Controversele teologice ale Bisericii vechi
28. Nu este improbabil sa întâlnim opozitia tipurilor în istoria schismelor si a ereziilor, de altminteri atât de bogata în controverse, a Bisericii crestine din primele veacuri. Ebiontii sau iudeii botezati, identici probabil cu primii crestini, credeau în umanitatea exclusiva a lui Cristos, socotit de ei fiul Mariei si al lui Iosif, care abia ulterior ar fi primit consacrarea prin Duhul Sfânt. Astfel, fata de docetisti, ebiontii se situau în aceasta chestiune la p 22422b18w olul opus. Opozitia s-a perpetuat vreme îndelungata. Într-o forma schimbata, mai taioasa, din unghiul politicii clericale, dar mai moderata din unghiul continutului, ea a reaparut în jurul anului 320 în erezia lui Arie. Arie respingea formula propusa de Biserica ortodoxa τω Пατρί ΰμοοΰσος (asemenea Tatalui). Examinând mai îndeaproape istoria marii controverse arianice legata de homoousie si de homoiousie (identitatea si asemanarea fiintei lui Cristos cu Dumnezeu), observam ca homoiousia pune accentul pe senzual si pe simtirea umana, în vreme ce homoousia reprezinta un punct de vedere pur logic si abstract. Tot astfel, s-ar zice ca revolta monofizitilor (care sustineau unitatea absoluta a naturii lui Cristos) împotriva formulei diofizite a sinodului de la Calcedon (care admitea natura dubla, indivizibila a lui Cristos, respectiv natura omeneasca si dumnezeiasca într-una) valorifica, din nou, punctul de vedere abstract si non-reprezentabil fata de cel natural si senzual al formulei diofizite.
26. Se impune totodata evidentei faptul ca atât în miscarea lui Arie, cât si în controversa monofizita, problema dogmatica subtila era esentiala doar pentru acele spirite care o initiasera, iar nu si pentru marea masa care pusese stapânire, în mod partizan, pe disputa dogmatica. Pentru ea, o astfel de chestiune subtila nu avea, în acele vremuri, nici un fel de motivatie; ceea ce o framânta erau problemele si revendicarile puterii politice, fara nici o legatura cu diferendele teologice. Daca diferenta tipurilor va fi avut aici în genere o importanta oarecare, ea va fi stat în faptul ca se ofereau pe aceasta cale formulele prin care instinctele grosolane ale masei erau magulitor etichetate. Ceea ce nu vrea sa însemne ca pentru cei care declansasera controversa, homoousia si homoiousia erau chestiuni mai putin grave. Caci dincolo de ele se ascundeau, atât istoric, cât si psihologic, crezul ebionit în umanitatea pura a lui Cristos unita cu dumnezeirea lui relativa (,,aparenta") si crezul docetist în dumnezeirea pura a lui Cristos unita cu materialitatea lui doar aparenta. Iar sub acest strat gasim din nou marea schisma psihologica. O data, afirmatia ca valoarea si importanta fundamentala se afla de partea perceptibilului senzorial, al carui subiect este daca nu întotdeauna o senzatie umana personala, în schimb, întotdeauna o senzatie umana proiectata; a doua oara, afirmatia ca valoarea fundamentala se afla de partea abstractiunii si a extraumanului, al caror subiect este functia, adica: procesul obiectiv al naturii care se desfasoara în cadrul unei legitati impersonale, dincolo de senzatia umana careia îi slujeste chiar de temelie. Primul punct de vedere nu tine seama de functie, în favoarea complexului functional care e omul; ultimul punct de vedere nu tine seama de om, ca suport indispensabil, în favoarea functiei. Ambele puncte de vedere îsi neaga reciproc valoarea fundamentala. Cu cât reprezentantii lor se identifica mai hotarât cu tezele proprii, cu atât ei încearca mai mult, poate cu cele mai bune intentii, sa si le impuna unii celorlalti, violentându-si astfel reciproc valoarea fundamentala.
O alta fata a opozitiei tipurilor pare sa se manifeste în controversa pelagiana de la începutul veacului al V-lea. Experienta adânc traita de Tertullian, potrivit careia omul nici dupa botez nu poate evita pacatul, a devenit la Augustin, în multe privinte asemanator lui Tertullian, doctrina pesimista si atât de caracteristica a pacatului stramosesc, doctrina a aarei esenta consta în ideea de concupiscentia*9 mostenita de la Adam.
<Nota 9> Lacomie, am spune: libido nestapânit, care, ca ειμαβγμευη, constrângere a astrilor si a destinului, îl duce pe om la greseala si la pierzanie. </Nota 9>
În viziunea lui Augustin, pacatului originar i se opune harul mântuitor al lui Dumnezeu cu institutia creata de el: Biserica, administratoare a mijloacelor de salvare. În aceasta conceptie, valoarea omului este foarte scazuta. El nu mai e de fapt decât o biata creatura, condamnata, cazuta neconditionat în puterea diavolului, daca nu se împartaseste de harul divin prin intermedierea Bisericii atotmântuitoare.
Dispar mai mult sau mai putin astfel nu doar valoarea, ci si libertatea morala si autodeterminarea omului, cresc, în schimb, cu atât mai mult valoarea si importanta ideii de Biserica, în concordanta cu programul formulat de Augustin în Civitas Dei.
Unei conceptii atât de apasatoare i s-a împotrivit mereu sentimentul libertatii si al valorii morale a omului, pe care nici o reflectie, oricât de profunda, si nici o logica, oricât de ascutita, nu au izbutit pâna la urma sa-1 suprime. Legitimitatea sentimentului de valoare umana si-a aflat aparatorul în persoana lui Pelagius, calugar britanic, si în aceea a elevului sau, Caelestius. Doctrina lor s-a întemeiat pe libertatea morala a omului, ca realitate data. Este semnificativ pentru înrudirea dintre punctul de vedere pelagian si conceptia diofizita faptul ca pelagienii, urmariti de adversarii lor, au gasit refugiu la Nestorie, mitropolitul Constantinopolului. Nestorie sublinia separarea celor doua naturi ale lui Cristos, opunându-se învataturii lui Ciril despre φυαική έυωσις, unitatea fizica a lui Cristos ca om-Dumnezeu. Nestorie tinea de asemenea sa se considere ca Maria era nu cea care îl nascuse pe Dumnezeu, θεοτόκος; ci cea care îl nascuse doar pe Cristos, Χριστοτοκος Numea pagâna ideea dupa care Maria ar fi fost mama lui Dumnezeu. El este acela care a declansat disputa nestoriana, încheiata în cele din urma cu schisma Bisericii care îi poarta numele.
|
