DATORIA MORAL
|
Datoria morala în orizontul de preocupari ale filosofiei. Autenticitatea unei etici a datoriei. Continutul si semnificatia datoriei morale. |
Standarde de performanta: La sfârsitul activitatii didactice studentii:
Delimiteaza locul datoriei morale în interiorul etosului
Stabilesc rolul datoriei morale în viata subiectului moral.
Explica argumentat relatia dintre datorie si libertate
Bibliografie:
Ioan Grigoras, Personalitatea morala, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982, p. 94-225
Marietta C. Moraru, Valoare si etos, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p.106-145
Traian Gânju, Discurs despre morala, Editura Junimea, Iasi, 1981, p. 50-60î 97-104
Filosofie contemporana, texte alese, traduse si comentate de Al. Boboc si I.N. Rosca, Editura Gramond, p. 149-168
Dictionar de filosofie, Editura Politica, Bucuresti, 1978, p. 178-179.
Gh. Al. Cazan, Introducere în filosofie, Filosofia antica, Filosofia medievala si moderna, Editura Actami, Bucuresti, 199 323c24d 6.
Didier Julia, Dictionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 199 323c24d 6, p. 71.
N. Bagdasar, Virgil Bogdan, C. Narly, Antologie filosofica, Filosofi straini, Editura Uniunii Scriitorilor, 1996, p. 411-413
Gilles Lipovetski, Amurgul datoriei, Editura Babel, Bucuresti, 199 323c24d 6.
Ernest Cassirer, Eseu despre om, Editura Humanitas, Bucuresti, 199 323c24d 4.
Cornel Lazar, Autoritate si deontologie, Editura Licorna, 1999.
Mihai Florea, Responsabilitatea actiunii sociale, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976.
DATORIA MORALĂ ÎN ORIZONTUL DE PREOCUPĂRI ALE FILOSOFIEI. AUTENTICITATEA UNEI ETICI A DATORIEI
Datorie! Tu nume mare si sublim, care n-ai nimic placut în tine ce ar ispiti prin magulire, ci care ceri supunere, dar nici, spre a misca vointa, nu ameninti cu nimic ce ar trezi în suflet teama fireasca si ce ar înfricosa, ci statornicesti numai o lege, care-si gaseste de la sine intrarea în minte, dobândindu-si, totusi, chiar împotriva vointei veneratie (desi nu totdeauna urmare), înaintea careia amutesc toate înclinatiile, desi în taina uneltesc împotriva-i: care îti este obîrsia vrednica de tine, si unde se gaseste radacina nobilei tale origini, care respinge cu mândrie toata înrudirea cu înclinatiile, radacina al carei vlastar este neaparat conditie a acelei valori, pe care numai oamenii si-o pot da?" (cf. 8, p. 413-414)
Acest imn închinat datoriei apartine lui Immanuel Kant, filosoful care, din punctul de vedere al temei noastre, se situeaza într-o pozitie privilegiata. Istoric si conceptual, despre datorie s-au formulat doua tipuri de discursuri: unul prekantian, altul postkantian, care este prokantian sau antikantian.
Immanuel Kant ramâne, în orice formula de analiza, filosoful datoriei prin excelenta, la care raportam tot ceea ce s-a scris înainte si dupa el. Teoria datoriei este, prin excelenta, o teorie kantiana. Este teoria obligativitatii Legii morale, ca totalitate si corolar al normelor morale. O obligativitate care cere supunere fara nici o sursa si fara nici o finalitate exterioara, o obligativitate "în sine".
Gilles Lipovetski apreciaza, în lucrarea "Amurgul datoriei", ca în istoria filosofiei au existat trei modele ale datoriei:
Modelul religios: "La începutul moralei a fost Dumnezeu"
Modelul laic absolutist al lui Kant, în care "caracterul absolut al imperativelor nu a fost decât deplasat, transferat din domeniul religios în cel al datoriilor individuale si colective."
Modelul laic minimal al erei postmoderne, "post-datorie", dominat de preemtiunea "drepturilor omului" asupra obligatiilor sale, care "nu prescrie abolirea intereselor personale ci moderarea lor, care nu reclama eroismul dezinteresului ci cautarea unor compromisuri rezonabile, a unei ;;drepte masuri:: adaptate împrejurarilor si oamenilor asa cum sunt". (9, p. 26 )
1.1. Ideea de datorie în filosofia antica
Tema datoriei este tot atât de veche, cât însasi filosofia despre om si, cum este firesc, o descoperim, nu neaparat sub acest nume, în gândirea filosofica antica, începând cu Socrate. Analizând determinatiile virtutii ("arete) stabilite de Socrate, intuim în acestea respectul purtat de filosof fata de acele calitati umane care îl fac receptiv la obligatii: respectul legii, barbatia, dreptatea, curajul, justetea, binele etc.
În scolile mici socratice s-au nascut si idei opuse marelui Socrate.
Asa a fost cazul scolii cinice, care propovaduia independenta absoluta a individului fata de orice constrângere, o libertate interioara, opusa naturii si legii.
scoala cireniaca refuza, de asemenea, ideea de morala a supunerii fata de lege si cetate, profesata de Socrate. Supranumiti hedonisti, acestia considerau ca singurul scop al vietii si, prin urmare, singura forta diriguitoare a conduitei trebuie sa fie placerea individuala.
Cel mai mare discipol si exeget al lui Socrate, Platon reia tema respectului fata de necesitate si lege în expresii filosofice mult mai rafinate, îndeosebi în dialogurile Republica si Legile. Celebrul "mit al pesterii" este esential prin exemplaritatea opiniilor cu privire la conditia reala a omului, la responsabilitatea cea mai înalta a acestuia. Omul traieste în ignoranta îi adesea este multumit cu conditia lui, chiar daca descopera aceasta. Libertatea omului este echivalenta cu orbirea. Legile sunt considerate suverane, ordonatoare asupra existentei si gândirii individului, iar cetatea este primordiala ca întregul în raport cu partile.
Ideea prioritatii cetatii asupra individului este prezenta si la Aristotel, dar într-o cu totul alta solutie teoretica. Teoretician al Statului ca asociatie naturala de indivizi, Aristotel vede supunerea individului fata de acesta în sens organicist, ca relatie între corp si organe. Este de remarcat faptul ca scopul supunerii individului fata de stat este unul de natura morala, Binele, dar nu un bine suprauman, ci un bine gândit ca fericire, deci un bine nemijlocit uman. În afara Statului si a legilor, omul, dotat cu inteligenta si vointa ar putea deveni "fiinta cea mai nelegiuita si cea mai salbatica". (cf. 6, p. 279)
Filosofiile elenistice se remarca, în privinta temei noastre prin preocuparea de a descoperi si pune în valoare viata interioara a individului. Departe de individ si de preocuparile lui, statul imperial roman nu-l mai preocupa, îl lasa indiferent. Datoria, ca normativitate morala nu se mai raporteaza la stat, ci la viata individuala. Pentru Epicur, de exemplu, datoria omului este sa caute viata fericita prin înfrângerea tulburarii si a oricarei cauze care poate denatura sau altera placerea. El sustine o tema reluata, peste secole de numerosi filosofi: libertatea de alegere a individului .
Aceeasi tema, a retragerii omului în sine, o gasim la Stoici. Datoria omului (kathkon), în conceptia stoica, este actiunea conforma naturii, bazata pe ordine, o ordine necesara, perfecta. Pentru a-si împlini datoria, omul trebuie sa se opuna pasiunilor (durere, frica, pofta, placere) si la speciile lor, si sa adopte starile emotionale bune: bucuria, prudenta, vointa. Din aceasta perspectiva, putem considera etica stoicilor ca o etica a datoriei. Manualul lui Epictet este o culme a eticii datoriei, în acea vreme.
Datoria morala în eticile religioase
Determinatiile religioase ale datoriei în eticile preclasice sunt sugestiv analizate de Gilles Lipovetski. Parafrazând primele cuvinte ale Vechiului Testament, autorul pune, de la început, un diagnostic care se vrea indubitabil: "La începutul moralei a fost Dumnezeu". Sub aceasta sintagma, el argumenteaza bazele moralei religioase crestine, potrivit careia "în morala, Dumnezeu este alfa si omega, doar prin vocea sa sunt cunoscute poruncile ultime, doar prin credinta domneste virtutea." Prin urmare, practicarea virtutii sta sub exigenta cunoasterii si iubirii lui Dumnezeu, iar prioritatea absoluta nu consta în împlinirea unui ideal omenesc, ci în slujirea lui Dumnezeu.
Tema supunerii totale fata de divinitate a fost perpetuata "pâna în pragul luminilor"î mai mult, chiar, "în secolul al XVII-lea pozitia teocentrica se întareste si mai mult, ca o reactie la concesiile facute naturii umane si derivelor pelagiene" (este vorba de Pelagius, teolog iluminist care manifesta încredere în puterea de autoperfectionare a fiintei umane, ca fiinta libera). (9, p. 30-31)
Chiar daca Secolul luminilor a adus cu sine afirmarea independentei moralei fata de religie, ruptura nu a fost niciodata pâna astazi peste tot si în orice moment totala. Voltaire sau Rousseau, Kant, Schopenhauer sau John Locke recunosc în ideea unui tribunal divin garantia moralitatii autentice. Mai mult, chiar, Locke, în a sa doctrina a tolerantei "îi exclude pe atei care, negând existenta lui Dumnezeu, distrug temelia moralei si a vietii civile".
(9, p. 39)
Kant si modelul absolutist al datoriei morale laice
Cu acel "imn catre datorie", cum numeste Lipovetski textul citat la începutul acestui capitol, avem imaginea de ansamblu a masurii în care Immanuel Kant scoate datoria morala de sub instanta criteriilor religioase.
Datoria, în conceptia lui Kant, este "nume mare si sublim" al unei determinatii a constiintei aflate dincolo de lumea empirica si care se opune acesteia, prin modul în care ordoneaza vointa umana:
Este opusa placerii, dar, spre deosebire de datoria religioasa, nu ameninta, nu trezeste teama, nu înfricoseaza, desi cere supunere î
Statorniceste o lege "care-si gaseste de la sine intrarea în minte", adica o lege care se impune neconditionatî
Se adreseaza unei constiinte reale, plina de contradictii: este venerata, chiar împotriva vointei, dar nu totdeauna urmataî înaintea ei amutesc toate înclinatiile, desi în taina uneltesc împotriva eiî
Îl leaga pe om, ca parte a lumii sensibile, de o ordine a lucrurilor proprie lumii inteligibile, ridicându-l astfel, deasupra lui însusi, la nivelul personalitatii.
Exprima, prin aceasta, libertatea omului si "neatârnarea de mecanismul întregii naturi" sensibileî o libertate care se exprima ca asumare a datoriei din propria sa ratiune , fara nici o determinare externaî
Descoperindu-se în acelasi timp ca parte a lumii sensibile si a celei inteligibile, omul nu poate avea, fata de cea din urma decât respect si veneratie.
Chiar daca "legea morala e sfânta" (în sens laic), iar omul nesfânt, ceea ce ramâne în afara oricarei îndoieli reprezinta omul ca umanitate, ca scop în sine. "Numai omul, si cu el orice creatura rationala, este scop în sine".
Kant formuleaza imperativul practic al datoriei astfel: actioneaza astfel ca sa întrebuintezi omenirea atât în persoana ta, cât si în persoana oricarui altuia totdeauna în acelasi timp ca scop, niciodata însa numai ca mijloc". (8, p. 415)
În aceasta postura, omul este "subiect al Legii morale", tocmai datorita "autonomiei libertatii lui".
Kant observa ca în aceasta lupta, între înclinatiile lumii sensibile, si forta suverana a lumii inteligibile, dominata de Legea morala, se defineste omul ca umanitate. Aceasta capacitate, specific umana, de a da libertate ratiunii împotriva simturilor, de a face "sa observam lipsa potrivirii purtarii noastre fata de ea", sa doborâm vanitatea, este proba incontestabila a maretiei naturii noastre.
Pentru omul virtuos moral, viata cu placerile ei nu mai are nici o importanta. "El nu mai traieste decât din datoriei, nu pentru ca ar simti pentru viata nici cea mai neînsemnata atractie" (8, p. 412-413)
Separarea completa a datoriei fata de viata concreta a placerilor este exprimata de Kant cu deosebita claritate: datoria nu poate fi înteleasa nici macar ca efort de a învinge placerea, caci scopul nu este acesta. Scopul vine din sine, fara nici o alta determinare, în afara de faptul ca simtim Legea morala pura. "Venerabilitatea datoriei n-are nimic a face cu gustarea vietiiî ea îsi are legea proprie si tribunalul ei propriu."
Persoana urmeaza Legea morala, datoria, pentru ca este înzestrata cu vointa buna si libertate. Vointa buna este motorul moralitatii, ea este buna în sine, fara nici o raportare la folosul ei pentru anumite înclinatii. Vointa buna trebuie pretuita chiar si daca, în împrejurari vitrege pentru fiinta umana, nu produce nici un efect. "Ea ar straluci totusi pentru sine ca o piatra nestemata, ca ceva ce-si are în sine valoarea sa deplina."(8, p. 411-415) Fara vointa buna, orice calitate morala poate fi descalificata. Fara libertate, vointa buna n-ar avea sens, întrucât manifestarea vointei presupune autonomia, libertatea acesteia. Autonomia vointei - spune Kant - e singurul principiu al tuturor legilor morale si al tuturor datoriilor potrivite lor". (8, p. 407)
Aceasta "idealizare exceptionala a lui ;;trebuie sa fie::" (Lipovetski) a devenit unul dintre modurile de a gândi datoria din timpurile lui Kant si pâna astazi, cu anumite nuante. Concomitent cu afirmarea "drepturilor omului" ca fundament al constitutiilor moderne, s-a afirmat imperativul categoric al datoriei fata de acestea, la acelasi nivel de sfintenie ca acela al datoriei fata de Dumnezeu. Chiar si marii gânditori iluministi ai secolului al XVIII-lea, proclamând eliberarea omului de sub dominatia divinitatii au proclamat datoria acestuia fata de societate. Jean-Jacques Rousseau, teoreticianul "contractului social" proclama triumful datoriei asupra "propriei inimi", August Comte considera morala doar datoria de a trai "pentru celalalt", pentru Durkheim patria este scopul conduitei morale, iar pentru ideologiile de stânga ale societatilor comuniste imperativul categoric este înteles ca mijloc de lupta împotriva individualismului si a capitalismului, ca un "catehism moral" al societatii fara clase.
Cele doua razboaie mondiale ale secolului XX au înregimentat milioane de oameni sub stindardul datoriei, în fapt supunere fata de interese iresponsabile si vinovate ale unor grupuri ideologice si politice extremiste, militariste, fie ele de stânga sau de dreapta, sub acoperirea deformata a unor filosofii de mare anvergura ca aceea a lui Kant, Hegel, Nietzsche, Marx sau a unor pseudofilosofii derivate din acestea (Trotki, Lenin, Stalin, Mao s.a.).
Multi dintre cei care au murit n-au avut niciodata constiinta cauzei pentru care au luptat sau, oricum, ar fi preferat sa nu o faca. Ei au fost declarati pentru posteritate eroi si sunt venerati ca atare. Ne întrebam, însa, cât din veneratia lor se transmite urmasilor ca simt al datoriei si cât ca simt al vinovatiei fata de sacrificiul lor nejustificat?!
Modelul postmodern al datoriei minimale
Citându-l pe Ortega y Gaset, Ernest Cassirer constata ca "în lumea noastra moderna asistam la o prabusire a teoriei clasice, grecesti, a existentei si, prin urmare, a teoriei clasice despre om." (10, p. 238).
Ceea ce la E. Cassirer se numeste "lumea noastra moderna" este, în viziunea unui important segment al eseisticii filosofice, epoca "postmoderna". Analizând punctele de vedere ale postmodernistilor si ale celor care i-au studiat, putem formula câteva caracteristici de esenta ale acestei epoci, referitoare la cercetarea omuluiâi a datoriei, asa cum sunt ele prezentate în lucrarea "Amurgul datoriei" a lui Gilles Lipovetski:
Proclamarea "drepturilor omului" ca fundament al oricarei viziuni despre om.
Înlocuirea rigorismului absolutist kantian al "imperativului categoric" cu un relativism total, bazat pe autonomia nelimitata a individuluiî problematica omului generic este înlocuita cu problematica omului concret. "În timp ce termenus însusi de datorie tinde sa nu mai fie utilizat decât în împrejurari exceptionale, nimeni nu mai îndrazneste sa compare ;;legea morala din mine:: cu maretia ;;cerului înstelat deasupra mea::. Odinioara datoria se scria cu majuscule, acum o scriem cu litere ctt mai mici". (9, p. 57)
Înlocuirea valorilor datoriei morale absolute cu "valorile narcisic-hedoniste ale fericirii personale, intimiste si materialiste" (9, p. 10) Potrivit lui Gilles Lipovetski, "societatile noastre au suprimat toate valorile legate de sacrificiu, fie ele comandate de viata de apoi sau de finalitati profane, cultura cotidiana nu mai este hranita de imperativele hiperbolice ale datoriei ci de bunastarea si de dinamica drepturilor subiective, iar noi nu mai recunoastem obligatia de a ne atasa de altceva decât de noi însine" (9, p. 20)
Dezvoltarea a doua ofensive la fel de periculoase: una a vechiului rigorism, laic sau religios, resuscitat sub imperiul invocatului pericol de disolutie a societatii sub influenta liberalismului excesiv, un rigorism care propune întoarcerea la dogme, la disciplina, la ascultare, la coercitie în numele umanitatii sau al puterii divineî cealalta, a noului liberalism, producator de "excludere profesionala, ghetouri, familii fara parinti, analfabeti, bande, care afecteaza igiena vietii si provoaca gangrena drogurilor, violenta juvenila, cresterea numarului de violuri si de omoruri". (9, p. 23)
Extinderea individualismului, sub doua aspecte antagoniste:
individualismul responsabil, "integrat si autonom, preocupat sa gestioneze si mobil pentru marea majoritate"î
individualismul iresponsabil, "inadaptat, surescitat, fara viitor pentru noile minoritati dezmostenite"
Relativizarea relatiei subiect-obiect, opozitia "tare", proprie modernitatii, fiind sparta, diluata, ceea ce duce la proclamarea unui subiect "slab" ( Vattimo) si a unui obiect â realitatea, "ob-jectum" ( ceea ce sta în fata si se opune) mai putin opac, virtualizat, adus la forma unui simulacru sub influenta mass-media si a bombardarii fiintei umane cu un numar nelimitat de imagini. Realitatea devine o lume a "fantomelor"(Derrida), relatia subiectului cu aceasta fiind una inconsistenta, fluida, incerta, alterabila, singura certitudine fiind replierea subiectului asupra lui însusi.(9, p. 8-9)
Se propune, în consecinta, "reconcilierea inimii cu sarbatoarea, a virtutii cu interesul, a imperativelor viitorului cu calitatea vietii de acum". Prin urmare, se propune afirmarea individualismului responsabil împotriva individualismului iresponsabil. "Nu exista sarcina mai importanta decât aceea de a provoca reculul individualismului iresponsabil, de a regândi conditiile politice, sociale, antreprenoriale, scolare, capabile de a face sa progreseze individualismul responsabil" (9, p. 24)
Care sunt, dupa parerea noastra, liniile directoare ale acestei noi modalitati de a exprima datoria?
În primul rând, complexitatea vietii cotidiene solicita preocuparea mai accentuata a omului pentru supravietuirea propriei fiinte. Datoria vine, pentru cetatean, abia din momentul în care este legat prin propriile interese de cetate. Cum cetatea este sau tinde sa devina însasi planeta, iar cetateanul se vede tot mai putin si tot mai mic, datoria coboara de la nivelul constientizarii cetatii, la acela al constientizarii mediului de viata imediat: familia, firma, orasul si, episodic, în cicluri electorale, tara. Datoria se impune mai ales la nivelul acestei lumi imediate, ca responsabilitate a implicarii sau, profesional, ca deontologie.
În al doilea rând, individualismul propriu lumii afacerilor corporatiste determina o reala detasare a diriguitorilor acestei lumi de consecintele globale ale activitatii economice. Pericole precum poluarea, încalzirea planetei, distrugerea stratului de ozon, a ecosistemelor, cu consecinte directe asupra supravietuirii speciei umane avertizeaza asupra responsabilitatii globale, precum si asupra necesitatii unor dezbateri etice particulare si aplicate: etica mediului, etica afacerilor, etica politica, etica militara etc.
Remarcam, în acest sens, îm lucrarea "Autoritate si deontologie" ca în sfera de preocupari a filosofiei morale de esenta anglo-saxona,este prezenta încercarea de definire a unui cadru etic normativ pentru un domeniu de mare sensibilitate publica: domeniul nuclear. Revista "The Monist" a dedicat, în anul 1987, în plin "razboi rece", un numar special "eticii mijloacelor nucleare". Autori ca Douglas P. Lackey, Keneth W. Kemp, Gregory S. Kavka, John W. Lango, Jonathan Schonsheck si Richard Werner au dedicat domeniului studii deosebit de interesante, în care se pun probleme precum "Irelevanta morala a distinctiei contra-forta/contra-valoare"; "Apararea nucleara si moralitatea intentiilor"; "E gresit sa intentionezi sa faci ceea ce este rau?"; "Tratate injuste, intentii injuste si judecata morala asupra politicii armelor nucleare"; "Apararea nucleara si limitele teoriei nucleare" etc.
Se remarca, din toate aceste studii, preocuparea de a integra un fenomen militar de dimensiuni planetare într-un circuit al judecatilor de valoare morala, dezvoltate cu intentia vadita de implicare a filosofului în constituirea unui curent de opinie care sa determine acceptarea, asumarea si punerea în valoare a unui set de norme morale specifice, subsumabile, din punctul nostru de vedere, unei "deontologii a utilizarii mijloacelor nucleare".
Studiile din aceasta categorie se conjuga în intentii cu cele privind etica mediului înconjurator, dintre care datoram lui A. Miroiu traducerea si publicarea unui studiu semnat de Elliot Sober si intitulat de traducator "Etica mediului". În acest studiu sunt puse probleme majore, legate de sensul general al existentei, dincolo de problematica supravietuirii speciei umane sau, altfel spus, raportat la aceasta problematica, elemente ce tin de premisele natural-holiste ale existentei ca tot. Identificam, aici, temeiurile morale ale luptei împotriva ignorantei fata de supravietuirea speciilor biologice ale planetei, ale apararii biodiversitatii naturale, ale aprecierii umanitatii ca parte inseparabila a naturii etc.
Un domeniu de maxima sensibilitate în care etica normativa se poate regasi în încercarea de a formula sisteme normativ-morale specifice este cel al reflectiei despre viata si moarte. Dezvoltate undeva la granita dintre filosofia morala si doctrina religioasa, studiile din aceasta categorie lanseaza puncte de vedere deosebit de active si contradictorii asupra unor teme ca: avortul, dreptul la viata si interpretarea morala a mortii, eutanasia s.a. Dezvoltarea unor asemenea teme vine sa îmbogateasca cea mai veche deontologie constituita ca atare, deontologia medicala, punând-o permanent în situatia de a face reevaluari, reconsiderari sau reconfirmari ale unor norme morale nascute înca din vremea lui Hypocrat.(11, p. 61-63)
Întrucât omul modern este legat de interesele firmei la care lucreaza mai tare decât de interesele globale pe care cel mai adesea nu le percepe, devotamentul sau se manifesta mai ales la acest nivel, chiar daca interesele si practica firmei sunt contrare intereselor globale. El nu va vota niciodata pentru închiderea acesteia, de dragul intereselor omenirii. Interesele pe termen scurt si pe spatii ale imediatului sunt singurele care reprezinta, pentru omul obisnuit, obiect al datoriei.
În al treilea rând, forta de influenta a mijloacelor de comunicare în masa este atât de mare, încât manipulerea constiintelor este oricând si în orice împrejurare posibila, ceea ce determina retinerea publica si individuala fata de sloganuri morale prea insistente si prea bogate în semnificatii. Temele morale autentice se pun, astazi, "cu batista pe tambal", cu discernamânt si preocupare pentru credibilitate, cu luarea în considerare a intereselor si sensibilitatii celuilaltî dincolo de aceste limite, morala este astazi doar spectacol, uneori chiar de prost gust, discreditare, exhibitionism.
2. CONŢINUTUL sI SEMNIFICAŢIA DATORIEI MORALE
Întorcându-ne la cuvintele lui Kant, din primul citat al cursului, ne punem si noi, asemenea lui, întrebarea: care este obârsia moralei si care este radacina nobilei sale origini?
Pentru a da raspunsuri satisfacatoare acestor întrebari vom apela mai degraba la o prezentare logico-sistematica, decât la una filosofica, întotdeauna particulara si partizana.
2.1. Datoria ca fundament al eticii deontologice
Termenul datorie poate fi analizat fie la nivelul simtului comun, ca "datorie, în genere", fie la un nivel specializat, de natura economica, juridica, psihosociala, morala.
În sensul cel mai larg, prin datorie se întelege obligatie asumata sau impusa fata de cineva. Aceasta obligatie poate avea caracter material (datorie în bani sau obiecte) sau spiritual (datorii morale, juridice, administrative etc).
În sens restrîns, ca datorie morala, aceasta are dubla semnificatie:
una cantitativa, ca ansamblul normelor morale pe care o persoana trebuie sa le urmezeî semnificatia cantitativa nu este însa lipsita de una derivata, de ordin calitativ: ansamblul normelor morale este înteles, ca datorie , prin unitatea si corelatia partilor-norme, ceea ce adauga întregului un plus fata de suma acestora, acel plus semnificat de Kant prin sintagma "lege morala". Norma, în sens logic nu are, înca, demnitatea legii. În unitatea lor, normele capata acel plus de demnitate care le face apte sa genereze Legea.
Una calitativa, ca latura deontologica a moralitatii; este expresia fortei de influenta a moralei asupra conduitei individului, acea forta care-l face pe individ sa acorde "prioritate la ceea ce este corect din punct de vedere moral, fata de ceea ce este bun" pentru sine. (J. Rawls)
S-ar parea ca datoria morala nu are, asa cum a remarcat Kant, nimic de-a face cu scopurile straine moralitatii si nici macar cu unele intermediar morale, de tipul celor exprimate de etica utilitarista.
În lucrarea "Autoritate si deontologie" am pus în evidenta posibilitatea concilierii celor doua moduri de gândire, tocmai pornind de la ceea ce filosofii contemporani reclama ca "etica minimala".
Studiul lui Michael Sandel asupra teoriei lui Rawls scoate în evidenta viziunea sa asupra eticii deontologice, prin câteva accente bine delimitate:
S1: Principala teza a eticii deontologice este sustinerea ca "dreptatea
este cea dintâi virtute a institutiilor sociale".
S2: Baza argumentatiei în etica deontologica o constituie "ideea
generala ca ceea ce este corect din punct de vedere moral este
prioritar fata de ceea ce este bun".
S3: Teoriile deontologice proclama prioritatea eului în raport cu
scopurile pe care le promoveaza si capacitatea lui de a alege.
Doua sunt sensurile acestei prioritati: primul indica un "trebuie"
moral care impune respectul demnitatii persoanei, indiferent de
rolul pe care-l îndeplinesteî al doilea indica, în sens epistemologic,
posibilitatea ca eul sa fie identificat în mod independent.
S4: Un rol central în etica deontologista îl joaca conceptul voluntarist
de "capacitate de a actiona".
Valoarea acestor atribute puse în seama eticii deontologice este incontestabila. Ele asigura identificarea noului continut problematic pe care gândirea filosofica îl pretinde eticii, precum si asteptarile omului si ale colectivitatilor în legatura cu statutul lor deontologic în diferite structuri de actiune sociala. Totodata, sustineri precum prioritatea dreptatii, autonomia persoanei, capacitatea acesteia de a alege, precum si dreptul inalienabil al omului la demnitate, anterior oricarei situatii de implicare sociala sunt de neocolit pentru oricare teoretician al moralei, cu atât mai mult pentru unul angajat în constructia unor teorii etice normative, cum este teoria datoriei.
Conceptia lui Rawls despre prioritatea dreptatii asupra eficientei este pusa de A. Macintyre în opozitie cu aceea a lui Nozik asupra "dreptatii distributive", din care rezulta un alt tip de prioritate, aceea a legitimitatii, ca baza a egalitatii. Opozitia Rawls-Nozik este împinsa de Macintyre pâna la punctul în care este considerata "incomensurabila", în sensul ca cele doua pozitii nu pot fi comparate în mod rational, nici în premise, nici în consecinte, putând fi pe deplin acceptate, în acelasi timp.
Este de observat, însa, ca daca cele doua pozitii nu se pot respinge reciproc, este posibil sa fie acceptate împreuna, ca premise ale unei constructii rationale în domeniul normativitatii morale, atât "dreptatea", în sens moral, cât si "legitimitatea", ca justificare a unui anume statut social fiind concepte morale autentice.
O fertila punere fata-în-fata a deontologismului si a teleologismului (sub sintagma "consecintionism") realizeaza David McNaughnton. Evidentiind diferentele dintre cele doua curente, precum si diferentierile din interiorul fiecaruia, McNaughton sustine punctul de vedere conform caruia amândoua sunt curente aplicabile, în conditii determinate si pe baza unor viziuni determinate asupra premiselor actiunii morale. "În cazul consecintionistului - sustine McNaughton - începem cu ceea ce trebuie facut pentru a face lumea mai buna si abia apoi ne întoarcem privirea spre fiecare agent pentru a vedea ce contributie poate aduce la împlinirea acestei sarcini. În cazul deontologistului, focarul atentiei e de la început agentul, asa cum e situat în lume: exigentele ce apasa asupra sa venind din partea celor din jurul sau si responsabilitatea speciala pe care o are pentru felul în care actiunile sale îl afecteaza pe sine si pe altii".
În efortul de fundamentare a unei teorii a datoriei, nu putem face abstractie de cele doua modele, astfel încât în atmosfera morala proiectata sa se simta confortabil atât deontologistul, cât si consecintionalistul, ca personalitati morale autentice. (11, p. 53-55)
2.2. Datoria ca unitate dintere sine si celalalt
Immanuel Kant observa faptul ca între transcendenta Legii morale si imanenta actului moral nu exista ruptura, în ultima instanta împlinirea datoriei fiind scopul vietii omului concret ca subiect al legii morale. Care este, însa, obiectul legii morale? Tot Kant ne lamureste asupra acestuia: omul, "totdeauna în acelasi timp ca scop, niciodata însa numai ca mijloc". Omul "în persoana ta , cât si în persoana oricarui altuia". Se desprinde, de aici, faptul ca obiectul datoriei morale poate fi propria persoana sau persoana celuilalt. Prin urmare, a-ti face datoria înseamna a lupta:
a) pentru fericirea ta: "sensul generic al datoriei morale consta în a face totul pentru a te realiza ca om, a-ti valorifica si exprima ptna la superlativ calitatile omenesti". (3, p. 52)
b) pentru fericirea celuilalt: " sa faci totul pentru a-l ajuta pe cel de lânga tine, a-l stimula sa se împlineasca ca om" (idem)
Kant observa, cu temei, ca cele doua determinatii nu se exclud, ci se presupun: singularizarea fericirii tale este egoism; singularizarea fericirii celuilalt înseamna slugarnicie, obedienta. Numai unitatea celor doua sensuri autentifica datoria.
2.3. Datoria ca unitate dintre obligativitate si responsabilitate
În uzul cotidian al limbii exista doua moduri de a folosi termenul "datorie":
unul imperativ, indicând obligatiile persoanei : "Fa-ti datoria!"; Datoria ta este sa." "Sunt dator si cu asta" etc. Aceasta este perceptia exterioara a datoriei, ca venind de la o instanta care supravegheaza, oarecum din afara, "ce trebuie sa fac";
unul apreciativ, indicând starea de fapt a persoanei care are constiinta datoriei: "nu si-a facut decât datoria", "este om al datoriei", "a cazut la datorie". Aceasta este perceptia interioara a datoriei, ca produs al transformarii obligatiilor impuse în obligatii asumate deliberat, cum spune Kant, "în virtutea libertatii si autonomiei vointei" sau, cum spune Nikolai Hartmann, "în virtutea libertatii de a alege".
Este demna de retinut aprecierea lui Traian Gânju, potrivit careia "datoria morala, prin natura continutului sau, nu este compatibila cu obligatia, nu suporta rigorile constrângerii, ale fatalitatii. Întotdeauna se exprima si ramâne un act de libertate izvorând din necesitati interioare". (3, p. 50)
Cu toate acestea, consideram ca în întelegerea datoriei ca responsabilitate, deci ca "simt al datoriei", trebuie luate în seama toate cele trei determinatii puse în evidenta de Kant: exterioritatea Legii morale, libertatea (autonomia) vointei si conditia ca aceasta sa fie o vointa buna.
Mihai Florea face o utila prezentare a acestor determinatii în lucrarea "responsabilitatea actiunii sociale", prezentîndu-le sub forma: "necesitatile obiective ale vietii sociale, libertatea (de vointa si actiune) agentului si autoangajarea lui voita si bazata pe optiune la realizarea unui obiectiv social (propus de el însusi sau de catre altii, dar adoptat în mod liber si voit, pe baza de optiune sau de interes propriu)" (12, p. 205) Dincolo de nuantele vadit colectiviste, proprii ideologiei marxiste, identificarea si examinarea acestor determinari este benefica. Particularizate la responsabilitatea morala, cele trei determinatii dau seama de modul specific de instituire a constiintei datoriei. Este semnificativa observatia autorului, în consonanta cu cea a lui Kant, ca factorul decisiv în constituirea simtului datoriei, deci a responsabilitatii este autoangajarea (vointa buna, dupa Kant). Sub forma exterioara, autoangajarea este actul vointei în fata opiniei publice; sub forma interioara, este actul vointei în fata propriei constiinte.
|
