Despre modalitatile fundamentale ale gândirii

Atunci când ma îndrept spre interior si devin mai acut constient de fluxul reprezentarilor, observ ca ele au o anumita ordine. Deoarece sunt atent în prima instanta la continutul concret al acestor reprezentari, ordinea lor subiacenta îmi scapa din vedere. Pentru a o constientiza ar trebui sa îmi mut atentia de pe continutul reprezentarilor asupra relatiilor care le leaga împreuna. Am nevoie deci de o atentie secunda. Este exact asa cum as fi în prima instanta prins de o serie de peisaje la parcurgerea unui drum pe munte, de farmecul propriu fiecaruia dintre ele, pentru ca în final, ajuns într-un loc unde o privire de ansamblu este posibila, sa vad cum erau situate reciproc acele peisaje. În cazul acestei atentii secunde, m-as putea concentra exclusiv asupra relatiilor de ordine, facând totala abstractie de continut. Relatiile de ordine vor ocupa în acest caz locul pe care reprezentarile obisnuite îl aveau pentru prima atentie, relatiile vor deveni ele însele pentru atentia secunda reprezentari. Oare daca continuam procedeul, este el repetabil la infinit? Vom gasi relatii ale relatiilor si apoi din nou relatii ale relatiilor ale relatiilor samd? Exista un punct terminus?

Daca atunci când vorbim de relatii ne referim la structuri originare, punctul terminus îl atingem deja facând abstractie de nivelul al doilea, pentru ca o data cu un al treilea nivel al atentiei ne situam în perimetrul constiintei fara reprezentari, al unui fel de act pur al constiintei. Acest nivel a fost numit de catre teologie nivelul apofatic, spre diferenta de orice afirmare de ordin reflexiv ce implica un continut si care este considerata catafatica. Apofaza în acest sens ar trebui numita apofaza maxima, pentru ca putem nega în sensul 'teologiei negative' atributele Creatiei pentru a-l circumscrie cât de cât pe Dumnezeu ( 13313j97n macar prin repere negative), ceea ce reprezinta un stadiu ultim al gândirii catafatice si unul prim al celei apofatice.

Acum, din punctul de vedere al unei experiente apofatice a constiintei, putem întelege mai bine experienta catafatica, orice întelegere completa realizându-se numai atunci când - dupa o adastare în preajma continutului de înteles - îl parasim iremediabil. Regasirea se face din punctul de vedere al unui sistem de referinta situat în afara lui, adica diferit sau mai cuprinzator. Daca vrem, de exemplu, sa întelegem mai bine un om si capacitatea noastra de patrundere se simte un timp îndelungat blocata în privinta lui, atunci singura solutie este înstrainarea de el, cu speranta unei reveniri pe un palier mai adânc. Problema fidelitatii devine acuta doar daca ne-am misca pe orizontala, nu si în cazul unei miscari ascensionale.

Gândirea catafatica în general, adica orice tip de gândire care afirma ceva si, aceasta înseamna, orice tip de gândire, poate fi înteleasa mai bine atunci când suprimam complet gândirea însasi. Din acest sistem de referinta a-reprezentational extrem putem spune ca exista numai doua mari tipuri fundamentale ale catafazei (ale gândirii afirmative): gândirea categoriala si gândirea fragmentara. O justificare a faptului ca numai aceste doua tipuri fundamentale sunt posibile nu se face prin apelul la autoritatea celui care a facut saltul apofatic, desi aceasta experienta este esentiala, ci prin imposibilitatea de a concepe un al treilea mod fundamental de a proceda în gândire si care sa nu reprezinte o variatiune ale celor doua tipuri numite mai sus[i]. Aceasta imposibilitate devine limpede o data încheiata descrierea celor doua tipuri.

Înainte de a pleca la drum o sa mai fac o singura observatie care modifica impresia intelectualista pe care rândurile de mai sus o pot suscita. Am vorbit anterior de gândire în sensul unei înlantuiri de reprezentari. Dar daca am concepe aceste reprezentari într-un sens larg, noncognitivist? Daca prin 'reprezentare' am întelege orice continut al constiintei, fie el în sfera cognitiva, afectiva, dispozitionala, volitiva sau al gesticii trupului[ii]? Cu alte cuvinte, daca am folosi termenul de 'reprezentare' în sensul sau cel mai larg, adecvat pentru orice continut al mintii, al interioritatii, mai mult, pentru orice continut constient sau inconstient? Prin astfel de deschideri ale generalitatii investigatiei noastre, limitele ei tind sa explodeze, facând imposibila obtinerea unui rezultat concret în spatiul limitat dedicat acestor reflectii. Ar trebui atunci sa modificam si termenul de 'gândire', sa includem psihologia abisala etc. în demersul nostru si am depasi cu mult sfera a ceea ce ne propunem aici: circumscrierea structurilor si instrumentelor a doua traditii fundamentale de gândire. Observatia aceasta însa are rolul de a indica directia în care se poate adânci cercetarea.

Fiecare produs cultural, indiferent de domeniul caruia îi apartine, ia nastere si este exprimat cu ajutorul unei structuri de gândire, care îi da atât forma (modul de argumentare, expunere etc.), cât si continut general (ideile fundamentale). De-a lungul istoriei gândirii europene par sa existe o multime de sisteme filosofice, nu toate însa reprezinta modele radical diferite de a gândi, ochelari absolut distincti prin care privim universul. Cred ca ar putea fi identificate doua mari stiluri de gândire în paleta pe care o avem pâna astazi la dispozitie: pe unul o sa-l numesc, conform celor de mai sus, 'categorial', iar cel de-al doilea, deoarece se dezvolta într-un spatiu opus din topografia reflectiei filosofice, ar purta eticheta de 'noncategorial', ceea ce ar suna însa neinformativ. De aceea l-am numit fragmentar, dar el poate fi desemnat la fel de bine prin termenii 'local', 'gândire slaba', 'gândire pe baza de exemple'. Cele doua directii de gândire nu reprezinta , într-un fel, decât doua tipuri ideale. Pentru a descrie toate propunerile oferite de istoria filosofiei europene, ar trebui, desigur, sa vorbim de subtipuri, amestecuri, hibrizi.

Deoarece sensul apare mai pregnant la confruntarea alteritatilor radicale, ma vor interesa în primul rând aceste propuneri radicale, propuneri ce sunt situate la extremitatile spectrului si pe care le voi privi drept paradigme pentru gândirea categoriala, respectiv fragmentara. Voi proceda, totusi, în aceste cazuri diferit: pentru gândirea categoriala, cu numeroase exemple în istorie, voi alcatui o imagine robot. Pentru gândirea noncategoriala nu voi merge la capatul cel mai îndepartat al spectrului (fata de traditia categoriala), care este reprezentat de postmodernism, deoarece acesta se apropie adesea de nonsens, ci ma voi opri la un singur autor: paradigma pentru traditia fragmentara este reprezentata de filosofia târzie a lui Wittgenstein.

Redând cele doua lumi situate opozitiv, ma interoghez asupra unei posibilitati minimale a lor de comunicare, daca asa ceva este în genere posibil. Distinctia între orizont transcendental nedeterminat, experienta transcendentala determinata si experienta fenomenala (neredusa) joaca un rol central aici. (Aceasta problematica nu va fi abordata în rândurile acestui articol).

Traditia categoriala:

În mare aceasta poate fi redata prin imaginea arborelui lui Porfir sau a piramidei (metafora fondatoare), care este unic, cu o baza minimala data de genurile supreme (baza epistemica, dar, de multe ori, si ontica; minimalitatea ei tine de tendinta acestui tip de gândire de a simplifica excesiv lucrurile). Aceasta baza se diminueaza la maxim daca arborele sau trunchiul de piramida se termina printr-o unica realitate: Fiinta, Absolutul, Unul etc., care aduna în sine genurile maxime (golindu-se simultan de specificitati). Cititorul trebuie sa nu uite în aceasta prezentare ca are de-a face cu un model schematic. Atât Platon, cât si Aristotel, pentru a exemplifica cu primii autori lacare apare gândirea categoriala, au înteles ca simplificarea initiala trebuie sa faca loc complexitatii realitatii. (Nu si Boethius, prin care aceasta metafora fondatoare intra în cultura Evului Mediu!).

Voi fi ceva mai explicit în privinta acestui arbore pentru cititorul care, eventual, nu a vazut niciodata o imagine sau schema a lui. Arborele lui Porfir încearca sa sistematizeze întreaga realitate gnoseologica si/sau ontologica. El este de fapt o imagine a toate cele ce sunt, a fiintarilor de orice fel, precum si a cunoasterii noastre despre ele: o imagine structurata a lor. Analogia corecta este, mai degraba, cu piramida: aceasta are un vârf care reprezinta realitatea cea mai cuprinzatoare, acea realitate care sta la baza tuturor celorlalte: Fiinta, Absolutul, Vointa (Schopenhauer) etc. Aceasta Realitate suprema cuprinde în sine genurile maxime, acele caracteristici care pot fi predicate despre întregul domeniu al fiintarilor si care sunt ceva mai informative decât Fiinta însasi. Ea cuprinde în sine genurile maxime sau categoriile, orice ar însemna aceasta 'cuprindere'. În acelasi timp, categoriile reprezinta diviziuni reciproc exclusive, sub forma unei partitii complete, a termenului prim. În raport cu el, genurile maxime sunt situate toate pe un acelasi alt palier, în modul acesta descriind doua caracteristici ce se propaga de-a lungul întregii piramide: a) coborând din vârf spre baza avem de-a face cu diferite niveluri ordonate ierarhic; b) termenii unui nivel provin prin diviziune din cei ai nivelului imediat superior (mai corect 'împartire', pentru ca întâlnim adesea 'diviziunea' unui termen într-un numar de subtermeni mai mare decât doi). Împartirea sau diviziunea genurilor maxime ne ofera genurile în mod simplu, care la rândul lor pot fi divizate în specii. Speciile unui nivel reprezinta genurile nivelului imediat inferior, astfel ca distinctia gen-specie este relativa la nivelul pe care ne plasam. Piramida noastra se termina cu fiintarile individuale.

Un exemplu este foarte usor de oferit: prietenul meu Ioanid, o persoana anumita, se afla la baza piramidei, unul dintre nenumaratii, daca nu infinitii individuali, apartinând genului bucurestean, apoi genului imediat superior, român, apoi celui de barbat alb, barbat pur si simplu, celui de om, animal mamifer, animal, fiinta vie (vietuitoare), ca în final sa se relege prin genurile maxime de la Fiinta. Acest traseu reprezinta o parcurgere a piramidei specifica doar lui Ioanid. Pentru prietena mea Arra am de-a face cu un alt traseu, iar catelului meu îi revine, deasemenea, alt traseu, precum si laptop-ului cu care scriu aceste rânduri. În acest mod toate fiintarile fara exceptie sunt individuate fara dubiu printr-un traseu unic în cadrul piramidei. Toate aceste trasee încearca sa reduca bogatia nenumaratilor individuali la un numar minim de genuri maxime si în final la unicitatea Fiintei.

La fel de importanta ca baza minimala este ordonarea cristalina a ramurilor acestui arbore, care este în acelasi timp o ordonare completa a lumii. Aceasta ordonare cristalina genereaza o ierarhie a straturilor si un fir linear al explicatiei (explicatii de tip cauzal, un anumit tip de inferente între general si particular) ce este directionat univoc de ordonarea de mai sus si de sensul precis definit al cuvintelor (genuri, specii). Firul explicativ este linear pentru ca el nu are voie sa 'sara de pe o creanga pe alta' (interdictia transgresarii genului, 'categorial fallacy' a lui Aristotel).

Tendinta spre generalitate si uniformitate conduce la un dezinteres fata de diversitatea fenomenelor reale. Accentul este pus nu pe exemple si analiza lor, ci pe abstract. (La Kant acest lucru este extrem: individualul nu este considerat decât în a treia Critica. Cele câteva sute de pagini ale primei Critici se ocupa cu nivelul transcendental-abstract al formelor pure, adica al categoriilor si principiilor).

Forma de expresie a acestei traditii este teoria, care înainte de a fi privita ca structura cognitiva, trebuie considerata ca semn al dorintei unui rezultat definitiv[iii]. Filosofia sau stiinta încearca sa ofere o imagine finala si definitiva asupra lumii (un set de adevaruri). Deoarece ea stie starea lumii generala, aceasta traditie are tendinta de a amenda abaterile (de la adevar si conduita moral buna): este o traditie autoritara.

Avem de-a face cu o distinctie neta între planurile gândirii, limbajului, lumii (realitatii) si actiunii.

Traditia noncategoriala (fragmentara)

Metafora fondatoare este aici cea a firului de lâna compus din suvite care se suprapun partial sau, mai corect, cea a labirintului de tip retea (expresia lui Umberto Eco). Acest tip de metafora elimina discursul în termeni de verticalitate: nu avem de-a face cu un 'mai adânc' sau 'mai sus', cu o 'radacina comuna' etc. Din punct de vedere al structurii ea este compusa din filamente ordonate local (iar nu dintr-un haos total), lipsa unei baze minimale si a unei ordonari generale a lumii, lipsa straturilor atât de importante pentru traditia categoriala. Disparitia ordinii generale si a sensului strict, univoc determinat, al cuvintelor conduce la abandonarea idealului cristalinitatii. În locul caracteristicilor traditiei marcate de 'setea de generalitate', apare analiza exemplelor, cercetarile locale, considerarea situatiilor particulare. A vedea aspecte din puncte de vedere diferite ia locul setei de generalitate. Semnificatia entitatilor (care pot fi obiecte, actiuni, gânduri, cuvinte si care nu pot fi distinse net prin moduri absolut proprii de a-si dobândi semnificatia) apare într-o retea plurivalenta. (La G. Deleuze: gândirea rizomatica). Drept rezultat, domeniile traditional separate ale realului (ale filosofiei): gândirea, realitate, limbajul si actiunea umana sunt interconexe într-o modalitate, deasemenea, plurivalenta. Sensul nu apare drept situat într-un domeniu general, ontic sau/si epistemic separat, ci este local si poate fi dat pur si simplu de modul cum manipulam ceva (un cuvânt, un lucru). Locul teoriei este luat de propunerea unor exercitii terapeutice (Wittgenstein). Din aceasta cauza, ca si prin lipsa unei ordini cristaline generale, care sa poata genera strategii de decizie generala, aceasta traditie nu poate impune autoritar vreun adevar, de aceea ea poate fi caracterizata mai degraba drept o traditie 'laxa'.

Având o prima caracterizare a acestor traditii de gândire ne putem întreba asupra relatiei dintre ele? Exista o traditie mai 'Traditie', exista un mod de gândire 'mai bun'? O asemenea ierarhie este imposibil de facut: indiferent ce argumente s-ar aduce în privinta unei asemenea ierarhizari, contraargumentele sunt si ele simultan prezente. De exemplu, într-un studiu[iv] care - în privinta tematicii - este cel mai apropiat de reflectiile acestor rânduri, Umberto Eco confera prioritate a ceea ce eu numesc aici 'traditia fragmentara', iar în termenii lui 'gândire slaba'. Modul de argumentare al lui Eco este urmatorul: el pleaca de la traditia categoriala ('gândirea forte'), pe care o împarte într-un mod just într-o gândire organica si una ce construieste o lume-model. Pe aceasta din urma o sa o numesc gândire categoriala combinatorica sau dihotomica din ratiuni care vor deveni evidente atunci când voi ajunge la analiza ei. Interesul lui Eco se plaseaza la nivelul semanticii, fapt ce tine de o anumita evolutie în filosofie în prima jumatate a secolului XX. În cadrul semanticii, Eco arata cum pretentia de precizie în definitia termenilor (de închidere a întelesului cuvintelor într-o sfera determinata), pretentie pe care o considera caracteristica 'de dictionar' a traditiei categoriale, nu poate fi îndeplinita de facto si de aceea la nivelul semnificatiei aceasta precizie explodeaza într-o diversitate 'enciclopedica' (polivalenta a sensului), care submineaza - dupa Eco - traditia categoriala. Argumentul este, fireste, just si ingenios, însa nu tine cont de un fapt banal: acela conform caruia si gândirea slaba este subminata de tendinta spre ordine, de existenta unor arbori cel putin locali, care îi submineaza puritatea. În acest sens, argumentului lui Eco dupa care gândirea slaba, adica traditia fragmentara, ar trebui sa ia locul celei tari din cauza elementelor subversive existente în cea de-a doua traditie, i se poate replica usor ca tot la fel traditia categoriala ar trebui sa ia locul celei fragmentare atunci când observam în interiorul ultimei elemente subversive.

Prin urmare, diferenta modului de abordare pe care îl favorizez în raport cu unul de tip Eco este marcat în primul rând de o tratare echivalenta si nonierarhica a celor doua traditii. În al doilea rând, deoarece instantele celor doua directii de gândire se întind din Antichitatea greaca si pâna astazi, nu ma voi plasa într-un unghi particular din care sa privesc lucrurile ('semantica', 'limbajul' etc.), ci în voi trata întreaga problematica general: ontic, epistemic etc. Voi mentine puritatea celor doua traditii drept modele ideale, permanent însa intervenind 'corecturile' necesare pentru a da seama de complexitatea gândirii si realitatii. Astfel, elementele care pentru Eco sunt subversive si ne justifica sa abandonam un drum, pentru mine reprezinta doar elemente ce indica complexitatea Realului. În spiritul observatiei lui Whitehead despre istoria filosofiei, Platon - primul nume la care apare gândirea categoriala - este, totodata, si primul care da seama de elementele 'subversive', ce privesc caracterul complex al Realului.

O data delimitate cele doua tipuri ideale[v], ne putem ocupa de diferite variatiuni ale lor. Gândirea categoriala are numeroase reprezentari de-a lungul istoriei: de la 'Sofistul' lui Platon, la Aristotel ('Categoriile', Metafizica, cartea Δ, Analiticele secunde II, De partibus animalium), de la Porfir si Boethius la întreaga 'cearta a universaliilor' din Evul Mediu, apoi Kant si, în secolul XX, Husserl în prima parte a filosofiei sale, Whitehead cu 'Process and Reality', Wittgenstein cu 'Tractatus logico-philosophicus'.

În cealalta traditie, avem dialogurile socratice, Wittgenstein II, Heidegger dupa 'Kehre', iar în marginea ei, poate ca o un alt treilea curent cu o structura fundamentala insulara sofismul antic si diferite variante ale postmodernismului.

Important de pus în evidenta este, deasemenea, modul cum aceste doua traditii se regasesc la toate nivelele activitatii umane: de la teoretizarea abstracta, pâna la nivelul cel mai practic al atitudinilor si comportamentelor individuale sau de grup. Voi specifica într-un studiu viitor aceasta impregnare a celor doua traditii în sfera larga a culturii, luând drept domeniu de cercetare stiinta si, mai exact, mecanica cuantica. Aici putem regasi cu usurinta în secolul XX ambele directii de gândire. Aceasta investigatie pe cazul fizicii, una dintre stiintele tari ale naturii, mai aduce, în plus, un rezultat neasteptat: tipul de cercetare wittgensteinian poate fi aplicat chiar si stiintei, desi Wittgenstein însusi nu prevazuse aceasta posibilitate. Pentru el tipul de demers filosofic propus era distantat, ba chiar opus, fata de cel al stiintei. Turnura pe care a luat-o limbajul fizicii în a doua jumatate a secolului XX face ca el sa fie la fel de adecvat analizei fragmentare, asemenea limbajului filosofic si comun pe care Wittgenstein îl avea în vedere. (O aceeasi analiza se poate face în perimetrul istoriei, filozofiei culturii, filozofiei stiintei etc.)

Reprezentarile plastice nu sunt de dispretuit, ci din contra sunt foarte sugestive, în încercarea de a întelege structurile abstracte. De aceea în cele ce urmeaza o sa ilustrez cu ajutorul lor traditiile prezentate si modul în care structura fundamentala a unei traditii (sau subtraditii) - considerata drept un obiect matematic - ar putea genera printr-o transformare functionala celelalte structuri existente.

O sa plec de la traditia categoriala organica mergând apoi spre celelalte traditii. Filosoful de origine româna Mihai sora[vi] este o întrupare perfecta a curentului de gândire categorial organic. Modelul sau ontologic este prezentat în a doua sa carte, 'Sarea Pamântului', în ziua a cincea si dezvoltat în cea de a sasea zi din cele 12 zile ale lucrarii conceputa sub forma unui dialog, precum si în cea de-a treia carte 'A fi, a face, a avea'. Un model al tuturor relatiilor de fiintare si cunoastere nu poate fi unul spatial, pentru ca nu avem de-a face cu un model fizic al cosmosului, desigur, ci cu un model ce include si acele modalitati de fiintare ce nu sunt spatiale (în lucrarea de mai sus întreg domeniul interior al 'putintelor'). Prin urmare, sfera[vii] ca model geometric nu este decât o reprezentare simbolica a modelului ontologic. O sa utilizez în continuare acest simbol pentru a ajunge la toate traditiile prezentate anterior.

Suprafata sferei este reprezentata de planul individualelor sau al actualitatii existentiale, AE. Interioritatea este 'locul' posibilului, începînd cu putintele terminale ce corespund fiecarei AE, trecând prin putintele intermediare (ceea ce traditional si-ar avea oarecum echivalentul în genurile ordonate ierarhic) si pâna în centrul sferei unde UP este acel 'infinit de compenetratie' care face posibile atât interiorul sferei, cât si suprafata ei ultima. În mod paradoxal, raza acestei sfere este nula, pentru ca spre diferenta de traditia categoriala medievala (cel putin cea realista) putintele oricarei actualitati existentiale sunt perfect solidare cu aceasta din urma.

Ce s-ar întâmpla daca printr-o operatie geometrica am desfasura suprafata sferei? (Este uimitor cât de mult se extinde analogia între geometrie si ontologie!) 'Daca deci am desfasura sfera pâna ce am obtine o planisfera, locul geometric al interioritatii ar fi verticala...' (Sarea Pamântului, p.121):