecanisme psihice, cu valente deosebite pentru viata si activitatea individuala si sociala a omului.
1.3. Rolul memoriei umane
Prin faptul ca memoria umana întipareste, conserva si reactualizeaza mijlocit, inteligibil si selectiv experienta anterioara a omului si a societatii în care acesta traieste, ea asigura continuitatea, consistenta, stabilitatea si finalitatea vietii psihice a individului. Ea este cea care sudeaza elementele anterioare de cele care vor urma (un gând rostit de un altul ce urmeaza a fi rostit, o actiune planificata în minte de una deja realizata sau care urmeaza a fi curând realizata); ea da posibilitatea reactualizarii unor date anterioare ale cunoasterii, supunerii acestora unui examen critic, decelarii a ceea ce este nou de ceea ce este perimat etc, împingând astfel cunoasterea mai departe. Pentru a întelege mai bine caracterul absolut necesar al memoriei umane, fara de care viata ar fi practic imposibila, sa ne imaginam pentru o clipa ce s-ar întâmpla fara memorie. Omul ar trai într-un continuu prezent, numai sub influenta datelor nemijlocite de reflectare, comportamentul sau fiind haotic, spontan, fara stabilitate si finalitate, (2ra durabilitate în timp ; toate obiectele care ar actiona din nou asupra lui i s-ar parea absolut noi, necunoscute ; el n-ar avea posibilitatea de a folosi rezultatele cunoasterii, dimpotriva, aceasta ar trebui luata de fiecare data de la început; gândurile si actiunile lui n-ar putea fi asociate unele cu altele, viata sa psihica ar fi constituita din clemente disparate.
Persista la unii oameni ideea ca memoria ar fi mai putin importanta în contextul vietii actuale, esentiale fiind inteligenta si creativitatea. Fara a subestima rolul si semnificatia acestor capacitati psihice, irebuie sa aratam ca în absenta memoriei, a unui bagaj de informatii pastrat de ea, nici creativitatea si nici inteligenta n-ar fi eficiente, deoarece din "nimic" nu se poate crea nimic, de asemenea, deoarece "nimicul" nu poate fi relational cu nimicul. De regula, o inteligenta este cu atât mai ampla si mai profunda, o creativitate cu atât mai originala si viguroasa, cu cât se bazeaza pe "rezervorul plin" al memoriei. Trebuie sa ai ce framânta" în minte pentru a fi creator sau sclipitor. Caracterul necesar al memoriei decurge, asadar, din implicarea ei în marile comportamente ale vietii omului: cunoastere si învatare, întelegere si rezolvare de probleme, inteligenta si creativitate. "Viata psihica a omului fara memorie - scria psihologul danez Lange - este doar un ghem de impresiuni senzitive, adica un prezent fara trecut, dar si fara viitor." Prin imensa sa valoare adapiativa, prin rolul ei enorm pe directia echilibrarii organismului cu mediul, memoria îsi merita caracterizarea pe care i-a dat-o marele psihofiziolog rus I.M. Secenov (1829-1905), de conditie fundamentala a vietii psihice sau, într-o formulare si mai izbutita, de piatra unghiulara a vietii psihice. La fel de semnificative sunt si cuvintele unui psiholog contemporan: "Memoria nu este numai un proces psihic sau un bun pe care ti posedam, ci si o sarcina care trebuie îndeplinita, în aceasta calitate, ea favorizeaza maturizarea personalitatii" (Bcnesch, 1995, p. 143).
în pofida însemnatatii enorme pe care memoria o are pentru existenta umana, unii autori considera ca ea este insuficient cunoscuta. Un reputat psiholog canadian, l-am numit pe Endel Tulving, scria recent: "Memoria este unul dintre cele mai bine pastrate secrete ale Naturii. La începutul celui de-al doilea secol de studiu stiintific al memoriei, ea continua sa nedumereasca, sa nemultumeasca si sâ-i însele pe cei care o studiaza.
Desi am aflat multe despre ea de~a lungul anilor, se pare ca ori de câte ori descoperim ceva nou, reusim sa adaugam mai mul! la ceea ce trebuie stiut si nu la ceea ce slim despre memorie" (Tulving, 1995, p. 839). Cuvintele lui Tulving includ un oarecare grad de pesimism si induc o usoara unda de descurajare, ele sunt însa contrazise de realitate si chiar de rezultatele cercetarilor autorului lor. Progresul realizat de-a lungul timpului în domeniul psihologiei memoriei este atât de mare si evident, încât a-1 pune sub semnul îndoielii n-ar avea nici un rost. Marturie în acest sens stau miile de lucrari publicate anual despre memorie. La cel de-al XXVI-lea Congres International de Psihologie (16-21 august 1996, Montreal. Canada), pe problematica memoriei au fost organizate sase simpozioane (îmbunatatirea memoriei prin medicamente: progrese, probleme si perspective; memoria pentru evenimentele actionale ; vârsta si memoria; neurostiintele, psihologia cognitiva si memoria; memoria implicita ; memoria de lucru în întelegere), patru sesiuni de prezentare a lucrarilor (memoria implicita; procesele memoriei I si II; bazele neuronale ale memoriei), doua întâlniri interactive pe baza de postere (memorie I si II). La toate cele de mai sus au fost prezentate peste 260 de lucrari.
|
