Dezvoltarea personalitatii IN copilarie

1. Apecte generale

In pofida unei indelungate traditii de cercetare, studiul personalitatii reprezinta o problema intens dezbatuta in psihologie.

Modelele teoretice existente in literatura de specialitate, nu au ajuns la un consens general in definirea acestui concept, la o definitie unica.

Atkinson si colab. (2002) definesc personalitatea ca "pattern-ul distinctiv si caracteristic al gandirii, afectivitatii si comportamentului, care defineste stilul personal al unui individ si influenteaza interactiunea acestuia cu mediul" (p.613). Dupa Cloninger (1987), personalitatea poate fi definita ca organizarea dinamica a sistemelor psihologice care moduleaza adaptarea la experienta.

Imbinand sui-generis expresia dinamico-energetica a omului, componenta efectorie sau instrumental-performantiala (de realizare umana prin inclinatii, priceperi, capacitati si deprinderi) si latura relational-valorica, personalitatea este o structura specifica, care incepe sa se formeze in copilarie si se implineste in adolescenta. Progresul integrarii pe cele trei coordonate duce la elaborarea a trei subsisteme functionale strans legate intre ele, care definesc domeniul de studiu al personalitatii, si anume: temperamentul, aptitudinile si caracterul.

Particularitatile temperamentale ocupa un loc important printre insusirile esentiale si relativ stabile care se manifesta in conduita si activitatea copilului. Aceste particularitati se refera la aspectele dinamice ale conduitei, avand ca substrat tipul de sistem nervos cu elemente specifice ale proceselor fundamentale. Plasandu-se pe o pozitie bazala, temperamentul se manifesta ca nivel energetic, ca mod de descarcare si acumulare a energiei (de unde calificarile de energetic, rezistent, exploziv sau opusele lor) si prin dinamica (iute-lent, mobil-rigid). Trasaturile dinamico-energetice ale personalitatii, afirma Popescu-Neveanu (1999), au un caracter stabil, au o baza ereditara si se manifesta in cele mai diferite forme ale comportamentului.

Dimensiunile temperamentului sunt stabile de-a lungul ontogenezei si constante structural in diferite grupuri culturale sau etnice. Se considera ca aproximativ 50 % din variatiile de temperament dintre indivizi sunt mostenite si stabile din copilarie pana la maturitate (Cloninger, 1993). Autorul considera ca temperamentul poate fi definit prin raspunsurile automatice asociative la stimuli emotiona 757f59h li de baza, care determina deprinderile si abilitatile noastre in timp ce caracterul se refera la conceptele constiente care influenteaza intentiile si atitudinile noastre voluntare.

G. Allport (1981) subliniaza faptul ca temperamentul vizeaza fenomene caracteristice firii unui individ, reactivitatea la stimuli emotionali, forta si rapiditatea raspunsurilor.

Rothbart si Derryberry (1981) definesc temperamentul ca fiind masura diferentelor individuale in reactivitate si autoreglare, diferente considerate a avea o baza constitutionala; aceasta sintagma presupune pentru autori structura biologica relativ stabila a organismului, influentata deopotriva de ereditate, procesele maturationale si experienta.

Reactivitatea include excitabilitatea, responsivitatea sau nivelul de arousal al sistemelor comportamentale si fiziologice ale organismului, cum ar fi raspunsurile motorii, emotionale si atentionale la stimuli interni si externi si s-ar putea masura prin urmatoarele cinci caracteristici ale raspunsului: latenta, timpul necesar pentru amplificarea raspunsului, intensitatea maxima la care acesta poate ajunge, intensitatea globala a raspunsului, si timpul necesar pentru revenirea de la nivelul maxim de excitabilitate la cel de baza. Parametrii descrisi sunt utilizati pentru a descrie raspunsurile la urmatoarele niveluri: comportamental, autonom, endocrin, sau nervos.

Autoreglarea cuprinde procesele de nivel neuronal si comportamental care moduleaza aceasta reactivitate si cuprinde controlul atentional, apropierea/ evitarea si inhibitia care au rolul de a facilita sau inhiba reactivitatea.

Caracteristicile temperamentale stau la originile sistemului de personalitate si impun constrangeri asupra aspectelor ulterioare ale personalitatii. Rothbart considera temperamentul drept "nucleul tare" al personalitatii. (Rothbart, Ahadi si Evans, 2000 ). Particularitatile temperamentale se constituie pe baza activitatii nervoase superioare, insa - chiar daca se presupune ca temperamentul nu se schimba in mod radical in timpul vietii - se vorbeste de o evolutie temperamentala, prin influentele pe care personalitatea le sufera in ansamblul ei. Dezvoltarea unor aptitudini, dobandirea unor variate deprinderi, formarea unor trasaturi de caracter, bine articulate educational mascheaza adesea determinatiile temperamentale.

Daca temperamentul da indicii de start, predispune la reactii de un anume fel, personalitatea se naste prin elaborari sociale si cognitive ale inzestrarilor temperamentale, pe baza interactiunii dintre temperament si experienta de viata.

2. Manifestari ale temperamentului in perioadele anteprescolara si prescolara

Atunci cand descriem o persoana ca activa sau calma, expansiva sau retinuta, ne referim la temperament si stabilim diferente individuale in calitate si intensitate, stadiile emotionale, nivel de activare, atentie si capacitate de control (Rothbart si Bates, 1998).

Cercetarile au devenit tot mai interesate de diferentele temperamentale la copii de cand se considera ca temperamentul este piatra de temelie pentru dezvoltarea personalitatii mature.

Rezultatele cercetarilor  arata ca se pot observa diferente semnificative intre copii chiar de la o varsta foarte frageda, sub aspectul nivelului de activitate, atentiei, adaptabilitatii la schimbarile din mediu si a dispozitiei generale: un copil plange mai mult, altul mai putin, unii suporta scutecele si baia fara prea multe proteste, altii isi agita picioarele si mainile, unii reactioneaza la orice sunet, altii raman indiferenti. Korner (1973) afirma ca nou nascutii difera si in ceea ce priveste reactia la "rasfat": exista copii care se bucura si isi exprima aceasta placere printr-un fel de "mulare" a corpului in bratele adultului, altii insa devin rigizi si nu fac nici o miscare. In acest sens, intalnim copii activi, putin adaptabili la evenimentele neplacute si carora li se poate distrage usor atentia. Altii insa se situeaza la polul opus, sunt tacuti, perseverenti in concentrarea asupra unei activitati si sunt mai adaptabili. Aceste aspecte ale personalitatii legate de dispozitie sunt denumite temperamente. Exista cateva dovezi care sustin ca aceste caracteristici constituie baza personalitatii de mai tarziu (Thomas si Chess, 1977).

Autorii sustin ca temperamentul unui copil nu este imobil sau imun la influentele mediului, totusi diferentele temperamentale observate in etapa de nou nascut persista intr-o oarecare masura pe toata durata copilariei: copiii "dificili" vor avea mai degraba dificultati scolare, comparativ cu copiii linistiti, adaptabili.

Dispozitiile native ale organismului in dezvoltare, si in primul rand ale activitatii nervoase superioare, devin insusiri concrete ale copilului ca urmare a unui proces complex de interactiune cu mediul inconjurator si sub influenta educatiei, prin intermediul relatiilor sociale.

Deoarece multe dintre trasaturile de personalitate ale adultului se datoreaza, in parte factorilor genetici, este normal sa ne intrebam daca acestea sunt o continuare la varsta adulta, a temperamentelor din copilarie.

Plomin si colab. (1998) sugereaza ca trasaturile temperamentale de sociabilitate si emotionale pot fi o versiune la varsta copilariei a extraversiunii si instabilitatii emotionale.

Rezultatele studiilor initiate de Thomas si Chess (1968) au relevat faptul ca discontinuitatea/continuitatea temperamantului este o functie a interactiunii dintre genotipul copilului si mediu; ei considera ca elementul cheie al unei dezvoltari sanatoase este corespondenta dintre temperamentul copilului si mediul familial. Din descrierea comportamentului copiilor obtinuta prin intervievarea parintilor au reiesit noua dimensiuni comportamentale, care vor fi prezentate in tabelul 1, iar din combinarea acestora au rezultat trei tipologii pentru copii:

Copil adaptabil 40% - stabileste repede moduri de comportament si se adapteaza la situatii noi

Copil dificil 10 % - reactioneaza adesea negativ la situatii;

Copil lent (cu reactii intarziate) 15 % - copil mai putin activ, lent, dar care se ajusteaza noilor situatii.

Tabelul 6.8. Evolutia temperamentului in primii doi ani de viata. (Left, Thomas si Chess, 1977; Right, Rothbart, 1981; Rothbart, Ahadi si Evans, 2000, apud Berk, 2002, p.263.)

35 % dintre copii nu s-ar incadra in aceste categorii dar prezinta anumite caracteristici temperamentale. Din cele trei tipuri prezentate, copiii dificili care au probleme in copilarie sunt mai putin tematori si prezinta lentoare in comportament in anii de scoala. Aceia dintre ei care raspund la solicitarile mediului fie prin retragere si adaptare lenta, fie prin comportament intens, disproportionat, sunt candidati precoce la tulburari de comportament sau emotionale, in contrast cu asa numitii "copii buni", caracterizati prin raspuns cooperant, atitudine pozitiva, comportament bland, relaxat, sau vioi si o buna adaptare la mediu.

In stransa legatura cu temperamentul se dezvolta si structura de atasament. Atasamentul reprezinta tendinta copilului de a cauta apropierea fata de persoanele care il ingrijesc si de a se simti in securitate in prezenta acestora .Majoritatea studiilor despre atasamentul copilului au fost initiate de psihanalistul John Bowlby (1950, 1960). Teoria sa integreaza concepte din teoria psihanalitica, etologie si psihologie cognitiva; conform acestei teorii, esecul copilului de a-si forma o legatura cu una sau mai multe persoane in primii ani de viata este legat de inabilitatea de a dezvolta relatii personale apropiate, intime la maturitate.

Incercand o sistematizare a studiilor realizate pe problema atasamentului, Atkinson si colab. (2002), subliniaza ca cele mai multe dintre cercetarile pe tema atasamentului la oameni au constat in:

- studierea diferentelor existente intre copii, in ceea ce priveste sentimentul de securitate oferit de atasamentul fata de mama,

- analiza legaturilor existente intre aceste diferente si modelele de interactiune timpurie mama-copil, trasaturile temperamentale ale copilului sau ambele.

Asadar, atasamentul format de catre copii pe baza relatiei cu apartinatorii este baza sentimentului de securitate al acestora si a capacitatii de a se relationa. Acest comportament are o evolutie calitativa: incepe prin a fi o trebuinta psihica, devine un comportament sistematizat, pentru a se institui in caracteristica de personalitate. Reactiile de distres din familie determina anxietate de separare. Relatiile familiale adecvate sunt baza sentimentului de securitate la copii.

Dintr-o alta perspectiva, Thomass si Chess (1999) subliniaza relatia dintre stilul de disciplina parentala si temperamentul copilului in stabilirea atasamentului parinte-copil (mergand pe ideea "goodness of fit", adica potrivirea intre ceea ce ofera copilul prin temperamentul sau si expectantele mediului). Autorii considera existenta a trei tipuri de atasament: astfel, copiii cu un nivel de activitate crescut si cu distres in fata noului, la un interval de interactiune doar de 8 luni cu mame impulsive, care isi asuma riscuri necontrolate, vor dezolta un atasament insecurizant; copiii cu nivel crescut de frica si unul scazut de emotionalitate pozitiva, in interactiune cu mame cu un nivel de scazut de emotionalitate pozitiva, manifesta un atasament evitativ; insa cei caracterizati printr-un nivel crescut de furie sau distres manifesta mai mult un atasament rezistent.

Asadar, tipul de atasament depinde atat de caracteristicile copilului, cat si de cele ale mamei. Calitatea atasamentului emotional fata de mama si de parinti sau apropiati exprima gradul de sanatate psihica a copilului. O relatie calda si sigura, suportiva cu copilul este baza sanatatii emotionale de mai tarziu si deschide drumul unei socializari calme si eficiente. In cel de-al doilea an de viata comportamentul de atasare este bine stabilit (incepe sa caute aprobarea parintilor, este anxios cand ei nu sunt de acord cu el si incepe sa-si controleze comportamentul). Pe parcursul prescolaritatii atasamentul fata de anumite obiecte investite cu suport afectiv (papusa, jucaria preferata, "obiectele tranzactionale", etc) care il securizeaza sau il ajuta sa adoarma sau sa obtina pe plan simbolic anumite recompense sau sprijin.

Interactiunea dintre temperament si stilul de disciplina parentala, arata studiile ulterioare, pare sa influenteze, alaturi de viata de familie de fiecare zi, si ajustarea copiilor la evenimente de viata negative sau situatii de criza; aceasta relatie nu este numai aditiva, ci si interactiva. Asa cum arata rezultatele studiului lui Lengua si colab (2000), emotionalitatea negativa a copilului poate prezice depresia, impulsivitatea prezice tulburarile de comportament, iar stilul parental caracterizat prin respingere influenteaza foarte puternic copilul in fata divortului. Asa cum arata si Rothbarth si Bates (1998), preponderenta emotiilor pozitive are un rol protector, ferindu-i chiar si pe copiii ai caror parinti au un stil parental negativ, de incidentele nefaste ale evenimentelor critice de viata (divortul parintilor, etc).

In privinta influentelor genetice se pune intrebarea: pana unde vorbim de temperament si de mostenire genetica? S-au facut studii pe gemeni monozigoti (in comparatie cu gemenii dizigoti); gemenii identici au similaritati mai multe cu privire la diferite aspecte legate de temperament si personalitate (sociabilitate, iritabilitate, introversiune, extraversiune etc.).

Studiile centrate pe grupurile de grupuri etnice si de sex in temperament sustin si importanta socializarii. Astfel mamele japoneze considera ca bebelusii lor invata sa se bazeze pe ele din primele zile prin contactul fizic, mamele nord americane considera ca e important ca copiii sa devina autonomi, mamele asiatice folosesc tehnici de linistire nonverbale, cele caucaziene stimulari verbale. La fel se intampla si cu diferentele legate de sexul copiilor: parintii folosesc modalitati diferite pentru fete si baieti, fetele sunt tratate si vazute ca delicate, slabe iar baietii ca puternici. Pe parcursul prescolaritatii se remarca diferente considerabile intre baietii si fetele de patru cinci ani in mediul gradinitei, agitatie mai mare a baietilor, o cooperare mult mai dezvoltata la fete, cu o activitate verbala strans legata de aceasta cooperare, o tendinta foarte marcata la baieti de a se izola, dar nu in inactivitate, ci in activitati de constructii. Putem afirma deci ca inca de la aceasta varsta apare caracteristica de sociabilitate afectiva mult mai feminina si activitatea exercitata asupra obiectelor si asupra simbolurilor obiectelor mai mult prezenta la baieti.

Copilul care nu a trecut inca portile scolii nu cunoaste alt univers decat familia sa. Mediul familiei il satisface in masura in care raspunde nevoilor de afectiune si de protectie, conditii indipensabile pentru ca sa invete sa se construiasca el insusi, sa se situeze in raport cu ceilalti, sa se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuand fara pericol primele sale experiente sociale si sentimentale. Copilul este in esenta o fiinta in evolutie, o fiinta activa a carei activitate este apreciata diferit in functie de mediul in care traieste, de aceea mediul familial trebuie sa fie un mediu deschis care sa-i permita copilului un anumit numar de experiente " sa nu inchida personalitatea copilului, sa nu-i serveasca de cutiuta, ca unei bijuterii" (Debesse, 1970, p. 275, 287).

Nu mostenim trasaturile de personalitate si mecanismele comportamentale in sine. Nu ne nastem extravertiti, neurotici, cautatori impulsivi de senzatii sau personalitati antisociale, dar ne nastem cu diferente in activarea structurilor cerebrale si a nivelurilor de reglatori neurochimici; aceste diferente de trasaturi ne modeleaza alegerile. Aceste mecanisme pot fi explicate de cercetarile psiho-biologice interdisciplinare, ale dezvoltarii si comparative.

Prin urmare, evolutia psihologica a copilului este rezultanta predispozitiilor genetice, maturizarii fiziologice si a contextului familial, cultural, social si economic. Influenta stimulativa a celor din din jur este deosebit de importanta si pentru a-l invata sa-si foloseasca propriile capacitati.

Evidentierea unor elemente definitorii acestei perioade din copilarie, cand se modeleaza structura viitoarei personalitati umane, necesita cunoastere din partea adultilor si implicarea lor in tot ceea ce reprezinta dezvoltarea copilului.

3. Temperamentul scolarului mic

Intrarea in scoala ii ofera micului scolar un nou statut. Relatiile cu cei din jur si comunicarea din mediul scolar influenteaza particularitatile temperamentale, care incep sa fie subordonate sistemului caracterial. Are loc o nuantare a formelor de conduita astfel ca si copiii mai impulsivi, mai neastamparati, dobandesc pe parcursul scolaritatii capacitati de stapanire prompta, daca imprejurarile o cer. "El poate in acest cadru sa elaboreze primele relatii sociale perfect reciproce, care constituie un antidot eficient pentru egocentrismul lui originar "(Osterrieth, 1976, p. 194.).

La varsta scolara mica, particularitatile temperamentale se exprima la un alt nivel si la un alt grad de complexitate a proceselor intelectuale, emotive si voluntare. Particularitatile temperamentale au implicatii asupra dezvoltarii cognitive si asupra performantei scolare.

In privinta implicatiilor temperamentului asupra performantei scolare, studiul realizat de Coplan si colab. (1999) a aratat faptul ca acei copii care au o concentrare a atentiei mai buna, un nivel de activitate mai redus, si un nivel mai scazut al emotionalitatii negative, demonstreaza si performante superioare in achizitia prerechizitelor matematice si de scris-citit. Autorii consemneaza faptul ca dimensiunile temperamentale au prezis performanta intr-o masura mai mare decat alti indicatori vizati cum ar fi: nivelul de educatie al parintilor, nivelul de dezvoltare al vocabularului etc.

Rezultatele urmaresc performantele copilului dinaintea intrarii propriu-zise in scoala. Asupra acestor rezultate s-au formulat multiple interpretari posibile, sugerate chiar de autorii studiului printre care:

-"potrivirea" caracteristicilor temperamentale ale copiilor cu mediul structurat al clasei; aceasta influenteaza relatia profesor-elev, mai precis masura in care profesorii fac predictii"pozitive" legate de profitul copiilor respectivi de pe urma predarii: ca urmare, colegii ofera un suport social crescut; aceste aspecte duc la rezultate superioare.

- suprapuneri intre temperament si anumite caracteristici cognitive generale care intra in sfera inteligentei, cum ar fi: dimensiuni ale atentiei, distractibilitate redusa, persistenta in sarcina au fost incluse in numeroase modele ale abilitatii generale de invatare; dimensiunea autoreglatorie care alcatuieste modelul lui Rothbart, este exemplul unui asemenea punct de intersectie (Matheny, 1999).

Cunoasterea si asumarea acestor diferente interindividuale, implica tratarea diferentiata a copiilor, putand astfel sa se evite frustrarile, refuzul scolar, si chiar abandonul celor care nu se simt integrati in mediul clasei. Optimizarea adaptarii scolare ar trebui sa exploateze mai mult dimensiunea autoreglatorie a temperamentului. (Rothbart si Jones, 1998).

In randul scolarilor mici vom intalni reprezentanti apartinand celor patru temperamente cunoscute (sangvinic, flegmatic, coleric si melancolic), nicidecum intr-o forma pura. Totusi, autorii recomanda anumite atitudini si conduite educative in cazul persoanelor cu dominante temperamentele diferite (Bonchis, 2000).

Pentru temperamentele predominant extravertite:

manifestarea in crederii in calitatile lor;

oferirea unor modele de stapanire de sine;

evitarea favoritismenlor;

absenta amenintarilor;

apel frecvent la autocontrol;

oferirea de explicatii rezonabile, sa nu se foloseasca ironizarea;

cultivarea capacitatii de concentrare a atentiei, pentru a preveni fluctuatia si superficialitatea.

Pentru temperamentele predominant introvertite:

cercetarea cauzelor caderilor afective sau a starilor prelungite de deprimare;

acordarea atentiei, afectiuniideosebite, a companiei celorlalti;

sa fie indemnati sa practice un sport, de regula colectiv, de echipa;

climat familial stabil;

in alegerea miljloacelor de actiune sa li se acorde deplina libertatein alegerea mijloacelor de actiune, chiar daca scopurile le sunt fixate de adult.