DISCIPLINA
Controlul exercitat de parinti asupra copiilor, ne aduce pe drumul unei discutii despre disciplina. Pâna acum nu am vorbit de disciplina unui copil în adevaratul sens al cuvântului. Nu exista nici un motiv pentru care o mama sa nu impuna asa ceva unui "tânar mergator", daca i se asigura un mediu potrivit necesitatilor sale. La stadiul primei adolescente copilul trebuie sa capete disciplina; o mama trebuie sa stie cum sa actioneze în aceasta privinta.
În acest capitol voi vorbi despre disciplina numai în ceea ce prives 757f518h te prima adolescenta, dar, este foarte important sa avem o vedere de ansamblu despre ceea ce trebuie impus copiilor.
Va sugerez sa începem discutarea acestei probleme stergând definitiv din vocabular cuvintele "sever" si "indulgent", aceste cuvinte care îi deruteaza pe parinti. Nu ar trebui sa folositi aceste cuvinte. Reusita sau esecul unei discipline nu are legatura cu severitatea sau indulgenta dumneavoastra.
Primul lucru pe care parintii ar trebui sa îl faca, în mod special cei care au copii de vârsta despre care discutam, este sa distinga sentimentele de actiuni. Prin actiuni, înteleg comportamentul exterior al unui copil. Traverseaza strada chiar daca i-ati interzis sa faca acest lucru; loveste un alt copil chiar daca stie ca nu are voie; arunca cu nisip desi i-ati spus sa nu o faca.
Prin sentimente, înteleg emotiile interioare ale unui copil: un copil poate fi fericit sau enervat, poate sa-i fie teama, sa experimenteze timiditate sau afectiune.
Este foarte important ca parintii sa faca aceasta deosebire între sentimente si actiuni, deoarece un copil poate învata sa-si controleze actiunile; nu poate în schimb sa-si controleze sentimentele. Sentimentele unui copil, cum ar fi gândurile sale, parvin în mod spontan spiritului sau. Nu poate controla nici momentul în care acestea apar, nici modul în care le simte.
Sa luam ca exemplu mânia: un copil nu se poate împiedica sa se enerveze din când în cand. Ce putem spera însa, este ca va învata sa-si contoleze actiunile asociate acestui sentiment: sa muste sau sa loveasca.
Primul lucru care trebuie facut cu un copil în stadiul primei adolescente este de a-l ajuta sa impuna limite rezonabile actiunilor sale. Din nefericire, multi parinti au înteles gresit psihologia moderna, crezând ca impunând limite unui copil echivaleaza întotdeauna cu a-l traumatiza sau a restrânge dezvoltarea personalitatii sale. Psihologul E. de Leshan povesteste urmatoarea anectoda: sotul dânsei a fost chemat la telefon, într-o zi, de catre unul dintre prietenii sai, de la o cabina telefonica din apropiere. Acest amic i-a spus: "nu te pot suna de la mine pentru ca Bobby închide mereu telefonul." Bobby avea 3 ani.
Care sunt totusi limitele rezonabile pentru un copil? Nu se poate enunta o regula absoluta. Începeti prin a va pune urmatoarea întrebare: "Câte interdictii formale trebuie sa-i impun la aceasta vârsta?" Veti fi surprinsa, ca enumerându-le pe o foaie de hârtie, lista va fi mai scurta decât va asteptati.
În ceea ce prives 757f518h te copilul dumneavoastra de doi ani, si ceea ce doriti sa faca, puneti-va tot timpul întrebarea: ce importanta are, ca face asta sau nu face cealalta? Merita macar sa vorbim despre asta? Sunt destule interdictii care trebuie impuse unui copil de doi ani, cum ar fi cele referitoare la foc si obiecte incandescente, la traversarea strazii, la lovirea altor copii, încât nu are rost sa va complicati viata cu un sac de interdictii fara cea mai mica importanta.
Multi parinti cred ca exista undeva o lista magica care cuprinde limitele pe care toti parintii trebuie sa le impuna copiilor lor. Aceasta lista nu poate exista, deoarece fiecare tip de parinte are calitatile sale personale si un stil de viata diferit. Unii parinti sunt relativ destinsi si considera numai câteva limite pe care le gasesc esentiale. Altii sunt mult mai stricti si impum mai multe interdictii. Aceasta ultima categorie s-ar simti foarte incomfortabil daca micutul lor ar face tot ce are voie sa faca copilul primei categorii de parinti.
Am sa va încredintez un secret. Dupa parerea mea, limitele pe care le puneti actiunilor copilului nu au prea mare importanta decât daca sunt gândite si logice si par justificate atât dumneavoastra cât si copilului.
Bine înteles ca este o greseala, o atitudine contra naturii, sa nu impui absolut nici o regula sau limita actiunilor unui copil.
Majoritatea parintilor sunt perfect constienti de limitele pe care le impun actiunilor copiilor, dar, deseori, se simt pierduti când vine vorba de sentimentele acestora.
TREBUIE SĂ ŢINEŢI CONT DE AFECTIVITATE
Pentru a avea copii sanatosi din punct de vedere psihologic, dotati cu un robust concept despre sine, trebuie ca parintii sa-i lase sa-si exprime sentimentele. Realitatea este, din nefericire, diferita, marea majoritate a parintilor nepermitând asta copiilor lor.
Sa luam un exemplu. Am surprins într-o zi aceasta conversatie într-un parc: era o mama cu cei doi copii ai sai, un baietel de vreo sase ani si o fetita de patru. Baietelul, care parea foarte suparat pe surioara lui, spunea: "Te detest, Susie!" Credeti ca mama i-a raspuns: " Tommy, explica-ne ceea ce simti, spune-i surioarei tale ce se întâmpla"? Nu. De fapt i-a spus: " Hai Tom, ai o surioara asa draguta, nu detesti, o iubesti." Aceasta este o minciuna si baietelul o stie. Mama este pe cale sa-i deturneze sentimentele. Bineînteles ca nu se pune problema sa îi transforme furia pe care o simte contra surorii lui. Tot ce poate reusi este sa-i imprime o atidudine falsa fata de ceea ce simte si sa-i "îngroape" impulsurile. În acest fel o bate pe surioara când mama nu este de fata.
Am putea cita numeroase alte exemple, ilustrând felul în care parintii împiedica, în general, pe copii sa spuna ceea ce simt. Acest lucru este adevarat pentru sentimentele pe care le consideram negative. Singurele sentimente de care nu încercam sa-i îndepartam pe copii sunt cele pozitive: dragoste, afectiune, etc. Pâna în prezent nu am vazut vreo mama împiedicând-ul pe copil sa-i spuna: "Te iubesc"
De ce aceasta atitudine din partea parintilor? De ce nu le dam voie copiilor nostrii sa-si exprime si sentimentele negative? Motivul este simplu. Fara îndoiala atunci când am fost copii, nici noi nu le puteam exterioriza. si asa, fara voie, transmitem copiilor aceleasi inhibitii psihologice.
Ar trebui sa dam copiilor toata libertatea pentru a-si exprima sentimentele, atât cele rele, cât si cele bune. Daca nu-i lasam sa se elibereze de furie si ostilitate, nu va mai ramâne loc pentru dragoste si afectiune.
Sentimentele reprimate favorizeaza o sanatate mentala defectuoasa. Ca regula generala, trebuie sa stim ca ai nostrii copii se exteriorizeaza pâna în momentul în care le cerem sa ascunda ceea ce simt. Din aceasta cauza, doi copii se pot bate într-o seara si pot deveni cei mai buni prieteni a doua zi dimineata. Din contra, daca parintii lor se cearta între ei, pot ramâne certati o buna perioada de timp.
Adultii care au probleme psihologice, învata gratie psihoterapiei, înainte de orice alt ceva, sa-si exprime normal sentimentele. Daca ar fi învatat asta de când erau copii, nu ar mai fi ajuns sa aiba probleme la vârsta adulta.
Copiii nu pot sa reprime numai anumite sentimente. Daca îi învatam sa-si reprime teama sau mânia, vom sfârsi prin a-i învata, în mod inconstient, sa-si reprime si sentimentele de dragoste si afectiune.
Copiilor nu le este suficient sa poata explica ce se întâmpla cu ei. Trebuie deasemenea sa fie convinsi ca parintii înteleg întradevar afectivitatea lor. Când sunt nefericiti, nervosi sau vexati, ei doresc sa fie întelesi. si cum aratam unui copil ca întelegem prin ce trece?
Puteti sa o faceti în mod superficial, spunându-i: " stiu ce simti." Dar este prea superficial si risca sa nu îl convinga. Exista un mijloc mai sigur sa convingeti copilul ca întelegeti ce simte. Aceasta metoda a fost descoperita în anii 40 de catre psihologul Carl Rogers. Este ceea ce a numit "sentimente reflectate"
|
