DEFINIREA DE SINE ȘI EUL SOCIAL
DEFINIREA DE SINE ȘI EUL SOCIAL
2.1.1. Concepția de sine și imaginea de sine.
2.1.2. Surse ale formării concepției de sine
2.1.2.1. Teorii privind rolul autopercepției în cunoașterea de sine
2.1.2.2. Influența altor persoane în formarea concepției de sine
2.1.2.3. Rolul memor 232f53c iei autobiografice în formarea concepției de sine
2.2. Componenta afectivă a Eului social - stima de sine
2.2.1. Componentele stimei de sine
2.2.2. Efectele stimei de sine
2.2.3. Metode de protejare a stimei de sine
2.2.4. Practici susținătoare a stimei de sine
2.3. Componenta comportamentală a Eului social. Autoprezentarea
2.3.1. Scopurile autoprezentării
Întrebări și sugestii pentru pregătirea individuală și/sau seminar
O formă a conflictului dintre individ și societate o constituie problema definiri de sine și a identității sociale care, conform aprecierii lui Codol (1979) este o preocupare majoră a specialiștilor în domeniul socio-uman, "este pur și simplu un conflict între afirmarea și necesitatea individuală și afirmarea și necesitatea colectivă, între căutarea identității personale și căutarea identității colective" (apud J. Deschamp, 1996, p. 37).
Începând cu preadolescența, pe tot parcursul vieții fiecare din noi "aspiră la cunoașterea de sine și de altul", dorind să se împlinească în viață fiecare caută răspunsul la multe întrebări: cine este? care este locul și rolul lui în lume? cum se poate afirma și trăi printre oameni. La aceste întrebări psihologii sociali au căutat soluții formulând ipoteze, testându-le elaborând teorii.
Pe coordonata înțelegerii psihologiei sociale ca știință a afirmării omului în societate vom aborda în continuare tema Eu-lui social înțeles ca fenomen psihosocial ce se constituie și se manifestă în "zona de interferență dintre individual și social" îndeplinind funcții de definire, mediere și orientare a persoanei în mediul său sociocultural.
J.C. Deschamp, (1996, p.37) apreciind că "Noțiunea de identitate propune o definiție a individului situată la articularea dintre domeniul sociologic și cel psihologic". și ea permite să ne întrebăm care este importanța apartenențelor sociale în definirea individului și care este partea propriu-zis individuală introdusă în această definiție. Autorul citat reliefa că reflecția asupra identității pune problema generală a integrării agenților sociali într-un spațiu social (recunoașterea unor apartenențe) și în același timp problema faptului că acești agenți caută un loc specific în acest spațiu social (caută să se diferențieze, să se singularizeze). Un exemplu concret în sensul reflecției asupra identității și definirii de sine este dat de cunoscutul om de știință profesor S. Chelcea care cu prilejul împlinirii vârstei de 60 ani spunea colaboratorilor, prietenilor șu "ucenicilor" săi: "cine sunt eu, așadar? un psihosociolog român din zona Muscelului, european prin vocație și cetățean al lumii ca aspirație" (S. Chelcea, 2000). Problema identității ocupă un loc central în psihologia socială și studiul Eului și al formării conceptului și imaginii de sine au fost abordate de mulți cercetători (G.H. Mead, G. Allport, Hennry Ey, Mielu Zlate etc).
Conceptul de Eu a fost pus în centru edificiului personalității ca factor integrator care asigură interpretarea și sinteza informațiilor despre propria persoană și despre lume într-un ansamblu de reprezentări, credințe și idei ce conduce la formarea imaginii de sine și a imaginii de altul, contribuie la generare și cristalizarea sentimentului identității de sine, la înțelegerea continuității și unității propriei existențe.
Nu ne vom opri asupra locului și rolului Eului în structura personalității existând pe această temă o excelentă lucrare a lui M. Zlate "Eul și personalitatea".
Noi vom insista în continuare asupra acelei componente a Eului formată prin interiorizarea rolurilor sociale denumită Eul social delimitat de G.H. Mead alături de Eul psihologic ca parte a Eului. După concepția lui Mead (1963) Eul psihologic reprezintă Eul ca subiect și Eul social reprezintă Eul ca obiect, mai precis în timp ce Eul psihologic este reacția organismului la atitudinile celorlalți, Eul social este ansamblul organizat de atitudini ale celorlalți pe care ni le asumăm, Eul rezultând dintr-o interacțiune și tensiune dialectică dintre Eul psihologic și social.
Eul unui individ se dezvoltă plecând de la judecăți pe care celălalt le emite asupra lui în interiorul unui context social în care individul și celălalt interacționează.
G.H.Mead scria :"Faptul că Eul se constituie în procesul social și că reprezintă un reflex individual al acestuia, originea socială, constituția și structura comună a Eurilor nu exclud diferențele dintre ele, nu interzic individualitatea pe care fiecare Eu o posedă de fapt".
Psihologii delimitează trei aspecte, componente ale Eului social (social self):
componenta cognitivă
componenta afectivă
componenta comportamentală
componenta cognitivă
A fi capabil de recunoaștere de sine ca o entitate distinctă este primul pas necesar în evoluția și dezvoltarea conceptului de Eu. Conceptul de sine este suma tuturor credințelor pe care fiecare le avem despre noi înșine.
Al doilea pas presupune existența unor factori sociali. G.H. Mead arăta că începem să ne cunoaștem pe noi imaginându-ne ce gândesc ceilalți despre noi și apoi integrăm aceste percepții în propriu concept despre Eu.
Un exemplu interesant în acest sens este cel oferit de Gallup (1977). Autorul citat a realizat un studiu comparativ asupra capacității de autorecunoaștere a maimuțelor. El a testat această capacitate a maimuțelor, care erau ținute izolat înainte să se întâlnească cu perechea lor. Ele nu erau capabile să se recunoască în oglindă. Numai după ce au fost ținute împreună cu perechea ele au început să dea semne de autorecunoaștere.
La oameni conceptul de Eu este strâns legat de percepțiile lor privind ceea ce gândesc alții despre ei. Din nefericire, de multe ori concepțiile despre propriul eu nu sunt prea apropiate de ceea ce cu adevărat oamenii gândesc despre sine. Omul nu se naște gândind despre sine că este frumos, cinstit, curajos, plictisitor.
De unde generează atunci concepția despre sine? (propriul Eu) s-au întrebat cercetătorii. Sursele ce contribuie la formarea concepției de sine sunt considerate de majoritatea psihosociologilor ca fiind: - introspecția, percepția propriului comportament, informații primite de la ceilalți oameni, memorii autobiografice.
Cunoștințele despre propriul Eu cer introspecție, o reflectare asupra celor mai intime gânduri și sentimente, o comparare a celor aflate despre noi prin raportare la propriile percepții cât si la percepțiile altora despre noi, o evaluare a însușirilor noastre în relație cu alții aflați în situații asemănătoare nouă etc. Astfel se conturează o concepție despre sine integrată unei imagini despre sine.
Se admite în psihologia socială că imaginea de sine nu este doar rezultatul unei simple introspecții P. Fraisse, (1967) atenționa asupra dualității modului de percepție a propriei ființe, omul fiind capabil de o dublă cunoaștere:
una prin care el sesizează propriile gânduri, sentimente, senzații
a doua în care se vede pe sine trăind și acționând așa cum îl văd că acționează și ceilalți. Și din acest unghi el se cunoaște pe sine așa cum îi cunoaște și pe ceilalți (I. Radu, 1994, p.21).
Din punct de vedere psihogenetic imaginea de sine rezultă din interiorizarea schemei unui semen al nostru. Copilul percepe propriile atribute uneori întâi la altul, apoi le recunoaște la el însuși. Psihologii sociali au subliniat faptul că înțelegerea propriei identități de către copil este ecoul reacțiilor celorlalte persoane față de el.
Una din principalele funcții ale Eului este aceea de a sintetiza informațiile obținute pe calea autopercepțiilor și a percepțiilor sociale ce conduc la constituirea unui ansamblu de reprezentări, credințe, idei despre sine și despre alții. Imaginea de sine reprezintă forma subiectivă prin care luăm cunoștință și ne reprezentăm propria persoană (D. Cristea, 2000, p.119). Procesul de constituire și evoluție a imaginii de sine este continuu realizându-se pe baza apariției și cristalizării sentimentului de identitate, unitate și continuitate a propriei persoane, imaginea de sine fiind o sinteză între percepția de sine și percepția de altul.
D. Cristea (2000, p.118) delimitează componentele sferei imaginii de sine care după aprecierea lui sunt următoarele: imaginea de sine despre propriul corp, identitatea socială, modul de înțelegere a ceea ce gândim, simțim și facem la un moment dat prin raportare la anumite repere valorice și atitudinale conștientizate că ne aparțin, reprezentările despre poziția și rolurile jucate de noi în societate în momente de viață relevante, sentimentele față de noi înșine, față de ceilalți și față de evenimentele semnificative în care am fost implicați, istoria personală, un puternic sentiment al prezentului, sistemul de relații interpersonale semnificative, spațiul fizic și psihosocial "personalizat" etc.
Aceste aspecte principale cuprinse în sfera imaginii de sine permit și conturarea funcțiilor îndeplinite de ea: de mediator al percepției și cunoașterii interpersonale și totodată a raporturilor interpersonale prin jocul complex dintre Eul subiectiv și Eul autentic, dintre Eul reflectat și Eul ideal, de înserare a prezentului psihologic în dinamica istoriei individuale, de autoreglare atitudinală și comportamentală a individului prin referire la idealurile asumate conștient.
Formarea concepției de sine cât și a imaginii de sine dinamica dintre cele două realități presupune un proces de autocunoaștere și existența unor surse și a unor mecanisme psihosociale facilitatoare ale formării și menținerii conceptului și imaginii de sine.
Cunoașterea de sine este imaginea Eului în oglinda socială. Din trebuința de a descoperi care sunt izvoarele formării concepției despre sine psihosociologii au conturat următoarele surse:
a) prima sursă a autocunoașterii este considerată dinamica succeselor și eșecurilor proprii. Succesele ridică nivelul autoaprecierii, eșecurile îl coboară. Pe termen lung balanța succes-eșec duce la o stabilizare relativă a imaginii de sine, proces înlesnit și mijlocit de comparația cu altul;
b) a doua sursă a cunoașterii de sine o constituie comparația cu altul și situarea în repere oferite de contextul social. Este un lucru arhicunoscut că elevii își compară între ei notele și rezultatele la teze, examene. Pe baza acestor comparații repetate se autoapreciază și chiar iau decizii în orientarea școlară. Un exemplu ne-a fost oferit de o elevă din clasa a opta care, deși avea note mari la matematică și fizică, a optat pentru o secție umanistă a liceului motivând: "este adevărat că sunt printre cei buni la aceste obiecte dar în timp ce eu consum multe ore pentru rezolvarea problemelor colegei mele de bancă îi trebuie doar jumătate din acest timp. Deci ea este mai dotată și are chemare pentru secția de matematică-fizică";
c) a treia sursă a autocunoașterii o constituie opinia grupului -prețuirea sau disprețul colectiv - în versiunea intimă a conștiinței de sine, se află sub incidența mecanismelor de apărare a Eului. (Raționalizare, negare, proiecție pe care individul nu le controlează în mod conștient.
Oferind cadrul social de comparație grupul (familial, social, profesional, de loisir etc.) constituie "matricea" în care se cristalizează imaginea de sine( I.Radu, 1994).
Datele provenite din diferite surse sunt supuse unor mecanisme de reflectare socială, de comparare și diferențiere socială, de apărare sau menținere a imaginii de sine.
Două teorii s-au impus în a explica rolul autopercepției în constituirea conceptului de Eu: Teoria elaborată de Daryl Bem (1972) și teoria identificării acțiunii elaborată de D. Wegner și D. Wallacher (1986).
Teoria lui Daryl Bem (1972) consideră că oamenii învață despre ei în același mod în care din afară, se observă uitându-se la propriul comportament. Se consideră că teoria lui Bem cu privire la concepția de sine este simplă și profundă. Aceasta susține că atunci când starea internă este slabă și greu de interpretat, oamenii își apreciază starea internă observând comportamentul lor și situația.
Cu alte cuvinte, oamenii învață despre ei înșiși prin autopercepție numai atunci când situația singură pare insuficientă să fi cauzat comportamentul lor.
Procesul autopercepției poate fi uneori mai complicat decât pare. Bem a presupus că oamenii se autoapreciază observându-și propriul comportament.
Wallacher și Wegner (1986) au sugerat că interpretarea comportamentului este cea ce contează. După cei doi autori toate acțiunile umane pot fi înțelese sau identificate referindu-ne la o ierarhie a înțelesurilor. În această ierarhie oamenii se văd acționând la nivel înalt sau la nivel scăzut. Teoria identificării acțiunii arată că interpretările noastre cu privire la comportamentul nostru în termeni succes de nivel înalt sau scăzut (insucces) formează bazele percepției de sine. Deci teoria identificării acțiunii se referă la cauzele și efectele a ceea ce gândim despre propriul comportament la diferite niveluri. Oamenii sunt dispuși să facă aprecieri despre comportamentul lor în termeni de nivel crescut.
Teoria cu privire la percepția de sine a generat două ipoteze (Sharon Brehm; S. Kassin, 1989):
a) ipoteza feed-back-ului facial care arată că expresia facială poate produce o experiență emoțională (zâmbetul îi face pe oameni să se simtă fericiți). Este neclar dacă expresia facială apare datorită autopercepției sau fiindcă se produc schimbări fiziologice legate de emoție;
b) ipoteza suprarecompensării (justificării) care presupune că oamenii deseori își scad nivelul motivației interne pentru o activitate care este asociată cu recompense sau alți factori externi; suprajustificarea sau efectul paradoxal al recompensei, premiului.
Psihologii sociali care au studiat emoția au testat această ipoteză. James Laird (1974) le-a spus subiecților că vor lua parte la un experiment despre activitatea mușchilor faciali. După ce a atașat electrozi pe fețele subiecților, el le-a arătat o serie de caricaturi. Înaintea fiecărei caricaturi subiectul era instruit să contracte un anumit mușchi pentru a crea un zâmbet, sau încruntare, nemulțumire. După cum Laird a prezis, subiecții care au fost puși să zâmbească au raportat că s-au simțit fericiți, în timp ce atunci când s-au încruntat s-au simțit nemulțumiți. De ce se întâmplă aceasta s-au întrebat specialiștii. Cu 80 de mușchi ai feței umane se pot crea mai mult de 7000 de expresii. Pot oamenii să-și manipuleze propriile emoții contractându-și anumiți mușchi și variind anumite expresii? Unii cercetători sugerează că se poate (Laird, 1984). Totuși nu este clar cum se pot explica rezultatele. În acord cu Laird expresia facială afectează emoția până la produsul de autopercepție (percepția de sine) Eu zâmbesc, eu trebuie să fiu fericit. Eu mă încrunt, eu trebuie să fiu nefericit (cf. Sharon Brehm; S. Kassin, 1989).
Izard (1977) și Tómkins (1962) menționează că mișcările faciale afectează emoțiile noastre producând schimbări fiziologice în creier.
Robert Zajonc (1985) considera că zâmbetul face ca mușchii faciali să crească fluxul sângelui spre creier care la rândul lui eliberează transmițători ce produc schimbări la nivelul emoției.
În acord cu această analiză oamenii pretind că se simt fericiți sau nefericiți (nu deduc), mai mult expresia lor facială, stimulează schimbări fiziologice care produc o experiență emoțională.
Fritz Strack și colegii (1988 au realizat alt studiu Ei au cerut subiecților să țină un stilou cu dinții din față, sau cu buzele, ca probă a abilităților lor de a utiliza diferite părți ale corpului pentru sarcini diferite. Apoi au fost puși să evalueze o serie de caricaturi. Subiecții cu stiloul în dinți le-au găsit mai hazlii decât le-au găsit cei cu stiloul între buze. A fost necesar procesul percepției de sine ? Se pare că nu. Contractând mușchii faciali asociați cu zâmbetul este influențată starea subiectului chiar dacă el nu se autopercepe ca zâmbind.
Această experiență ne învață - spune Brehm - că este posibil să ne schimbăm starea punându-ne fața să arate așa.
Din punctul de vedere al teoriei percepției de sine apare o interacțiune între motivația intrinsecă și motivația extrinsecă.
Când oamenii sunt recompensați pentru că ascultă muzică, joacă jocuri, sau mănâncă lucruri plăcute, comportamentul lor devine suprarecompensat și poate fi atribuit motivației extrinseci ca și celei intrinseci. Pentru cei care se percep pe sine aceste suprarecompense (suprajustificări) pot fi periculoase: observând că eforturile lor sunt plătite oamenii încep să se întrebe dacă activitatea urmată de ei de plăcere (motivată intrinsec) a fost evaluată, recompensată (motivată extrinsec).
În 1973 Marx Lepper și colegii lui au realizat o experiență de suprarecompensare la preșcolari. Pe baza rezultatelor obținute au ajuns la concluzia că efectele recompensei depind de modul în care sunt percepute la nivelul Eului. Când sunt percepute ca fiind suprarecompensate eforturile lor apare la copii tendința de diminuare a motivației intrinseci pentru acele activități, dar când premiul este perceput ca un bonus pentru performanțe superioare și nu ca o plată pentru realizarea activității atunci motivația intrinsecă va crește.
Altă sursă a formării concepției de sine este influența socială, în sensul că modul în care ne văd alții influențează modul în care ne definim. Noi ne definim (autodefinim atunci când suntem întrebați) apelând în parte la comparații cu alții (sunt mai inteligent ca y, mai curajos ca x).
Din contribuțiile teoretice la acest subiect exemplificăm prin teoria comparării sociale elaborată de Leon Festinger și teoria celor doi factori emoționali elaborată de S. Schachter; J. Singer.
L. Festinger a elaborat teoria comparării sociale prin care subliniază că atunci când oamenii sunt nesiguri cu privire la abilitățile și opiniile lor ei își evaluează propriile abilități și opinii comparându-se cu alții asemănători. Alți cercetători au testat teoria comparării sociale punând-o să răspundă la două întrebări principale:
La prima întrebare, Jerry Suls & Barbara Fletcher (1983), prin studii de arhivă au examinat compararea socială între oameni de știință. Înainte de a trimite un articol spre publicare, cercetătorii deseori își consultă colegii care sunt experți în redactarea și analiza rezultatelor. Deoarece cercetătorii în fizică au mai multe metode obiective și standarde pentru evaluare decât cercetătorii din domeniul social, Suls & Fletcher (1983) au emis ipoteza că fizicienii se angajează mai puțin în comparații sociale decât cei din domeniul social. Pentru a-și testa această predicție ei au studiat notele de subsol în care se adresau mulțumiri de către autorii a 633 de articole publicate în reviste de chimie, fizică, psihologie și sociologie. Rezultatele au confirmat consistent expectanțele: - în medie fizicienii și chimiștii mulțumesc cu mult mai puțin - 0,5% pe articol; sociologii în medie cu 2% pe articol și, psihologii în medie de 1,2% pe articol.
La întrebarea nr.l. - răspunsul este că cercetătorii din științele umaniste caută mai frecvent aprobarea la colegi.
La întrebarea nr.2 - către cine ne orientăm atunci când facem comparații - răspunsul dat a fost: către persoane similare nouă.
Teoria celor doi factori emoționali Așa cum a reieșit din cercetările lui L. Festinger oamenii fac comparații sociale pentru a-și evalua opiniile și abilitățile. Dar îi utilizam noi pe alții pentru a ne determina emoțiile? s-au întrebat psihologii sociali.
La această întrebare au dat răspuns S. Schachter și colaboratorii (1959 - 1962) formulând și testând teoria celor doi factori emoționali.
Schachter și colegii s-au întrebat dacă este posibil ca atunci când oamenii sunt nesiguri cu privire la emoțiile lor (ce vor simți în experiment) emoțiile lor sunt determinate de reacțiile celor din jurul lor? Ca răspuns la această întrebare cercetătorii au presupus că doi factori sunt necesari pentru ca un individ să experimenteze o emoție specifică:
a) persoana trebuie să simtă o activare psihică (bătăi accelerate de inimă, transpirație, puls accelerat, convulsii ale stomacului);
b) persoana trebuie să facă o interpretare cognitivă care să explice sursa activării (vezi autorii).
Deci, teoria celor doi factori ai emoției este bazată pe trezirea psihologică și o interpretarea cognitivă a acestei activări.
Schachter și Jerome Singer au organizat următorul experiment (cf. Sharon Brehm și S. Kassin). Ei au injectat unor subiecți bărbați epinegrim (un drog) care produce agitație psihică. În timp ce un grup a fost avertizat despre efectele injecției, al doilea grup nu a fost avertizat. La al treilea grup li s-a injectat un medicament placebo. Înainte de injecție, aceasta a fost descrisă ca un supliment de vitamine. Subiecții au fost lăsați împreună cu un bărbat (colaborator al experimentatorului) introdus ca alt subiect care primise aceeași injecție. Acesta s-a comportat într-o manieră euforică - pentru unii timp de 20 de minute. Pentru alți subiecți s-a comportat agresiv.
La grupul informat asupra efectelor drogului subiecții au început să-și simtă inima bătând, stomacul contorsionându-se etc. Ei așteptând aceste simptoame nu au simțit nevoia de alte explicații.
În grupul placebo, subiecții nu simțeau efectul agitației psihologice deoarece ei nu aveau efecte de explicat. În al doilea grup, a celor neinformați asupra efectului drogului, grupul care deodată a simțit bătăi de inimă, puls accelerat, transpirație, contractarea stomacului, subiecții au cerut să-și explice senzațiile apelând la alții în aceeași situație în cazul de față, la subiectul introdus de către experimentatori (la colaborator).
Rezultatele experimentale au confirmat ipoteza lui Singer și Schachter. Subiecții neinformați asupra drogului și-au raportat senzațiile simțite la performanțele subiectului introdus de experimentator (subiect complice). În multe momente ei chiar s-au purtat similar cu acesta (fericit sau agresiv).
În cazul grupului informat și a celui cu efect placebo, subiecții au fost mai puțin influențați de comportamentul altora (subiectul complice).
Deși teoria celor doi factori emoționali a atras multe comentarii și critici - totuși se pot extrage două concluzii importante:
a) când oamenii sunt nesiguri cu privire la propriile stări emoționale ei și le interpretează (interpretează ce simt) privind la alții. Această teorie are implicații în diverse experiențe de viață cum ar fi anxietatea socială, agresivitatea și dragostea pasională;
b) teoria celor doi factori emoționali - susține că noi pentru a ne evalua emoțiile îi utilizăm și pe ceilalți.
Influența altor persoane în formarea concepției de sine este bine redată și de o cugetare populară: "când doi îți spun că ești prost începi să crezi și tu". Un exemplu elocvent pe această linie îl constituie didactogeniile bazate pe evaluări constant negative ale profesorilor.
Între sursele generării conceptului de Eu se ia în considerare memoria autobiografică.
Memoria realizează coerența vieții interioare și a legăturilor interdependente cu realitatea. Viața psihică a omului fără memorie ar fi doar un "ghem" de impresii senzoriale adică un prezent fără trecut și fără viitor (I. Mânzat, 1998, p.23).
Fără memorie autobiografică nu poți avea o concepție de sine. Dacă n-ai putea să-ți amintești părinții, prietenii din copilărie, locurile în care ai trăit, școlile prin care ai trecut și experiențele avute nu ai avea conștiința de sine. Memoria formează conștiința de sine, dar și aceasta la rândul ei restructurează memoria.
În tratatul de psihologie socială Sharon Brehm, S. Kassin afirmă că Eul orientează reamintirile noastre în trei moduri:
prin efectul de autoreferire - oamenilor le place mai mult să-și reamintească ceva - un cuvânt, eveniment, concept - dacă acestea sunt relevante pentru sine, decât atunci când nu sunt.
De exemplu, într-un studiu (Rogers, 1977) subiecții au fost puși în fața unui microcomputer să privească 40 de trăsături exprimate prin adjective (prietenos, ambițios etc.). Unor subiecți li s-a dat consemnul să ia în considerare cuvintele erau autodescriptive (li se potriveau). Alți subiecți, au fost puși să măsoare lungimea cuvintelor și alții să fie atenți la înțelesul lor. Mai târziu ei au fost puși să-și reamintească un număr cât mai mare de cuvinte. Cei care și-au reamintit cele mai multe cuvinte au fost cei care le-au considerat referindu-se la ei (primul grup).
Autoreferirea poate facilita reamintirea, dar poate, de asemenea duce la distorsiuni ale trecutului.
2) prin efectul erorii egocentrice - eroarea în perceperea și reamintirea noastră ca un actor central în variate feluri de evenimente. Memoria autobiografică prezintă uneori erori egocentrice constând în aceea că oamenii tind să-și accentueze rolul lor propriu în evenimentele trecute. A. Greenwald (1980) spunea "trecutul este reamintit dacă a avut loc un eveniment dramatic în care Eul a jucat un rol important.
3) Al treilea mod de influențare a concepției de sine de către memoria autobiografică îl constituie - greșelile de prevedere. Aceste fenomene constau în tendința noastră ca odată ce un eveniment se produce să ne supraestimăm abilitățile noastre în a fi prevăzut rezultatele. Oamenii spun (după ce s-a petrecut un eveniment cum ar fi un cutremur, un faliment, dezastru economic, divorț etc. "Am știut asta cu mult timp înainte".
Dorința specialiștilor de a descifra cum se formează concepția de sine și cum influențează ea voința omului a condus la cercetări care au reliefat rolul schemelor de sine (self-schemas) în interpretarea și structurarea informațiilor despre Eu. Ce sunt schemele de sine și care este rolul lor sunt întrebări la care au căutat răspuns și psihosociologii de orientare cognitivă.
În acord cu Hasel Markus (1977) "moleculele cognitive" ale conceptului de Eu se numesc scheme de sine, credințe despre sine care ghidează procesarea informațiilor relevante despre sine.
Schemele de sine sunt pentru conceptul de sine al unui individ, ceea ce sunt ipotezele pentru o teorie, ceea ce cărțile sunt pentru o librărie. Oamenii pot gândi despre ei ca fiind independenți ori dependenți, liberali ori conservatori, introvertiți ori extravertiți. Tinerii și adulții se descriu repede citând trăsături fizice, psihologice și sociale.
Schemele despre sine sunt importante deoarece ele fac ca oamenii să-și interpreteze și să-și reamintească experiența lor de viață în acord cu temele relevante pentru ei (cuprinse în scheme). Concepția despre sine cuprinde un număr mare de scheme despre sine integrate conștiinței de sine ca ipotezele pe care omul de știință le integrează unei teorii. Ea determină și complexitatea Eului.
Concepția despre sine are mai multe fațete date de scheme de sine variate. Complexitatea Eului este o însușire definită de psihologi ca numărul de identități diferite pe care o persoană le are; cu cât sunt mai multe identități cu atât sunt mai complexe (prieten, jucător de tenis, scriitor, psiholog etc.).
Și în cercetările Patriciei Linville (1985-1987) complexitatea Eului a fost găsită mai favorabilă evenimentelor grele, dificile ale vieții. Cei care au un Eu complex se adaptează, găsesc soluții mai ușor evenimentelor dificile.
În paginile anterioare am delimitat ce este concepția despre sine (conceptul de Eu) cum se construiește concepția de sine prin introspecție, prin autopercepție, prin structurarea informațiilor obținute despre noi de la alții și prin datele memoriei autobiografice. Am evidențiat cum prin credințe, scheme de sine se orientează procesarea informațiilor relevante despre Eu. Schemele de sine sunt importante deoarece orientează oamenii în interpretarea experienței de viață și în activitate. De exemplu dacă ai credința că ești foarte inteligent (ești schematic) atunci când are loc o discuție între oameni apreciați ca favorabili ție, persoane cu influență te vei antrena într-o discuție cu ei fără teamă. Dacă nu te consideri foarte frumoasă ci de frumusețe medie (ești aschematic) deși poate dorești nu vei participa la un concurs de frumusețe. Componenta cognitivă a Eului interacționând dinamic cu imaginea de sine este în interdependență cu stima de sine cea mai afectivă parte a Eului.
În structura Eului social alături de concepția de sine un loc deosebit ocupă stima de sine.
Când vorbim de stima de sine ne referim la evaluările pozitive sau negative despre noi înșine. În timp ce mulți oameni gândesc bine despre ei înșiși, ocazional ei suferă perioade de timp de îndoială de sine când se simt incompetenți într-o problemă. În conformitate cu schemele de sine, oamenii se evaluează favorabil în anumite privințe și nefavorabil în altele.
Stima de sine este o componentă complexă a Eului ce se bazează pe sentimentul intim al propriei valori corelat cu concepția despre sine, încredere în forțele proprii, convingerea omului că merită să fie fericit (Al. Mucchielli, 1986; Branden N., 1996; Adriana Crăciun, 1998).
Stima de sine ca fenomen psihosocial are o tonalitate afectivă care însoțește imaginea de sine, încrederea în sine și iubirea de sine, cele trei aspecte fiind considerate componentele de bază ale stimei de sine. Tonalitatea afectivă conferă stimei de sine o funcție dinamogenă si reglatorie a comportamentului individului în diferite situații și roluri.
Componentă a stimei de sine, încrederea în sine reprezintă sentimentul de încredere în raport cu propria capacitate de a gândi și acționa, de a face față evenimentelor și provocărilor vieții, de a alege și lua decizii pe baza propriilor capacități și însușiri psihofizice. În timp acest sentiment devine convingere (formă motivațională) și chiar însușire caracterială ce poate lua formele de încredere în sine de nivel înalt sau de nivel scăzut (neîncredere în șine). Această componentă a stimei de sine se află sub influența educației familiale și a balanței succes-eșec.
Psihologii apreciază că iubirea de sine reprezintă elementul de bază în structurarea stimei de sine. Iubirea de sine este sentimentul de dragoste de sine necondiționată, o experiență intimă ce evoluează din instinct și trebuințele de bază sălășluind în adâncul ființei. Ca sentiment iubirea de sine o găsim la toți oamenii, chiar și la cei năpăstuiți de viață, cu handicap sau la care balanța este înclinată în favoarea eșecurilor și insucceselor. Din iubire de sine apar resurse pentru a rezista și a face față eșecului. În cadrul stimei de sine iubirea de sine susține încrederea în sine și o concepție favorabilă de sine, între cele trei existând o relație de "simbioză".
Stima de sine poate atinge un nivel înalt sau un nivel scăzut. Nivelul stimei de sine are implicații profunde în viața și activitatea individului. Psihologii care au cercetat stima de sine (Branden N., 1996, Coopersmith S., 1967; Burns R.B., 1979 etc.) apreciază că stima de sine de nivel ridicat corelează cu raționalitatea, intuiția, creativitatea, independența, flexibilitatea, capacitatea persoanei de a-și recunoaște și corecta greșelile, în timp de stima de sine scăzută se asociază cu negarea realității, iraționalitatea, reacții defensive, teama de nou și necunoscut, comportament servil sau tiranic, anxios și ostil.
Efectele stimei de sine se nasc din modul în care oamenii își trăiesc zilele vieții. Aceia care simt bine despre ei, se evaluează pozitiv sunt în general fericiți, plini de succes și adaptabili în situații de stress. În contrast, cei care se evaluează în termeni negativi sunt relativ anxioși, depresivi, pesimiști cu privire la viitor. Problema este că atitudinea de autoapărare poate cuprinde persoana într-un cerc vicios.
|
|
Nivel scăzut al stimei de sine |
| |||||
|
Autoblamare |
Așteptări negative |
||||||
|
|
|
||||||
|
Eșec |
|
Efort scăzut Anxietate mare | |||||
Schema I - Cercul vicios al stimei de sine de nivel scăzut
(cf. Sharon Brehm; S. Kassin, 1989, p.67)
Dinamica manifestării stimei de sine l-a condus pe A. Leland (1999) la conturarea a patru forme ale stimei de sine:
stimă de sine înaltă și stabilă;
stimă de sine înaltă și instabilă;
stimă de sine scăzută și stabilă;
stimă de sine scăzută și instabilă.
În dinamica sa aflată sub influența balanței succes-eșec și a valorizărilor venite din partea celorlalți știma de sine de nivel scăzut poate intra într-un cerc vicios. (vezi schema I)
Așteptând să greșească, oamenii cu nivel scăzut al stimei de sine se simt anxioși, dar depun puțin efort când ei încearcă schimbări importante în viață. După eșec ei se blazează, se simt incompetenți și își mențin nivelul scăzut al stimei de sine. Nivelul scăzut al stimei de sine este parte a cercului înfrângerii de sine în care expectanțele negative împiedică performanțele care în schimb întăresc neîncrederea în sine.
Nivelul stimei de sine poate fi influențat și de percepția gradului de concordanță sau discordanță dintre concepția și imaginea de sine și nivelul de realizare a obiectivelor și standardelor propuse. E.T. Higgins (1989) a elaborat o teorie a Eului în discrepanță după care percepția neconcordanței (discrepanței) între concepția de sine și variatele autoghiduri pe care și le propune Eul conduce la stări emotive negative ce influențează stima de sine. Se apreciază că individul își proiectează standarde de însușiri corespunzătoare pentru Eul actual, Eul normativ (cum ar trebui să fie) și Eul ideal. Aceste standarde se mai numesc și autoghiduri după care oamenii se orientează in activitate. Ele funcționează ca un gen de îndrumătoare de sine.
Se presupune că oamenii au ghiduri diferite, fiecare este motivat de câteva standarde personale relevante; dacă nu se ating, stima de sine scade. Studiile recente ale Higgins sugerează că modul de realizare a ghidului propriu conduce la următoarele consecințe specifice.
O primă consecință: pot exista discrepanțe între Eul actual și cel dorit. Dacă concepția de sine este incompatibilă cu sentimentele proprii cu privire la obligațiile, responsabilitățile individului, sau cu dorințele altuia important pentru el, atunci se va simți vinovat, prefăcut, fals, plin de resentimente. În cazuri extreme poate suferi de anxietate corelată cu dezordine în comportament.
O a doua consecință: este posibilă o discrepanță între Eul perceput și Eul ideal. Dacă conceptul și imaginea de sine percepută de individ nu se suprapune cu standardul idealului, al aspirațiilor sale sau ale unei persoane importante pentru el, atunci se va simți dezamăgit, frustrat, neîmplinit. În cazuri extreme, când realizarea acestor vise nu pare posibilă poate intra în depresie. Nimeni nu este perfect. Toți trebuie să trăim cu discrepanțe (disonanțe) între concepția despre sine și propriile direcții în viață.
După Higgins, consecințele emoționale cu privire la autodiscrepanță (autodisonanță afectivă) depind de doi factori:
a) nivelul discrepanței - cu cât este mai mare discrepanța cu atât este mai intensă emoția disconfortului, a neplăcerii.
b) accesibilitatea - cu cât ești mai conștient de discrepanță, cu atât este mai intens disconfortul.
Accesibilitatea la această discrepanță depinde de atenția și autoconștiința de sine. Teoria autoconștiinței de șine (Wiclund R.A., Frey, 1980) susține că focalizarea atenției pe Eu conduce la descoperirea discrepanței de sine ceea ce motivează diminuarea autoconștiinței de sine sau schimbarea comportamentului în acord cu standardele cerute.
Când oamenii sunt atenți la Eul lor, este mai probabil că vor acționa în moduri pe care ei le consideră în acord cu valorile, standardele lor, sau cu idealurile acceptate social (dezirabile social). În situații care cer autoconștiință de sine cercetările au evidențiat că oamenii manifestă două forme de autoconștiință.
Se vorbește de o conștiință privată de sine și de o conștiință de sine publică. Prima este dată de trăsături de personalitate ale oamenilor care sunt introvertiți și deseori ajung la propriile stări intime.
Există itemi caracteristici pentru concepția de sine privată - "Eu îmi examinez conștient motivele"; "Eu sunt deseori subiectul fanteziilor mele". Este vorba de tendința de a ne introspecta gândurile și sentimentele intime.
Conștiința de sine publică - constă în caracteristici de personalitate ale indivizilor care se concentrează asupra lor ca obiect social, așa cum este văzut de alții. Este vorba de tendința de a fi conștienți de imaginea noastră publică. Itemi caracteristici pentru conștiința de sine publică:
Distincția între forma privată și forma publică a conștiinței de sine avea implicații interesante pentru reducerea discrepanței de sine. Când ai o conștiință de sine privată - dominantă auzi o voce interioară și încerci să reduci discrepanța în funcție de standardele proprii. Când ai o conștiință de sine publică dominantă, de cele mai multe ori vei încerca să adaptezi comportamentul la normele acceptate social. Cu alte cuvinte sunt două fețe ale Eului: una pentru tine și una pentru mine - spune Carver & Scheier (1983).
Exemplele din lumea sportului arată că sub presiunea socială, autofocalizarea atenției (focalizarea asupra Eului) poate duce la eșec. Este cazul multor sportivi pe care presa îi scoate în primul plan, le dă șanse de 100% reușită și ei clachează în final (echipa română Cupa Davis →Țiriac - Năstase)
Ce se întâmplă sub presiunea mass-mediei?
Sportivii devin mai conștienți de ceea ce sunt ei pentru alții - se orientează asupra propriului eu, devin mai grijulii față de ei înșiși și urmăresc cu încredere fiecare pas pe care îl fac. Această concentrare asupra a ceea ce este de altfel un proces automatizat poate avea efect de dezagregare asupra performanței.
Există două circumstanțe importante în aceste cazuri.
l) Oamenii sunt mai antrenați în a greși sub presiune, dacă ei tind să aibă un nivel scăzut al conștiinței de sine (decât atunci când tind către un nivel înalt) și nu sunt obișnuiți cu experiența focalizării pe sine.
Mai multe pagube, rele, pot să rezulte din presiune și expectanțe foarte înalte care sunt dificil de împlinit. Deci conștiința de sine poate crea disconfort și scăderea stimei de sine concentrându-se atenția pe discrepanță. Oamenii pot să evite concentrarea asupra lor înșiși, dar uneori nu este posibil.
În protejarea stimei de sine s-au reliefat trei metode utilizate mai frecvent de oameni:
a) Autoîntărirea conștiinței de sine. De exemplu, când unui cercetător i se acceptă un articol spre publicare, atunci el spune că acceptarea reflectă calitățile lui, dar când este respins cercetătorul blamează editorul. Atunci când studenții au succes acesta se datorează lor, dar când nu au succes profesorul e vinovat. Autoîntărirea conștiinței de sine se realizează prin valorizarea succeselor, calităților și se mai numește autoglorificare.
b). O altă metodă de protejare a stimei de sine este autohandicaparea sau sabotarea performanței proprii. Ea se referă la comportamente desemnate să saboteze propria performanță în dorința de a determina o scuză pentru eșec. De exemplu -o studentă a luat cofeină și diazepam înainte de examen deoarece îi era frică, nu se pregătise suficient. Ea s-a prezentat destul de prost dar a motivat că această situație s-a întâmplat din cauza pastilelor. Alt exemplu: generalul Stănculescu și-a pus piciorul în ghips la revoluție.
c) Frecvent utilizată este tehnica comparației cu cei mai slabi, adică tendința defensivă a unor oameni de a se compara cu alții care au greșit mai tare ca ei (sunt mai nefericiți, mai bătuți de soartă). Din această comparație stima de sine crește. Cum procedăm când un prieten apreciat are mai mult succes ca noi?
fie ne crește stima de sine asociindu-ne cu cel care are succes (am fost colegi de bancă etc.);
fie simțim gelozie socială, o stare afectivă negativă ce include furie, resentimente și scăderea stimei de sine.
Înțelegerea, protejarea și creșterea stimei de sine la un nivel optim pentru o reglare eficientă a comportamentului a determinat și delimitarea unor practici facilitatoare ale păstrării stimei de sine la nivel înalt, în afara antrenării în cercul vicios.
N. Branden (1998, p. 78) în lucrarea "cei șase stâlpi ai respectului de sine" argumentează că pentru o dinamică pozitivă a stimei de sine sunt necesari "șase stâlpi susținători".
a) Practica de a trăi în mod conștient. Ea presupune capacitatea de a fi conștient de propriile acțiuni, obiective, scopuri, valori.
b) Practica împăcării cu sine. Aceasta este precondiția schimbării și dezvoltării. Nimeni nu poate să dețină o stimă de sine adecvată dacă nu își acceptă propria persoană. Împăcarea cu sine presupune ideea de înțelegere, prietenie față de sine, acceptarea și asumarea greșelilor pentru a învăța să nu le repete în viitor.
c) Practica responsabilității față de sine. Aceasta presupune asumarea de către subiect a responsabilității alegerilor sale, a comportamentului față de semenii săi, a nivelului de conștiință pe care îl exercită în activitatea sa, răspunderea față de alegerea valorilor conform cărora trăiește.
d) Practica autoafirmării. Ea presupune realizarea trebuințelor și valorilor proprii. A practica autoafirmarea înseamnă a trăi autentic, a vorbi și acționa pe baza celor mai adânci sentimente și convingeri. Principalul act al autoafirmării, consideră autorul, este afirmarea conștiinței. Ea este cea care impune alegerea de a vedea, a gândi, a fi conștient.
e) Practica de a trăi orientat către un anumit scop. Ceastă practică presupune a-ți propune și realiza scopuri și obiective formulate în mod conștient și asumarea responsabilității pentru atingerea lor. A trăi urmărind un scop înseamnă realizarea obiectivelor, înseamnă a trăi creativ-constructiv.
f) Practica integrității persoanei. Ea se referă la integritatea idealurilor, convingerilor, standardelor, credințelor în ce privește comportamentul. Când comportamentul este coerent cu valorile declarate, când idealurile se potrivesc cu acțiunea, atunci se poate observa existența integrității. Dacă subiectul adoptă atitudini care intră în conflict cu propriile convingeri, valori, apare devalorizarea propriei imagini de sine și scăderea nivelului stimei de sine.
După Branden activitatea creativă este actul de susținere al existenței ce contribuie la construirea stimei de sine.
Stima de sine ne apare ca vioara întâi în dinamica Eului social. Probabil că de aceea multe tehnici de manipulare vizează direct nivelul stimei de sine. O serie de metode și tehnici de întărire a concepției de sine, de creștere a consistenței de sine prin validarea concepției de sine prin scheme și conduite confirmatorii sau metode și tehnici de creștere a stimei de sine cum este autoglorificarea, comparația cu cei mai slabi etc. orientează spre cunoașterea influenței Eului asupra comportamentului propriu.
Oamenii sunt interesați de imaginea pe care o prezintă altora despre ei înșiși, de impresia pe care o lasă altora prin comportamentul lor public. Scriitorii au atenționat asupra faptului că viața este o scenă și oamenii actori. Sociologul Goffman Erving (1959) a argumentat că viața este o scenă de teatru și fiecare dintre noi acționăm după anumite principii. După Goffman fiecare își asumă o anumită identitate (față) socială pe scenă, dar este mai relaxat în culise. Inspirați de teoria lui Goffman, psihologii sociali studiază autoprezentarea ca procesul prin care oamenii încearcă să influențeze asupra ceea ce gândesc alții despre ei (Baumeister, 1982, Schlemker 1980, Tedeschi, 1981 etc.).
Autoprezentarea este o formă de a controla informația pe care individul o oferă publicului despre el însuși control realizat uneori fără intenție, dar în majoritatea cazurilor intenționat. Prin autoprezentare se transmit informații în concordanță cu scopurile pe care indivizii și le propun, informații ce ar trebui să contribuie la reglarea impresiei despre sine. Din literatura de specialitate (Arkin, 1981) se cunosc două stiluri de autoprezentare: stilul asertiv și stilul protectiv. În timp ce stilul asertiv corelează cu stima de sine înaltă și stabilă, stilul protectiv corelează cu stima de sine scăzută și frica de evaluare negativă.
Autoprezentarea ia forme diferite: conștiente sau inconștiente, autentice sau înșelătoare. Autoprezentarea este o strategie utilizată de oameni pentru a forma imaginea a ceea ce vor să gândească alții despre ei. Ca proces autoprezentarea este mereu întâlnită în relațiile interumane și depinde de scopurile individului și caracteristicile situației.
S-a constatat că în general scopurile autoprezentării au ca surse trebuința de întărire și confirmare a concepției de sine și de creștere a stimei de sine. Psihosociologii afirmă că există două motive pentru autoprezentare. Unul este autoprezentarea strategică, constând din eforturile indivizilor de a da formă impresiilor lăsate altor oameni cu scopul de a cuceri putere, influență, simpatie sau aprobare (Jones și Pittman 1982, Tedeschi 1981).Strategiile specifice variază de la situație la situație, două scopuri, însă, par a fi comune:
a) primul ar fi agreabilitatea - un termen utilizat pentru a descrie comportamente ce sunt motivate de dorința de a fi plăcut, agreabil altora;
b) al doilea ar fi autoglorificarea un termen utilizat pentru a descrie comportamentele motivate de dorința de a fi respectat și promovat pentru propria competență (Arkin, 1981). Când oamenii doresc să fie plăcuți acționează în conformitate cu normele grupului, anturajului dorit, recurg la flatare. Când oamenii doresc puterea sau respect pentru competența lor, ei impresionează prin cunoștințele lor, status, fapte eroice, isprăvi etc.
Totuși cele două strategii de autoprezentarea cer tactici foarte abile altfel indivizii riscă să fie dezaprobați, să cadă în dizgrație (să fie percepuți drept carieriști).
Al doilea motiv al autoprezentării este de a-i face pe alții să ne perceapă la fel de perfecți cum ne percepem noi înșine. După W. Swann (1987) oameni sunt înalt motivați de dorința de a-și afirma concepția lor actuală despre sine și de aceea urmăresc confirmarea concepției de sine. Când ne privim noi înșine favorabil sau nefavorabil noi credem că nimeni nu ne cunoaște mai bine ca noi înșine. Swann și colegii au făcut experimente care au confirmat acest lucru. Într-o serie de experimente ei au găsit că subiecții aleg, își reamintesc și acceptă feedback-urile de personalitate care confirmă propria concepție despre sine.
Când alții își formează o impresie greșită, chiar dacă este favorabilă, pozitivă, subiecții tind să o elimine. Într-un studiu subiecții au interacționat cu o persoană - colaborator al experimentatorului, care apoi a comentat că ei erau fie dominatori fie supuși. Când comentariul era în acord cu schema concepției de sine a subiectului, subiectul a acceptat-o. Când nu era în acord cu schema de sine (imaginea) subiectul încerca să probeze că era o minciună. Astfel, cei văzuți (apreciați) ca supuși, dar care gândeau că sunt dominatori, se purtau mai puțin supuși, cei dominanți dar care credeau despre ei că sunt supuși se purtau și mai docili.
Concluzia a fost că motivul de validare a concepției de sine cedă consistența de sine, este foarte important și de multe ori o povară pentru creșterea imaginii de sine. Din dorința de a lăsa o impresie bună auditorului, publicului, oamenii se automonitorizează.
Automonitorizarea este tendința de a ne schimba comportamentul ca urmare a autoprezentării în conformitate cu situațiile sociale diferite. Prezentarea de sine (autoprezentarea) ca linie de viață a tuturor diferă mult de la individ la individ. Unii oamenii sunt mai conștienți și, preocupați de imaginea lor publică decât alții. Unii oameni sunt angajați în autoprezentarea strategică, în timp ce alții preferă autoverificarea (confirmarea).
Mark Snyder (1987) consideră că aceste diferențe sunt legate de o însușire de personalitate pe care a numit-o automonitorizarea - tendința de a ne regla comportamentul pentru a corespunde cerințelor sociale. Persoanele care au la nivel crescut această însușire sunt sensibile în autoprezentarea strategică, abili în modificarea comportamentului lor de la o situație la alta. Ei agreează (sunt de acord) cu ideea:" Eu sunt probabil un bun actor" sau "În situații diferite și cu oameni diferiți eu deseori acționez ca o persoană foarte diferită". Dacă este bine să fii înalt automonitorizat sau scăzut automonitorizat este greu de spus afirmă Sharon Brehm, S. Kassin, 1989). Automonitorizarea este totuși o insușire aflată în relație cu norme și expectanțe sociale procesele de influențare etc.
Componenta comportamentală a Eului este implicată în menținerea la niveluri crescute, benefice pentru individ a concepției de sine, a imaginii de sine, a stimei de sine și cu imapct direct în procesul de automanageriere de sine (self-management).
Prezentarea componentelor Eului social a reliefat simbioza acestora în dinamica Eului, comlexitatea Eului social și multiplele influențe ale factorilor sociali în constituirea și funcționarea Eului. Structurarea Eului social în ontogeneză este un argument susținător al afirmației că personalitatea este o construcție și o valoare socială. Am pus în evidență totodată, în paginile anterioare implicarea Eului social în definirea de sine și constituirea identității sociale.
Întrebări
ce este Eul social?
delimitați și definiți componentele Eului social;
ce rol au schemele de sine în conturarea complexității Eului, dați exemple;
care sunt elementele componente ale stimei de sine?
în ce condiții stima de sine se antrenează într-un cerc vicios?
evidențiați scopurile autoprezentării și dați exemple;
Interpretați următoarele texte:
Eul individual pendulează mereu între extremele: subiectivitate și obiectivitate; el caută să impună aspirațiile individuale și sistemul propriu de valori dar, în același timp, nu poate ignora necesitatea respectării cerințelor și a valorilor societății, necesitate derivată din însuși statutul social al ființei umane. Centrarea exclusivă a unor persoane doar pe propriile interese, ca urmare a supraestimării capacitaților personale și a importanței dorințelor individuale, ridică probleme la fel de importante pentru psihologia individuală și cea socială, ca și atitudinea de neîncredere și de subestimare a propriilor posibilități, manifestată de alte persoane. Atât unele cât și celelalte dintre aceste persoane se plasează la extrema subiectivismului atitudinal, deoarece fiecare dintre ele se autoapreciază greșit (inadecvat) în raport cu ceilalți și cu cerințele societății, nereușind, din acest motiv, să realizeze schimburi echivalente (echitabile) între eul individual și imperativele (exigențele) sociale.
[ Rudică T. (1990); Maturizarea personalității p.225, Editura Junimea Iași].
"La vârstele mari, <<trebuința de alții>> se accentuează în registrul dezvoltării personalității. Dacă, inițial, <<trebuința de alții>> se resimte mai acut în plan biologic, odată cu adolescența și vârsta tinereții, alții încep să fie din ce în ce mai mult oglinda socială a propriei personalități. Modul cum apărem în ochii celorlalți ne obligă de timpuriu să ne re-evaluăm mereu personalitatea. Căutăm apropbarea celorlalți și sfîrșim adesea prin a fi așa cum ne văd alții. Vrem să fim iubiți și îi iubim pe cei ce ne iubesc. Adesea urâm pentru că nu suntem iubiți. Mereu alții și alții sînt prezenți în comportamentul nostru. Opiniile, credințele și convingerile noastre sînt în bună măsură dependente de alții. Ei reprezintă etalonul nostru. Chiar imaginea de sine se modelează după ceilalți. Ne cunoaștem pe noi înșine comparându-ne cu alții. Imaginea de sine pe care ne-o construim este cu atît mai aproape de adevăr cu cît avem mai multe repere. îndemnului socratic: <<Cunoaște-te pe tine însuți!>>, trebuie să îi adăugăm precizarea <<Comparându-te cu cît mai mulți>>". (Chelcea S., 1994, "Personalitate și societate în tranziție", Editura Știință și Tehnică SA, București p. 57).
Sugestii pentru seminar:
Utilizând metoda 6-3-5 elaborați soluții de compensare a sentimentului de inferioritate și de creștere a stimei de sine.
Fiind date componentele sferei imaginii de sine (vezi în curs) elaborați o scală pentru imaginea de sine.
Realizați un exercițiu joc de rol pentru a evidenția rolul autoprezentării în următoarele situții:
o sunteți managerul care își prezintă organizația și rezultatele în fața unei audiențe semnifiactive;
o într-un grup de cinci persoane cu atitudini diferite (neîncredere, indiferență, concurență, ironie, încurajare) trebuie să demonstrați că aveți calitățile pentru a întemeia o fundație științifică.
o Proiectați un miniprogram pentru dezvoltarea stimei de sine axat pe formarea celor șase abilități practice recomandate de N. Branden.
|
