DEVIANTA
4.1. Conceptul de devianta.
Devianta poate fi definita ca o transgresiune social perceputa, a regulilor si normelor aflate in vigoare intr-un sistem social dat; ea este un comportament care repune in cauza atat normele sociale, cat si unitatea sau coeziunea sistemului.
Cu alte cuvinte, devianta cuprinde orice act, conduita sau manifestare care violeaza normele scrise sau nescrise ale societatii ori ale unui grup social particular. Ea reprezinta un comportament care se opune celui conventional sau conformist, cuprinde nu numai incalcarea legii (infractiuni, delicte), ci orice «deviere» (abatere) de la regulile de convietuire si imperativele de ordine ale unei forme de viata colectiva (societate, grup, organizatie, institutie, cultura, subcultur). In acest sens devianta include o gama larga de cate sau conduite, de la cele excentrice ori bizare (imbracaminte, limbaj, gest nonconformist) incompatibile cu «codurile» culturale ale grupului sau societatii, la cele asa zis imorale (indecenta, obscenitatea) care nu sunt intotdeauna sanctionate de lege, si pana la cele cu caracter antisocial (actele infractionale) sau asocial (bolile psihice).
Date fiind creativitatea si plasticitatea deosebita a conduitelor individuale, la fel ca si diversitatea extrema a normelor ori regulilor sociale, se poate considera ca:
orice individ, intr-o anumita perioada a vietii sale, transgreseaza norma de conduita, devenind ca urmare «deviant»;
nu orice act sau comportament care se abate de la reguli trebuie apreciatca fiind deviant (inovatorii, de exemplu, pot utiliza mijloace non-conventionale, deseori ilicite sau ilegitime, dar mult mai eficace decat cele obisnuite sau institutionalizate;
devianta reprezinta o notiune relativa, echivoca, in masura in care ceea ce este considerat deviant intr-o anumita perioada istorica, in alta societate sau in alta perioada istorica este calificat drept normal.
Sociologia deviantei considera ca nici o actiune sau conduita umana nu este, in mod inerent, prin ea insasi devianta, ci este calificata ca atare de normele si valorile grupului de referinta, care impun standarde de apreciere si legititmitate pentru actele s 555f58f i comportamentele socialmente acceptabile sau indezirabile. In acest sens, devianta nu este echivalenta cu absenta normelor (anomia sau dezorganizarea sociala), ci cu adaptarea unor norme incompatibile cu standardele de moralitate, normalitate sau rationalitate ale societatii in ansamblul ei, cu modelul ei cultural-normativ dominant (sociotipul sau personalitatea de baza), dar compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anumit grup social (subcultura), definit prin caractere culturale distincte.
Exista insa o margine de toleranta sociala fata de comportamentele deviante, latente sau manifeste, cu conditia ca aceste comportamente sa nu pericliteze semnificativ bunul mers al societatii.
4.2. Abordari si teorii ale conceptului de devianta
a) O prima perspectiva functionalista este focalizata asupra reproducerii si mentinerii raporturilor sociale, pe scurt asupra unui status-quo.
Se postuleaza ca sistemele sociale sunt optimale, functionale, aproape ideale. Partizanii acestei abordari iau in principal in consideratie procesele adaptative gratie carora aceste sisteme pot sa-si asigure perenitatea si sa se aigure impotriva schimbirii, considerataun fel de rau. Pe scurt viziunea functionalista ar trai cu iluzia unui imobilism al normelor si ideilor. Aceasta abordare este calificata drept naturalista, din sensul ca bazele deviantei ar fi, din punctul sau de vedere caracteristicile naturale ale deviantilor. Metodologia utilizata in aceasta abordare consista in studierea diferitelor caracteristici: biologice, fizice, psihologice, sociologice.
b) Perspectiva innteractionista, din punctul de vedere al acesteia normele sunt relative, fruct al unui compromis sau al unei supuneri, accentul fiind pus pe conditiile si mecanismele lor de transformare. Procesele de inovatie si de difuzare a inovatiei sunt considerate drept fundamentale pentru evolutia sociala si istorica a normelor.
Prin urmare, perpectiva interactionista considera ca devianta este de natura sociala, nu numai pentru ca ea se inscrie intr-un sistem social ca transgresiune a normelor, ci si pentru ca apare prin universalizarea acestor norme impuse de entitatile sociale dominante. Societatea creeaza devianta pentru ca dicteaza reguli si defineste gradul de libertate posibil in interirul acestor reguli.
Dintr-un alt punct de vedere putem vorbi de:
interpretare bazata pe modelul patologiei sociale si dezorganizarii sociale (scoala de la Chicago). In acest caz devianta este echivalenta cu abaterea de la norma de conduita presupusa a fi universal valabila, abatere datorata perturbarilor patologice ale intregului organism social care se manifesta cu acuitate mai ales in cursul proceselor de modernizare, industrializare si urbanizare.
o interpretare bazata pe modelul anomiei (E. Durkheim si R. K. Merton); devianta este un produs al periaodelor de schimbare sociala care, perturband campul normativitatii si punand in conflict sisteme valorice diferite, dezorienteaza actiunea si conduita indivizilor, obligandu-i sa adopte moduri deviante de adaptare la viata sociala.
interpretare bazata pe teoria transmiterii culturale (E. Sutherland), conform careia devianta este invatata si transmisa, la fel ca si conformitatea, prin intermediul procesului de socializare, care pune in contact individul cu valorile si normele grupurilor deviante, obligandu-l sa-si insuseasca codurile lor de conduita, normele, regulile si simbolurile lor culturale (subculturale).
Conceptia functionalista (Parsons) considera devianta ca fiind un esec al solidaritatii sociale, perturband relatiile sociale care-i uneste si ii integreaza pe indivizi in cadrul societatii, facandu-i sa reactioneze ostil sau indiferent fata de normele si de valorile ei. Ea are caracter disfunctional, intrucat perturba intreg echilibrul stabilit intre functiile si structurile sistemului social, perturbare posibila datorita refuzului sau incapacitatii indivizilor de a-si exercita rolurile sociale.
teoria controlului social (Hirschi, Hye, Reckless) conform careia devianta este o conditie naturala a indivizilor, motiv pentru care nu trebuie explicata. Ea este absenta atunci cand indivizii au puternice legaturi cu societatea si cand controlul social informal este puternic si este prezenta atunci cand legaturile intre individ si societate sunt slabe sau absente si cand controlul social informal lipseste.
paradigma conflictului (Qunney, Turk, Walton, Platt, Young) priveste devianta ca o consecinta a competitiei si integritatii sociale care obliga grupurile sociale defavorizate sa adopte mijloace deviante de supravietuire si permit agentilor de control social sa organizeze discriminari intre clase in privinta inregistrarii si sanctionarii actelor de devianta.
teoria etichetarii sustine ca devianta este produsa chiar de catre mecanismeleanume create pentru definirea si sanctionarea ei. In acest sens, devianta nu are realitate in sine, ci numai prin procesul sau de definire, prin denumirea semantica sau eticheta aplicata indivizilor carora li se refuza dreptul de a adopta identitatea dorita. Importanta nu este violarea normei ci reactia societatii fata de acasta violare, concretizata in stigmatizarea individului. O data ce a fost etichetat, individul ajunge sa creada veridicitatea etichetei de deviant, asimiland toate atributele identitatii stigmatizate si devenind, cu adevarat deviant
Un individ sau un grup nu devine efectiv deviant decat atunci cand este recunoscut ca atare. Exista o devianta negativa (echivalenta cu incalcarea ordinei sociale), manifestata atunci cand actiunile indivizilor depasesc limitele institutionale acceptabile de toleranta, si o devianta pozitiva (echivalenta cu schimbarea sociala), manifestata atunci cand aceste actiuni pun sub semnul intrebarii fundamentele ordinei sociale stabiel, permitand afirmarea de noi tendinte de organizare sociala, inovarea a noi mijloace de realizare a scopurilor sociale. Prinurmare, se poate afirma ca devianta nu are numai un caracter distructiv ci si unul constructiv.
4.3. Forme ale deviantei
Devianta culturala si psihologica
Devianta culturala face referire la persoanele care deviaza prin comportamentul lor de la normele culturale.
Deviantii psihologici sunt cei care deviaza de la norme in comportamentul individual: psihoticul, nevroticul, paranoicul.
Devianta individuala si de grup
Deviantii individuali resping normele care-i inconjoara si deviaza de la subcultura lor.
Devianta de grup se refera la grupuri deviante in care individul se conformeaza intru totul grupului deviant.
Devianta primara si secundara
Devianta primara se refera la comportamentul deviant al unei persoane care este conformista in restul vietii sale. Deviantele raman primare cat timp nu depasesc o anumita limita sau sunt in corelatie cu cerintele unui rol social acceptat.
Este devianta secundara ceea ce face ca persoana sa fie identificata ca deviant.
Devianta culturala acceptata
Comportamentul deviant este evaluat din punct de vedere cultural, astfel o anumita devianta e condamnata in timp ce alta e laudata. (ex. eroul, geniul, celebritatile). Este vorba de acele persoane a caror comportament desi se abate de la normele si regulile acceptate, produce totusi efecte pozitive in viata sociala.
Devianta culturala respinsa
Este vorba de acea devianta care se datoreaza incapacitatii psihice de a se conforma (capacitate limitata de invatare datorata mostenirii genetice, unor leziuni ale creierului, sau altor imperfectiuni organice).
4.4.Conceptul de delicventa
Delicventa constituie una din problemele acute ale societatii contemporane. Pentru a surprinde conditionarile si amploarea cauzelor care stau la baza acestui fenomen au fost elaborate o serie de teze, teorii, paradigme explicative toate incercand sa explice adevarata cauzalitate a fenomenului.
Analiza etiologica a comportamentului delicvent are doua perspectiv: o perspectiva psihologica si o perspectiva sociologica.
Persepctiva psihologica incearca sa explice comportamentul delicvent printr-oabordare individuala a actorului social in cauza, urmarindu-i particularitatile psihice si manifestarile comportamentale. Considera ca delicventa este rezultatul unor trasaturi de personalitate, a unor tulburari de comportament a caror influenta favorizeaza incapacitatea individului de a se suupune si a raspunde exigentelor normative din societate.
Orientarea psihologica cuprinde mai multe directii de abordare a acestui fenomen, ea reducand cauzalitatea acestuia la incapacitatea individului de a se adapta mediului si supraliciteaza tulburarile de natura psihopatologica ale individului determinate de un ansamblu factorial al carui generator il constituie familia.
Orientarea sociologica incearca o completare a punctului de vedere psihologist, considerand ca fenomenul delicventei se datoreaza nu doar mediului familial, ci mai ales mediului social si cultural in care individul traieste.
4.5. Teorii ale delicventei
Teoria "dezorganizarii sociale"
Reprezentatii de seama ai acestei orientari sunt C.R.Shaw si H.D.McKay. Teoria lor are la baza un studiu realizat in orasul Chicago. Cei doi autori au realizat o cartografiere a orasului Chicago, impartind-ul in cinci zone ecologice concentrice, al carui centru este reprezentat de centrul comercial, iar extrema opusa e reprezentata de suburbie. Fiecare zona din cele cinci a fost analizata din punct de vedere statistic in ceea ce priveste rata delicventei, iar delicventii au fost distribuiti in trei categorii:
delicventi prezumati adusi in fata tribunalului pentru a fi judecati;
delicventi trimisi de tribunal spre centre de educatie supravegheata;
delicventi cu antecedente, ei fiind sub supravegherea unor organe speciale.
Procesele de dezvoltare sociala au fost dublate de cresterea atei delicventei minorilor si tinerilor, fapt care se explica prin intermediul ideii conform careia dezvoltarea sociala presupune urbanizare, deci implicit exod rural, acesta la randul lui va determina eterogenitate culturala, structurarea societatii si coeziunea sociala va avea de suferit, iar controlul social in urma acestor transformari va avea caracter difuz si va fi ineficace.
Delicventa juvenila din prisma acestei teorii este consecinta dificultatilor materiale, a contradictiilor si conflictelor colective cu care se confrunta adolescentii si tinerii.
In amjoritatea cazurilor delicventii tineri provin din familii cu un statut socioeconomic scazut, au conditii de locuit precare, familiile au un numar mare de membrii si locuiesc in zonele periferice si sarace ale orasului, detesta scoala si mediul scolar, se orienteaza catre grupurile stradale.
Conform acestei teorii cauzele delicventei minorilor si tinerilor se gasesc in interiorul comunitatii urbane, care este caracterizata de eterogenitate culturala si sociala, de aglomerare si diversitate sociala. Multitudinea centrelor economice si a societatilor comerciale atrage tinerii si ii ispiteste catre infractiuni si delicte penale. Astfel factorul detreminant in mecanismul cauzal al delicventei juvenile il reprezinta scaderea functiilor de socializare si control exercitate de comunitate si vecinatate, destabilizarea ordinii sociale si a coeziunii grupului datorita eterogenitatii populatiei si varietatii normelor de conduita, ca si multiplicarii fenomeneloraculturative in cadrul orasului.
Limitele teoriei "dezorganizarii sociale" constau in supralicitarea urmarilor proceselor de industrializare si dezvoltare economica, a proceselor de urbanizare, acestea fiind privite ca indicatori ai schimbarii si dezorganizarii sociale, si desconsiderarea factorilor care tin de persocnalitatea individului. Sustinatorii teoriei in cauza vad o legatura directa intre fenomenele macrosociale si delicventa minorilor si tinerilor, fapt care in realitate apare sub forma unei relatii mediate, mijlocite. Analiza statistica a legaturii dintre cele doua parti releva o legatura semnificativa, dar aceasta nu ne poate determina sa acoordam exclusivitate acestor factori cauzali.
Teoria anomiei sociale
Teoria anomiei sociale considera ca devianta apare ca un rezultat direct al starii de anomiei sociale considera ca devianta si delicventa sunt rezultatul direct al starii de anomie sociala. Legatura dintre cele doua perspective consta in faptul ca situatiile de dezorganizare sociala, de instabilitate economica, si chiar conflicte militare favorizeaza abaterea de la norme, starea anomica fiind consecinta directa a acestor contexte.
Conceptul de anomie a fost introdus de E. Durkheim in legatura cu cauzele de suicid, el caracterizand acele stari in care indivizii sunt ambivalenti in fata unor norme neclare, difuze sau chiar contradictorii intre ele. Anomia exprima dificultatea de raportare a indivizilor la normele sociale datorita "ruperii solidaritatii organice", astfel institutiile sociale specializate nu mai pot realiza conformarea indivizilor la ansamblul normativ existent, iar acestia la randul lor nu stiu caror norme sa se subordoneze. Trebuie mentionat ca in aceste situatii, anomia nu desmneaza situatii in care normele sociale lipsesc, ci ele exista, dar sunt confuze si au functionalitatea temporar suspendata, constituind un cadru prielnic pentzru aparitia comprtamentelor deviante in general si delicvente in particular. Dupa E. Durkheim, delicventa est legata de "conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale"., ea este necesara oricarei societati in cadrul evolutiei sale, a dreptului si a moralei. In acest sens, persoana devianta nu trebuie sa mai fie considerata "o fiinta radical nesociabila, ca un fel de element parazitar neasimilabil, introdus in corpul societatii, el este un agent regulator al vietii sociale"
Robert Merton preia conceptul de anomie de la E. Durkheim si relizeaza o redefinire a acestuia, considerand ca starea de anomie a unei societati se datoreaza incompatibilitatii dintre scopurile pe care societatea respectiva le propune si mijloacele de atingere a a cestor scopuri. Deoarece actorul social nu are la dispozitie mijloacele sociale pentru a atinge scopurile impuse el va recurge la diferite metode, la mijloae ilicite fapt ce va genera stari de devianta socila si implicit de delicventa. Reactia individului fata de aceste stari anomice este surprinsa de Robert Merton intr-o paradigma compusa din cinci elemente, ea continand modalitatile de adaptare la presiunile impuse de situatiile anomice. Cele cinci elemente sunt urmatoarele:
conformismul, presupune supunerea individului atat fata de ansamblul normativ impus, cat si fata de mijloacele care ii sunt puse la dispozitie;
inovatia, se refera la situatiile in care individul isi interiorizeaza scopurile impuse de societate, se conformeaza acestora dorind sa le atinga, dar in acelasi timp respinge mijloacele puse la dispozitie, orientandu-se spre mijloace pe care le alege singur;
ritualismul, consta in situatiile in care actoul social renunta la scopurile culturale valorizarte social, dar actioneaza in conformitate cu mijloacele legitime pentru a le atinge;
evaziunea, implica renuntarea concomitenta la scopurile culturale ale societatii si la mijloacele care sunt puse la dispozitie individului, acesta neavand tendinta de a incerca o inovare, oreintandu-se catre zone extreme de la marginea societatii;
rebeliunea sau protestul, se refera la respingerea scopurilor si a mijloacelor necesare pentru a le atinge, dar in acelasi timp la incercarea de inlocuire a acestora cu variante noi.
Teoria asocierilor diferentiale
Teoria asocierilor diferentiale a fost formulata de sociologul si criminalistul E.A. Sutherland si reprezinta o particularizare a teoriei invatarii sociale asupra fenomenului de delicventa. Constituie o abordare istorica sau genetica asupra comportamentului deviant, privit ca rezultat al elementelor care intra in joc in momentul comiterii faptei (circumstante cu caracter socioeconomic si cultural), dar si al elementelor care au influentaa anterior viata delicventului.
Premisele folosite de E.A. Suteherland in elaborarea teoriei sale pot fi prezentate schematic sub forma urmatoare:
comportamentul delicvent este rezultatul proceselor de invatare sociala si a proceselor de interactiune sociala, el putand fi transmis prin comunicare verbala sau prin comunicare comportamentala de catre alti indivizi care vor constitui exemplul de urmat;
invatarea sociala va cuprinde tehnici si modalitati specifice de comitere a unor infractiuni si dirijarea specifica a motivelor actiunilor si atitudinilor;
orientarea mobilurilor, a scopurilor si atitudinilor este invatata in functie de interpretarile favorabile sau nefavorabile care sunt acordate regulilor juridice si normelor de conduita sociala;
o persoana devine delicventa atunci cand predomina conduitele favorabile incalcarii legii in detrimentul conduitelor nefavorabile acestei abateri.
Conform premiselor enumerate anterior, autorul considera ca atributul de delicvent este atribuit individului uman in masura in care el adera in viata cotidiana la grupuri sociale conformiste (nondelicvente) sau nonconformiste (delicvente). In acest sens indivizii care se vor asocia grupurilor conformiste vor reusi sa se adapteze mai usor realitatii sociale careia apartin, iar indivizii care se vor asocia grupurilor nonconformiste vor deveni potentiali delicventi. Mecanismele sau modalitatile de interiorizare a acestor ultime comportamente functioneaza pe baza invatarii sociale, proces fundamental care sta la baza oricarei societati.
Elementele caracteristice ale asociatiilor diferentiale sunt frecventa, durata, intensitatea si anterioritatea. Anterioritatea reprezinta elementul fundamental ala acestor asociatii diferentiale deoarece comportamentul conformist este in mare parte rezultatulprocesului de socializare primara, fapt care este valabil si in cazul comportamentelor delicvente. Astfel formatia criminala aparenta prin asociatie cu modelele criminale antreneaza aceleasi mecanisme ca cele care sunt implicate in orice alta formatie necriminala, eaa nu se dobandeste printr-un proces de imitatie, ci individul delicvent este atras sa invete comportamentul criminal prin aceasta asociatie diferentiala.
Un rol important in cadrul asocierilor diferentiale il are organizarea diferentiala a grupurilor socilae, fapt care de multe ori genereaza situatii in care indivizii nu cunosc in totalitate normele si valorile sociale existente. Necunoscand ansamblul axiologic si normativ existent, de multe ori individul constata ca unele norme si valori sociale ce apartin diferitelor grupuri sociale cu care el intra in contact au un caracter contradictoriu, divergent, putand genera situatii conflictuale la nivelul interiorizarii acestora.
Reactia actorului social in cauza este de a discerne intre conduitele rele si cele bune care apartin anumitor grupuri sociale si de a le invata sau asimila pe acelea care sunt compatibile cu interesele si scopurile individuale.
Meritul acestei perspective asupra etiologie delicventei ca fenomen social consta in faptul ca atrage atentia asupra importantei procesului de socializare, asupra caracteristicilor mediului socializant, acestea putand avea incorporate anumite mecanisme de transmitere a unor comportamente negativve, comportamente care pericliteaza stabilitatea sociala.
|
