Delimitari conceptuale in psihologia imaginatiei intalnim nenumarati termeni, printre care "imagine', "imaginatie', "imagerie', "fantezie' etc

Delimitari conceptuale īn psihologia imaginatiei īntālnim nenumarati termeni, printre care "imagine", "imaginatie", "imagerie", "fantezie" etc

Daca acesti termeni ar fi utilizati corespunzator, definiti adecvat si ar dispune de acelasi continut, de aceeasi semnificatie, nu s-ar produce nici un fel de confuzie. Din pacate, abunda fie indistinctiile terminologice, fie asimilarile frecvente. Sunt necesare de aceea cāteva precizari, care sa conduca la creionarea mai riguroasa īndeosebi a termenilor "imaginatie" si "imaginar", care ne intereseaza direct.

2.1. Acceptiunile termenului "imaginatie"

La īntrebarea "Ce este imaginatia?", examinarea literaturii de specialitate nu este deloc īncurajatoare īn ceea ce priveste furnizarea unui raspuns acceptabil. Vīgotski ne atragea atentia, īnca din 1932, ca vechea psihologie considera imaginatia "o enigma de nedezlegat" si atunci fie ca o evita, fie ca o reducea la alte functii psihice. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult īntre timp. Ca raspuns la īntrebarea "Ce este imaginatia?", Louis Millet afirma cu nonsalanta : "Un cuvānt echivoc". Ea desemneaza cānd "un proces general de cunoastere si existenta", cānd "puterea de a fabula", cānd "o īngramadire de imagini mintale, ca īntr-un magazin cu multe produse", la rāndul lor ultimele doua acceptiuni diversi 949c22j ficāndu-se. Pe de o parte, imaginatia desemneaza descoperirile stiintifice, creatiile artistice, superstitiile, fictiunile, iar pe de alta parte, ea cuprinde tablourile pale, cuvintele confuze, fotografiile interioare, halucinatiile (vezi Millet, 1972). Chiar daca exista asemenea opinii, de-a lungul timpului s-au conturat cāteva acceptiuni mai importante ale termenului "imaginatie", pe care īncercam sa le schitam īn continuare.

Imaginatia ca formare sau ca producere de imagini

Aceasta este una dintre cele mai vechi acceptiuni ale conceptului de imaginatie si, poate, cea mai raspāndita. Pentru marea majoritate a filosofilor si psihologilor, imaginatia este capacitatea omului de a produce imagini, ea īnseamna fie simpla reproducere a senzatiilor īn lipsa obiectelor care le-au provocat, fie creatiile libere ale fanteziei umane. "Imagi­natia nu este reproducerea unui film interior, ea este īntotdeauna productie de imagini" (Millet, 1972, p. 91). īn acelasi sens se exprima si alti autori. "Termenul de imaginatie desemneaza, īn limba franceza, o activitate mintala de productie de imagini, reprezentari sensibile, care se disting atāt de perceptiile exterioare, cāt si de conceptualizarea ideilor abstracte" (Wunenburger, 1995, p. 3). Aceasta acceptiune introduce o oarecare ambigui­tate īn īntelegerea imaginatiei, uneori aceasta fiind redusa la senzatie, alteori fiind interpretata ca o transpozitie īntr-o realitate care nu provine din simturi dar conserva raporturile de situatie si de calitate. īn primul caz, imaginatia este o simpla copie a senzatiilor; īn cel de-al doilea ea se īndeparteaza de perceptie, intelectualizāndu-se.

Imaginatia ca mobilitate a spiritului

Aceasta acceptiune a fost introdusa de Gaston Bachelard īn lucrarea Aerul si visele, publicata īn 1943. Filosoful francez considera ca "cercetarile asupra imaginatiei sunt tulburate de falsele lumini ale etimologiei. Vrem totdeauna ca imaginatia sa fie facultatea de a forma imagini. Or, ea este mai curānd facultatea de a deforma imaginile oferite de

percep{ie, ea este mai ales facultatea de a ne elibera de primele imagini, cea de a schimba imaginile. Daca nu exista schimbare de imagini, unire neasteptata de imagini, nu exista imaginatie, nu exista actiune īmaginanta. Daca o imagine prezenta nu ne face sa ne gāndim la o imagine absenta, daca o imagine ocazionala nu determina o mare abundenta de imagini aberante, o explozie de imagini, nu exista imaginatie" (Bachelard, 1997, p. 5). Ceea ce exista, spune Bachelard īn continuare, este perceptie, amintirea unei perceptii, memorie familiara, obisnuinta culorilor si formelor. Imaginatia este mobilitatea spiritului si nu doar simpla construire de imagini, deoarece imaginile, o data constituite, se fixeaza, se stabilizeaza, se īnchid īn ele īnsele, capata din ce īn ce mai mult caracteristicile perceptiei prezente, or, "perceptia taie aripile imaginatiei". Chiar daca imaginatia produce imagini, ea este mai mult decāt aceste imagini, aspirānd spre ceva nou. Prin schimbarea si modificarea imaginilor, prin deformarea lor ca si prin asocierea neasteptata a imaginilor, imaginatia ne elibereaza de īnsusirile primare. Psihologia traditionala s-a preocupat mai mult de constituirea imaginilor, sacrificānd caracteristica ei esentiala care este mobilitatea imaginilor. "Pentru o psihologie completa, imaginatia este, īnainte de orice, un tip de mobilitate spirituala, tipul celei mai mari mobilitati spirituale, al celei mai vivace, al celei mai vii" (Bachelard, 1997, p. 6). Concluzia lui Bachelard este imperioasa: trebuie sa adaugam sistematic studiului unei imagini particulare pe cel al mobilitatii sale, al fecunditatii, al vietii sale.

Imaginatia ca experimentare mintala

Acceptiunea īi apartine lui Jeanne Bernis si a fost propusa īntr-o lucrare dedicata imaginatiei aparuta īn 1954. Pentru a situa functia imaginativa īn travaliul mintal, trebuie, credea ea, sa se considere imaginea sub un dublu aspect: pe de o parte, sub forma ei cea mai simpla, saracacioasa si "despuiata" de calitatile obiective, īn cadrul perceptiei individuale, caz īn care este lipsita de originalitate, utilitatea ei fiind pe buna dreptate contestata; pe de alta parte, sub forma ei complexa si veritabila implicata īn momentul creatiei mintale si practice, adica īn inventii, īntelegere, actiune. Daca ideile vor sa se confrunte, sa traiasca unele prin. altele, sa progreseze, atunci trebuie sa se produca un veritabil experiment mintal. "Imaginatia este experimentarea mintala, spiritul orientat catre previziunea apropierilor sau a excluderilor pe care el are puterea sa le prezinte īnainte de a le justifica" (Bernis, 1958, p. 97). O asemenea experimentare mintala apropie imaginatia de una dintre formele vietii afective, si anume de simpatie, forma primitiva de cunoastere. Este imposibil ca īntre idei sa nu existe atractii sau repulsii, prietenii sau dusmanii. De asemenea, este imposibil ca evocarea imaginilor sa nu fie reglata de aceasta forta primitiva, prefigurānd legaturile logice la fel de bine ca si reactiile adaptative viitoare. īncercarea lui Bernis de a reuni īntr-un tot unitar imaginea, ideea si afectivitatea īn cadrul imaginatiei ni se pare a fi interesanta si demna de retinut. Cāt priveste experimentarea mintala, probabil ca aceasta constituie laboratorul intim al imaginatiei.

Imaginatia ca o combinatoricā mintala

Aceasta acceptiune a imaginatiei a fost formulata si sustinuta de psihologul romān Paul Popescu-Neveanu, ea fiind pregatita si facilitata de ultimele doua. Ceea ce primeaza īn abordarea imaginatiei "este dinamismul ei, potentialul combinatorie si transformativ ce duce la aparitia de imagini noi" (Popescu-Neveanu, 1977, p. 359). Combinatoricā

imaginativa poseda chiar un cāmp mai extins decāt combinatoriei le reglementate logic. Explicatia rezida, ne spune autorul, nu numai īn bogatia imaginii, īn spontaneitatea ei imediata si īn gradul ei īnalt de prezentei ficare, ci si īn aceea ca imaginile ei fac parte din "temele interne", dobāndind, datorita pulsiunilor interne, un exceptional dinamism. Prin functia sa combinatorica imaginatia contribuie mai mult la inventie decāt la īntelegere. īn introducerea dinamismului intern īn actul imaginativ, dinamism prin excelenta afectiv, se remarca influenta lui Bernis. Una dintre functiile importante ale combinatoricii imaginative o reprezinta functia analitico-sintetica. Imaginatia reuneste ceea ce īn realitate este despartit si heterogen, detaseaza fenomene care īn real sunt date īmpreuna, ea coreleaza diferitele laturi ale vietii sufletesti. Prin combinatorica transfor-mativa, ca si prin alte caracteristici ale ei (compensarea a ceea ce este absent, depasirea necunoscutului si a limitelor posibilului, construirea anticipativa a viitorului, largirea granitelor posibilului), imaginatia "se instituie ca o zona a libertatii si disponibilitatilor, ca o latura constructiva inovatoare, creatoare a sistemului psihic uman, ca un mod de a fi al personalitatii umane" (Popescu-Neveanu, 1977, p. 382).

Cele patru acceptiuni ale notiunii de imaginatie sunt complementare, continuāndu-se si īmbogatindu-se reciproc. Totusi, fiecare dintre ele are, dupa opinia noastra, anumite limite. Cea mai limitata si mai nespecifica pentru imaginatie este prima, deoarece procesul de constituire {formare, producere) a imaginilor este caracteristic si multor alte functii psihice. Bachelard afirma ca imaginatia deformeaza, dar si perceptia face acelasi lucru. Apoi, experimentarile si combinatoricile mintale sunt la fel de specifice si pentru gāndire, poate chiar mai specifice decāt pentru imaginatie. De aceea, ele nu trebuie considerate īn expresia lor generala, ci īn detaliile lor. De exemplu, importanta nu este atāt mobilitatea īn sine a imaginilor sau combinatorica mintala, cāt faptul ca ambele conduc la obtinerea a ceva nou prin care se depaseste prezentul sau experienta trecuta. La fel, nu experimentarea mintala īn sine este importanta, ci tocmai "previziunea apropierilor si excluderilor". Atragem atentia asupra acestui fapt pentru a preveni retinerea unor formulari generale, stereotipe, care, daca nu sunt disecate si īntelese corespunzator, conduc la confuzii si deformari.

Acceptiunile notiunii de imaginatie sunt mai degraba caracteristici generale ale imaginatiei, si nu definitii ale acesteia. Ele invita la un nou demers, si anume la definirea imaginatiei.

2.2. Definirea imaginatiei

Mai toti autorii care au īncercat sa defineasca imaginatia subliniaza dificultatea unei asemenea tentative. "Termenul de imaginatie este larg si putin precis" (Dwelshauvers, 1928, p. 509). Mai mult, arata autorul citat, lui i se pot atribui diverse sensuri: a) actiune cu reprezentari sensibile; b) sinteza elementelor sensibile īn imagini care se supun unor legi; c) imagini mintale cu o viata proprie si cu posibilitatea de a se combina īn multe feluri, uneori neasteptate; d) combinari noi ce apar īn intentiile artistului si savantului si care se prezinta de obicei sub forma intentiilor mai degraba decāt a imaginilor. Aceasta īl face pe Dwelshauvers sa noteze ca "imaginatia este mai degraba scena noastra interioara decāt o functie mintala" (ibidem). si Guillaume marturisea ca "domeniul imaginatiei este dificil de limitat" (Guīllaume, 1931, p. 220). Lagache arata ca atunci cānd se vorbeste despre imaginatie nu se delimiteaza prea clar aspectul

reproductiv, repetitiv, de cel novator. El opina ca, desi mai toate definitiile pun problema capacitatii inventive si a ambiguitatii īntre reproducerea experientei trecute si creatia reprezentarilor mintale noi, termenul "imaginatie" ramāne confuz deoarece el este utilizat adeseori alaturi de termeni ca: "delir", "fabulatie", "confabulatie", "nascocire", "mit", "mister", "mistificare", "fantezie" etc. (vezi Lagache, 1965). Mai recent, se afirma, īn legatura cu imaginatia, ca "natura sa scapa īn principiu oricarei definitii riguroase" (Ve"drine, 1990, p. 5). Chiar daca definirea imaginatiei este dificila, definitiile nu lipsesc.

īn ceea ce ne priveste, vom reproduce trei definitii īntālnite mai frecvent īn psihologia romāneasca. Prima dintre ele a fost formulata de Paul Popescu-Neveanu si figureaza īn Dictionarul de psihologie: "Imaginatia este procesul psihic de operare cu imagini mintale, de combinare sau constructie imagistica tinzānd spre producerea noului īn forma unor reconstruiri imagistice, a unor tablouri mintale, planuri iconice sau proiecte'" (Popescu-Neveanu, 1978, p. 324). Celelalte doua ne apartin si au fost incluse īntr-un manual de psihologie aparut īn 1976: imaginatia este procesul de combinare si recombi­nare a datelor din experienta anterioara īn vederea dobāndirii unor imagini noi fara un corespondent īn realitate sau īn experienta noastra personala; imaginatia este procesul de creare a noului īn forma ideala.

Cele trei definitii contin, sub o forma sau alta, informatii cu privire la: tipul de actiune psihica implicat de imaginatie (acesta fiind constituit din combinarea, recombinarea, crearea informatiilor, spre deosebire de gāndire, unde actiunile psihice sunt reprezentate de operatiile ei, sau de memorie, unde actiunile psihice sunt reprezentate de memorarea, stocarea, reactualizarea informatiilor); forma rezultativa (obtinerea noului, spre deose­bire de memorie, unde forma rezultativa este de ordin reproductiv); sensul formei rezultative (noul obtinut poate fi nou pentru subiect, dar si pentru societate, fapt care da posibilitatea desprinderii celor doua forme ale imaginatiei: reproductiva si creatoare).

Definitiile formulate depasesc modul de concepere a imaginatiei din psihologia traditionala, care o leaga direct de actul elementar al reprezentarii reproductive, si unde imaginatia aparea doar ca fixare si evocare vie a unei experiente īn forma imaginilor. Wundt chiar nota ca imaginatia este facultatea de a reprezenta īn mod viu obiectele. Pe de alta parte, definitiile date se īncadreaza īn spiritul psihologiei moderne, care interpre­teaza imaginatia ca proces si ca produs al restructurarii experientei, caracteristica prin care se depaseste memoria. Chiar atunci cānd imaginatia reconstituie realul pornind de la descrierile verbale, ea nu se confunda cu amintirea concreta, īntrucāt nu rezulta dintr-o perceptie, ci este recombinare si reconstructie transformati va. De regula, amin­tirile sunt retrospective, pe cānd compozitiile imaginatiei sunt prospective, atemporale si aspatiale. Imaginatia depaseste realul, se sustrage realului. Iar felul īn care ea se sustrage realului desemneaza limpede, dupa cum spunea Bachelard, realitatea noastra intima: "O fiinta lipsita de functia irealului este tot atāt de nevrozata ca si o fiinta lipsita de functia realului. Se poate spune ca o tulburare a functiei irealului are repercusiuni asupra functiei realului" (Bachelard, 1997, p. 11).

S-a afirmat ca imaginatia neaga realul. Cel care se lasa prada reveriei se īndeparteaza de situatia īn care se gaseste, se "rupe" de actiunea ce ar trebui executata; copilul care se joaca nu ia īn considerare caracteristicile obiective ale lucrurilor, ci le transforma īn simboluri ale universului īn care se instaleaza; poetul refuza "ceea ce este", "trivialitatea prozaica". Ceea ce trebuie sa īntelegem este īnsa faptul ca imaginatia, chiar daca este negarea realului, nu este numai negarea realului. Pe de alta parte, chiar daca imaginatia neaga realul, ea nu neaga orice real. Ea neaga ceea ce ni se pare a fi real, ceea ce ni se

impune ca real. Asadar, negarea se refera la realitatea despre care credem noi ca exista si nu la realitatea īnsasi, care exista ca atare. Sartre avansa ideea ca prin negarea realitatii sub aspectele ei imediate, a faptelor prezente, imaginatia devine un act de libertate, permitānd explorarea posibilitatilor si elaborarea proiectelor. "Imaginatia se joaca liber cu realitatea, ea nu o abandoneaza total. Ea īsi ia propriile distante fata de semnificatiile uzuale pe care le acordam realitatii, descoperind īn ea posibilitati necunoscute" (Lacorre, 1995, p. 52). Prin toate acestea ea devine unul dintre mecanis­mele cognitive indispensabile ale omului.

Trebuie sa mentionam ca si alti autori au introdus īn definitia imaginatiei unele dintre caracteristicile schitate de noi. īnca din 1927, Adler, īn lucrarea sa Cunoasterea omului, considera imaginatia ca fiind "o activitate productiva", "o forma de previziune" (Adler, 1991, p. 66). Pentru Pradines, imaginatia era echivalenta cu "capacitatea de a te preface", adica de "a crea fictiuni imaginate care iau mai mult sau mai putin īn ochii nostri locul lucrurilor" (Pradines, 1946, II, n, p. 5). Cum capacitatea de "a te preface" este īntālnita si la alte functii psihice (la senzatii, perceptii), "imaginatia adaptativa merge si mai departe: ea modifica chiar datele vederii si auzului; ea ne adapteaza la actiuni externe diferite de cele care decurg din avizul lor formar (ibidem, p. 7). Aceasta caracteristica are o mare semnificatie, considera Pradines, īn geneza emotiilor. si-pentru ca tot ne-am referit la emotii, sa amintim ca, spre deosebire de psihanalisti, care concepeau imaginatia ca rezultat al conflictului dintre pulsiuni si refularea lor sociala. Durānd sustine ca imaginatia apare de cele mai multe ori "prin chiar elanul ei, dintr-un acord īntre dorintele si obiectele ambiantei sociale si naturale" (Durānd, 1977, p. 47). Deci, imaginatia nu este un produs al refularii, ci, dimpotriva, ea se afla la originea unei derulari.

2.3. Imaginatie si imaginar

Desi termenul imaginar a fost introdus īn filosofie si psihologie de multa vreme, el a fost acreditat, mai ales īn psihologia fenomenalista, de Jean-Paul Sartre īn lucrareaL 'Imaginaire, publicata īn 1940. Sa urmarim īndeaproape cāteva dintre ideile fundamentale lansate de Sartre. Pentru ca o constiinta sa poata imagina, considera el, ar trebui sa satisfaca o conditie fundamentala, si anume sa dispuna de posibilitatea de a stabili o teza de irealitate. Nu este vorba despre īncetarea constiintei de a mai fi constiinta unui obiect, aceasta caracteristica fiindu-i inerenta si intrānd īn natura ei intentionaia. īn momentul īn care constiinta īnceteaza sa mai fie constiinta unui obiect, ea īnceteaza sa mai existe. Este vorba, īn schimb, despre capacitatea constiintei de a forma obiecte afectate de un oarecare grad de neant īn raport cu totalitatea realului. Sartre se refera la patru situatii tipice care pot aparea īn cazul obiectului imaginat: inexistenta obiectului; absenta obiectului; existenta aiurea a obiectului; obiectul nefiind pus ca existent. Rezulta de aici ca actul negativ este constitutiv imaginatiei. A elabora o imagine, deci a imagina, īnseamna a constitui un obiect īn marginea totalitatii realului, a tine realul la distanta, a se elibera de el, īntr-un cuvānt a-1 nega. Conditia ca o constiinta sa poata imagina este dubla: pe de o parte, ea trebuie sa considere lumea īn totalitatea ei sintetica; pe de alta parte, ea trebuie sa considere lumea ca un neant īn raport cu imaginea. Textual, Sartre scria: "Pentru ca o constiinta sa poata imagina trebuie ca ea sa scape de lume prin chiar natura ei. trebuie sa scoata din ea īnsasi o pozitie de recul īn raport cu lumea, īntr-un cuvānt, trebuie ca ea sa fie libera" (Sartre, 1940, p. 234). Constiinta este īnsa

libera numai īn situatie, adica īn raport cu o realitate particulara. Ca urmare, situatia concreta a constiintei īn lume trebuie sa serveasca īn fiecare moment drept motivare singulara a constituirii irealului. Nu este obligatoriu ca orice perceptie reala sa se inverseze īn produs al imaginatiei; īn schimb, cum constiinta este īntotdeauna "īn situatie", pentru ca ea este īntotdeauna libera, exista mereu si īn fiecare moment pentru ea o posibilitate concreta de a produce irealul. Diferite motivatii vor decide daca constiinta va ramāne doar realizata sau imaginanta. Glisarea lumii īn sānul neantului si emergenta realitatii umane īn chiar acest neant nu se pot face decāt prin constituirea imaginarului, a unui ceva care este neant in raport cu lumea. Sesizarea neantizarii este conditia esentiala si prima structura a imaginarului. "Imaginarul reprezinta īn fiecare moment sensul implicit al realului" (Sartre, 1940, p. 238). Valoarea imaginarului este enorma, el este "fondul lumii" ; el "atrage" si integreaza īn sine lumea reala. Imaginarul, afirma Sartre īn primele rānduri ale cartii sale, este "corelativul noematic al functiei irealizante a constiintei", adica a imaginatiei.

Din cele de mai sus reiese ca imaginarul este produsul imaginatiei. El nu apare ca echivalent al realitatii obiective, ci ca o iluzie, o lume aparte, o fictiune. Imaginarul desemneaza "o lume, concurenta lumii reale, cunoscuta de stiinta si asupra careia opereaza tehnicile noastre" (Lacorre, 1995, p. 27). Dat fiind faptul ca este introdus de subiect īn propria sa lume psihica, imaginarul capata valente reglatoare. Ca lume imaginara a subiectului, creata de el īnsusi, mai mult, ca un mod de a fi īn lume al subiectului, imaginarul mijloceste relatiile individului cu lumea. Functia imaginarului este dubla: pe de o parte, permite omului sa se īnchida īn sine, sa traiasca īn vis si reverie, sa se detaseze de realitate, sa nu se implice īn actiune; pe de alta parte, ofera omului posibilitatea de expresie si realizare, mai ales cānd el īnsusi este nesatisfacator.

Bachelard se refera si el la potentialitatile deosebite ale imaginarului. "Vocabula fundamentala care corespunde imaginatiei nu-i imaginea, ci imaginarul" - scria el. si īn continuare: "Valoarea unei imagini se masoara dupa īntinderea aureolei sale imaginare. Datorita imaginarului, imaginatia este īn mod esential deschisa, evaziva, īn psihicul uman ea este īnsasi experienta deschiderii, īnsasi experienta noutatii" (Bachelard, 1997, p. 5).

Aparent foarte aproape de conceptia lui Sartre despre imaginar este conceptia lui Lacan. īntr-o lucrare intitulata sintetic si eliptic Ecrits, aparuta īn 1966, el arata ca imaginarul este "decalajul dintre simbolic si real". Imaginarul este, dupa Lacan, "contemporan cu realul si īn real". EJ apare ca o "distorsiune a modelului realitatii obiective". "īn cea mai simpla generalizare, īn cea mai elementara idee generala exista o frāntura de fantezie." Din pacate, continutul conceptului de imaginar este exprimat īntr-o maniera confuza: imaginarul este un produs al procesului dialectic de unire/ dezbinare a semantismului bio-psihologic si a logic-adevarului. O asemenea definitie surprinde mai degraba complexitatea imaginarului decāt continutul sau. si totusi, asa cum arata Vexlrine, Lacan nu regāndeste imaginarul ca pe o posibilitate de creatie s.i libertate īn maniera sartriana, ci ca pe un efort al individului de a-si īmplini propria neizbutire existentiala. Faimosul "trepied" {simbolic, imaginar, real) este utilizat de Lacan ca punct de plecare. Constiinta se afla īntotdeauna īn plan secundar fata de simbolic si real. Efortul prin care ea īncearca a se unifica apare ca imaginar. Imaginatia are rolul de a crea, sub forma iluziilor, idealul unei constiinte transparente cu ea īnsasi. Daca simbolul se constituie īn timp, imaginatia se centreaza asupra spatiului, asupra raportului dintre "eu" si imaginea speculara. "Singura functie omogena a constiintei consta īn captura imaginara a eului prin reflectarea sa speculara si īn functie de

necunoasterea care īi este atasata" (Lacan, 1966, p. 832). īntre simbolic, care constituie subiectul ca efect al neizbutirii si real, care nu poate fi atins, imaginarul umple un vid. īn imaginar, eul īsi descopera limita si puterea sa. Multe dintre aceste idei apar elaborate de Lacan cu ocazia studierii stadiului oglinzii la copilul mic. Eul copilului mic, datorita mai ales prematuritatii biologice, se constituie plecānd de la imaginea semenului sau (eu specular).* Laplanche si Pontalis (1994) arata ca, tinānd seama de aceasta experienta princeps, se poate califica drept imaginar: a) din punct de vedere intrasubiectiv (raportul fundamental narcisic al subiectului cu eul sau); b) din punct de vedere inter subiectiv (o relatie duala, bazata pe - si captata de - imaginea unui semen - atractie erotica, tensiune agresiva). Comentarii interesante si subtile cu privire la conceptia lui Lacan despre imaginar pot fi īntālnite la Vedrine (1990, cap. VIII).

Gilbert Durānd, pornind de la ideea devalorizarii imaginatiei, īncearca sa redimen-sioneze locul si rolul ei īn cultura occidentala si psihologia contemporana. Definita ca "facultatea posibilului", ca "puterea de contingenta a viitorului", imaginatia este consi­derata drept cea mai importanta functie psihica, mai importanta chiar decāt gāndirea. "Greselile" ei si "falsurile" imaginare sunt mult mai curente, mult mai universale īn gāndirea omului, considera el, decāt "adevarurile" subrede si strict localizate īn timp si īn lume. Ce este īnsa imaginarul īn conceptia antropologului francez? Diverse raspunsuri la aceasta īntrebare gasim īn celebra sa lucrare Structurile antropologice ale imagi­narului, aparuta īn 1960 si ajunsa īn 1992 la cea de-a 11-a editie. Desi Durānd consacra un numar mare de pagini imaginarului, informatii directe si explicite despre acesta gasim doar īn Introducere si īn Concluzii. Inspirat de epistemologie, de reflectiile referitoare la sociologie si psihanaliza, de unele cercetari din domeniul psihologiei (Piaget si Lewin), Durānd considera ca pentru a studia simbolismul imaginar trebuie sa ne angajam cu hotarāre pe calea antropologiei. īn acest sens el introduce conceptul de "traseu antropologic", īnteles ca "schimbul neīncetat care se produce la nivelul imagi­narului īntre pulsiunile subiective si asimilatoare si somatiile obiective emanānd din mediul cosmic si social" (Durānd, 1998, pp. 36-37). Exista, asadar, o geneza reciproca ce oscileaza de la gestul impulsionai la mediul īnconjurator material si social si viceversa. "Imaginarul nu e nimic altceva decāt acest traseu īn care reprezentarea obiectului se lasa asimilata si modelata de catre imperativele impulsionate ale subiectului si īn care reciproc reprezentarile subiective se explica prin acomodarile anterioare ale subiectului la mediul obiectiv" (Durānd, 1998, p. 37). S-ar putea deduce ca imaginarul este concomitent produs si proces, el este produs al conflictului dintre obiectiv si subiectiv si proces ce presupune actiuni de asimilare, modelare, acomodare. Imaginarul este pus de Durānd, rānd pe rānd, īn corespondenta cu evolutia speciei umane, cu personalitatea, cu spiritul si constiinta, el aparānd de fiecare data ca fundamental pentru acestea: imagi­narul, īn evolutia speciei umane, nu este un "moment depasit", ci un element constitutiv si instaurativ al comportamentului specific lui homo sapiens; adevarata libertate si demnitate a vocatiei ontologice a personalitatii umane se bazeaza pe spontaneitatea spirituala si pe expresia creatoare care constituie aria imaginarului; imaginarul este esenta spiritului, adica efortul fiintei de a īnalta o speranta vie īn pofida lumii obiective a mortii; imaginarul este refugiul suprem al constiintei. Toate aceste afirmatii īl conduc pe Durānd spre urmatoarea sinteza : "Departe de a fi ramasita unui deficit pragmatic, imaginarul ne-a aparut, īn decursul īntregului nostru studiu, drept marca unei vocatii ontologice. Departe de a fi epifenomen pasiv, neantizare sau chiar desarta contemplare a unui trecut revolut, imaginarul s-a manifestat numai ca activitate care transforma lumea, ca imaginatie creatoare, dar mai ales ca transformare eufemica a lumii, ca

ordonare a fiintei conform unui ce mai bun" (Durānd, 1998, p. 431). Dupa cum bine se poate observa, Durānd se refera mai degraba la functiile imaginarului decāt la continutul lui. Iar arunci cānd face acest lucru, dezamageste. īn prefata la cea de-a treia editie a lucrarii sale (aparuta īn 1969) el reduce imaginarul la "ansamblul imaginilor si al relatiilor dintre imagini" (Durānd, 1998, p. 19). Totodata, el amplifica si mai mult semnificatia imaginarului īn raport cu semnificata gāndirii. Imaginarul, spune el, este "capitalul gāndit al lui homo sapiens", "marele dominator fundamentai la care vin sa se alieze toate procedurile gāndirii umane". Imaginarul este mai mult decāt epifenome-nala imaginatie la care īl reducea foarte sumara psihologie clasica; el este, dimpotriva, "norma fundamentala fata de care continua fluctuatie a progresului stiintific apare ca un fenomen anodin si lipsit de semnificatie" (Durānd, 1998, pp. 19-20). Oricāt de mare ar fi valoarea imaginarului īn cunoastere, īn existenta cotidiana, ea nu trebuie contrapusa semnificatiei gāndirii, cu atāt mai mult cu cāt cele doua mecanisme nu sunt polare, ci complementare.

Rene' de Solier (L 'artfantastique, 1961) ofera multe exemple de imaginar. īn figura 6.1. redam cāteva dintre acestea; īn (a): Picasso - Visul si minciuna lui Franco, 1937; īn (b): Henri Michaux - Ma arunc īn picioarele mele; īn (c): Braque - Pamāntul, 1950, gravura.

Cea mai ilustrativa forma de imaginar o constituie simbolul. Imaginarul simbolic era considerat de Jean Chevalier (autorul unui impresionant Dictionar de simboluri īn trei volume) ca o "raspāntie a psihismului uman, īn care se īntālnesc afectivitatea si dorinta, cele cunoscute si cele visate, constientul si inconstientul" (Chevalier, 1994, voi. I, pp. 13-14). Simbolurile reprezinta, dupa acelasi Chevalier, "īnsasi inima vietii ima­ginative" (p. 15), el este mult mai mult decāt un simplu semn, "el ne duce dincolo de semnificatie, decurgānd din interpretare, conditionata la rāndul ei de predispozitii [...] reprezinta, īntr-un anumit mod. īnvaluind īn acelasi timp; faureste, dezmembrānd" (p. 25). Rolul lui este asemanator cu cel al schemelor cognitive sau al schemelor afective, el declanseaza activitatea intelectuala, dar si mobilizeaza psihismul īn totalitatea lui. Ion Mānzat ne atrage atentia asupra faptului ca simbolul, din punct de vedere al psihologiei, nu este doar o reflectare a realului si nici macar o reflectare a reflectarii, si nici doar o constructie creatoare. "Simbolul este mai curānd renovatio, deoarece transforma lumea si omul pentru a le recrea īn modul sau specific. Psihologic, simbolul asimileaza selectiv si acomodeaza convergent, filtrānd realul, posibilul si imposibilul [ ]. Nu este un proces psihic, nici structura psihica, este un operator metapsihic" (Mānzat si Craiovan, 1996, p. 4). Imaginatia īndeplineste īn raport cu simbolul un dublu rol: pe de o parte īl creeaza, pe de alta parte īl decripteaza, nu singura, ci īn cooperare cu alte facultati psihice. Studiul simbolurilor - ca forme de imaginar - depaseste cu mult granitele psihologiei, el fiind īntreprins de multe alte stiinte (hermeneutica, arhetipologia, psihia­tria, istoria, mitologia, antropologia etc). Cu toate ca psihologia ar trebui sa fie stiinta centrala a studierii simbolurilor, adeseori lucrarile dedicate acestui subiect dilueaza informatia psihologica, o prezinta simplist si chiar deformat. La rāndul ei chiar psihologia se īnchide uneori īn sine, nereusind astfel sa creeze puntile de contact sau sa asimileze perspective de abordare pertinente. La dezideratul teoretic al conlucrarii dintre psihologie si alte stiinte īn studiul imaginarului, ar trebui sa adaugam si un deziderat practic: nevoia de a elabora, asa cum sugera Durānd, o pedagogie a imaginatiei si a imaginarului si chiar o terapie a lui, prin intermediul carora sa reeducam imaginatia pe planul traumatismului individual, sa redresam individual deficitul imaginar, izvorāt din angoasa (vezi Durānd, 1998, pp. 429-430; vezi, de asemenea, Duborgel, 1983).