Determinantii perceptiei

Determinantii perceptiei

Fiind prin excelenta un proces relational, perceptia este influentaca în desfasurarea ei concreta de o multitudine de factori. A.F. Witting si G. Williams (1984) îi împar[eau în factori externi (obiectul, miscarea, organizarea etc), factori interni (setul, atentia, motivatia) sifactori relationali (ce rezulta din interactiunea primelor doua categorii). în

acest paragraf ne vo 343h77d m opri atât asupra influentei acestor factori asupra procesului perceptiv, cât si asupra consecintelor lor teoretico-metodologice.

4.1. Determinantii exteriori

în aceasta categorie intra, în principal, caracteristicile stimulului (intensitate, durata, frecventa etc), dar si unele particularitati ale contextului în care acesta apare (volumul câmpului perceptiv, omogenitatea si heterogenitatea acestuia, raporturile spatio-temporale dintre stimuli etc).

Cercetarile experimentale au demonstrat ca intensitatea stimulului cea mai favo­rabila, care asigura o perceptie optima, este cea medie. Intensitatile puternice sau foarte slabe, în afara de faptul ca devin greu accesibile, produc unele efecte nefavorabile (tocesc acuitatea senzoriala, favorizeaza omisiunea semnalelor, ceea ce duce la scaderea capacitatii rezolutive si la aparitia unei stari generale de disconfort psihic). Asadar, gradul de organizare si de stabilitate a perceptiei nu este acelasi pe întreaga întindere a registrului valorilor fizice ale stimulului. Dimpotriva, el creste sau scade pe masura ce valorile respective se apropie sau se îndeparteaza de zona discriminabilitatii optime. Apoi, desi structural stimulul ramâne acelasi, daca durata lui scade sub o anumita limita, identificarea si diferentierea lui devin dificile, în timp ce daca durata de actiune a stimulului depaseste o anumita valoare, imaginea devine stearsa datorita saturatiei. în plus, un stimul cu aparitie frecventa este perceput mai repede decât altul din aceeasi categorie, dar care apare la intervale mai mari de timp.

Importante sunt însa nu numai caracteristicile propriu-zis fizice ale stimulului, ci si valoarea lor intrinseca pentru stimulul dat. însusirile stimulilor se deosebesc între ele prin gradul lor de relevanta, unele dintre ele fiind foarte relevante, altele mediu sau slab relevante, în timp ce altele sunt pur si simplu irelevante. Rolul lor în perceptie poate fi demonstrat cu ajutorul unor stimuli incompleti, din care lipsesc unele însusiri (parti din stimul). Daca din stimulii respectivi lipsesc însusirile (partile) irelevante (ca în figura 2.17), atunci perceptia se va realiza corect, fara prea mare dificultate. Daca însa

din stimuli lipsesc însusirile (partile) relevante (ca în figura 2.18) vom avea o imagine unitara, globala, dar a altui stimul. Nu mai percepem litera B, de exemplu, ci cifra 3 sau literele E si F. Cercelarile experimentale au aratat ca pentru figurile geometrice foarte relevante sunt punctele care marcheaza vârfurile unghiurilor, curburile si limitele laturilor. Gradul de relevanta a însusirilor stimulilor afecteaza deci integralitatea percep­tiei. Desi în ambele cazuri imaginea ramâne integrala, în cel de-al doilea caz ea se converteste în imaginea altui stimul. Este vorba tot de "un întreg", dar de "alt întreg".

Dependenta perceptiei de particularitatile stimulului este ilustrata de cercetarile întreprinse de D.E. Berlyne (1958). Psihologul american a folosit perechi de stimuli diferentiati între ei prin: modul de dispunere (simetrica sau asimetrica); cantitatea elementelor (mai putine sau mai multe,); natura materialului (omogen sau eterogen); particularitatile contururilor (regulate sau neregulate); familiaritatea (imagini reale sau absurde, incongruente, obtinute prin "amestecarea" partilor componente ale unor animale); juxtapunerea elementelor (fireasca sau absurda) (vezi fig. 2.19). Subiectul, amplasat într-o camera întunecoasa, avea posibilitatea de a-si prezenta la tahistoscop imagini a caror durata de expunere era de 0,14 secunde. Se trecea la expunerea unor noi imagini numai dupa ce subiectul anunta ca a terminat cu precedenta. înregistrându-se directia privirii si durata integrala a explorarii stimulilor, s-a constatat ca aceasta din urma este mai mare în cazul celei de-a doua categorii de stimuli din fiecare dintre perechile de mai sus. Asadar, complexitatea, noutatea, incongruitatea stimulilor etc. creeaza unele dificultati perceptiei. Mai târziu (în 1966) Berlyne a clasificat în trei categorii proprietatile stimulilor capabile a influenta perceptia : psihofizice (variabile fizico-chimice masurabile ale stimulilor); ecologice (proprietatile stimulului determinate de semnificatia lui bio­logica) ; colative (particularitatile stimulului care depind fie de compararea diferitelor elemente, fie de compararea stimulului actual cu cel perceput anterior).

La fel de important pentru perceptie este si contextul în care apare stimulul ce urmeaza a fi receptionat. Când un stimul se detaseaza de fond, este perceput mult mai usor. Dimpotriva, când el este foarte asemanator fondului, fiind asimilat de el, diferentierea lui devine aproape imposibila. Detasarea câinelui dalmatian din fondul pe care este

amplasat (vezi fig. 2.6) este foarte dificila. Ea este chiar imposibila daca n-am sti sau daca n-am fi ajutati sa stim dinainte ce reprezinta. Uneori stimulul ia valoarea contextului (câmpului) în care este amplasat. Acest lucru se produce mai ales când avem de-a face cu stimuli ambigui. De exemplu, stimulul ambiguu din centrul figurii 2.20 este perceput ca litera B într-un complex de litere si ca numarul 13 într-un context de numere.

Cercetarile care iau în considerare importanta factorilor externi în perceptie au o dubla semnificatie: pe de o parte, ele demonstreaza obiectualitatea perceptiei, faptul ca ea reflecta obiecte substantiale exterioare si nicidecum starile interne ale constiintei; pe de alta parte, ele scot în relief caracterul dinamic ti variabil al perceptiei, uneori chiar probabilist, dependent de dinamica si variabilitatea obiec­telor externe. Imaginea perceptiva nu este statica, nu are un caracter mecanic-proiectiv, nu este absolut identica cu

obiectul, ci presupune o nota de relativitate data de particularitatile concrete ale stimulilor si mai ales ale situatiilor în care ei sunt prezentati. Am putea afirma chiar ca imaginea se pozitiveaza, în sensul devenirii ei cât mai coerente si adecvate în raport cu obiectul sau, dimpotriva, se negativeaza, în sensul slabirii si alterarii ei în functie de valorile optime "sau "critice" ale stimulilor si contextelor perceptuale.

Asemenea cercetari i-au facut însa pe unii autori sa exagereze rolul factorilor exteriori ai perceptiei. Semnificativa din acest punct de vedere ni se pare a fi teoria psihologica a perceptiei elaborata de J.J. Gibson (1904-1981) în cele trei carti ale sale: Perceptia lumii vizuale (1950); Simturile considerate ca sisteme perceptive (1966); Studiul ecologic al perceptiei vizuale (1979). Psihologul american porneste nu de la studiul iluziilor, cum faceau majoritatea cercetatorilor prin anii '4O-'5O, ci de la studiul perceptiei corecte, de altfel singura veritabila. El considera ca perceptia nu este altceva decât o "priza de contact cu mediul", nicidecum numai o "priza de constiinta", cum credeau intro-spectionistii, sau numai un "comportament", în viziunea behavioristilor. "Priza de contact cu mediul" nu sadeste în organism sau în individ un proces de organizare a informatiilor, pentru ca aceasta organizare exista deja în stimul. Gibson nu se centreaza pe studiul mecanismelor care fac trecerea de la senzatie la perceptie, ci pe studiul stimulului cu caracteristicile de organizare ale

acestuia, susceptibile a explica functionalitatea adevarata a perceptiei. Dat fiind faptul ca stimulul contine în el toata informatia pertinenta necesara perceperii si cunoasterii Iui, nu mai este nevoie ca subiectul sa "proceseze informatia" sau sa-i "construiasca semni­ficatia". Informatia se afla deja în structura stimulului, iar semnificatia - în reactia subiectului. între structura stimulului si reactia subiectului exista o corespondenta directa, de aceea subiectul nu resimte nevoia de a-si reprezenta lumea, reprezentarea fiind, dupa Gibson, postperceptiva. Esenta conceptiei lui Gibson cu privire la perceptie este con­densata în doua concepte introduse si dezvoltate de el. Primul, conceptul de sistem perceptiv adaptat Jilogenetic prelevarii informatiei pertinente, desemneaza sistemul care integreaza organele de simt (componentele senzoriale) si orientarea receptorilor (compo­nentele motrice) spre un spatiu, un obiect, un eveniment, ca aspecte pertinente ale mediului celui care percepe. Cel de-al doilea concept, affordance, se refera la combinatia dintre trasaturile de suprafata si de substanta ale stimulului, astfel încât acesta sa devina semnificativ pentru subiect. Affordance este mai degraba o proprietate psihologica a stimulului, desemnând valoarea de utilizare a acestuia. Se sugereaza astfel faptul ca perceptia mediului se realizeaza nu numai in functie de însusirile si caracteristicile fizice ale stimulului, ci si dependent de posibilitatile de actiune pe care acesta le ofera. De exemplu, stiu ca un obiect mic poate fi apucat, în timp ce altul mare, nu. Affordance fiind ansamblul aspectelor psihologic pertinente si semnificative ale mediului fiintelor vii, va fi determinat conjunctural atât de caracterele fizice ale unui obiect, cât si de capacitatile senzoriale, motorii si mintale ale fiintelor. Aceasta face ca unul si acelasi obiect sa dispuna de affordance diferite pentru un animal, un copil, un adult, pentru o

situatie sau alta. Dat fiind accentul cu totul deosebit pus de Gibson pe mediu, pe caracteristicile stimulului, teoria lui este cunoscuta sub denumirea de "teoria perceptiei directe" sau "teoria ecologica a perceptiei".

Pe aceeasi directie se înscriu si cercetarile întreprinse de Navon (1977), care foloseste stimuli ce contin aspecte globale, dar si aspecte (detalii) locale. Din combinarea acestora se obtin doua categorii de stimuli: consistenti global-local, când organizarea completa a figurii este concordanta cu organizarea ei locala, ca în figura 2.21; inconsistenti global-local. pentru câ organizarea completa nu este în acord cu informatia locala, ca

Punându-i pe subiecti în situatia de a preciza într-o serie de experimente caracteristicile globale ale stimulilor (situatia directionala global) si într-o alta serie de experimente detaliile lor (situatia directionala local), Navon a demonstrat ca în ambele situatii, aspectele globale ale figurii manifesta dominanta asupra celor locale (timpul de percepere a lor era mai mic). Unii autori au confirmat concluziile lui Navon aratând ca într-adevar procesarea globala este mai rapida decât cea locala, altii, în schimb, au aratat ca procesarea globala sau locala depind de caracteristicile stimulului. Daca acesta difera în marime si spatiu, atunci procesarea se realizeaza in mod diferit. Aspectele globale ale stimulului erau identificate mai rapid daca întregul pattern perceptiv era mai mic §iinvers, aspectele locale erau identificate mai rapid daca întregul pattern era mai mare. si într-un caz, si în altul însa, esentiale s-au dovedit a fi caracteristicile stimulului si nicidecum cele ale subiectului care percepe (vezi Coreu, Porac si Ward, 1984, pp. 359 si urm.).

4.2. Determinantii interiori

Acesti factori sunt foarte numerosi, începând cu prezenta sau absenta atentiei si motivatiei si terminând cu trasaturile âispozitionale de personalitate. Se pare ca cei mai importanti sunt cei care se grupeaza în jurul motivatiei si setului. Asupra acestora ne vom opri pe scurt în continuare.

Motivatia, ca stimul intern care determina, dirijeaza si directioneaza comportamentul, instiga activitatea individului, nu poate sa nu influenteze si modul de percepere a obiectelor si fenomenelor lumii exterioare. Diferitele forme si structuri motivationale, începând cu unele simple, primare, cum ar fi trebuintele biologice, si terminând cu cele superioare, îsi pun amprenta asupra perceptiei, influentând rapiditatea, volumul, corecti­tudinea, selectivitatea ei.

Foamea, setea, recompensele, pedepsele, valorile atribuite obiectelor, valorile per­sonale etc. determina în larga masura perceptia. Experimentele facute asupra perceperii

unor imagini ambigue, cu subiecti care au fost privati de hrana mai multe ore, demonstreaza influenta trebuintelor biologice asupra perceptiei. Levine, Chein si Murphy (1942) au lucrat cu doua grupuri: unul experimental, privat de hrana; altul de control, neprivat de hrana. Sarcina subiectilor din ambele grupuri era de a denumi o serie de imagini ambigue, unele acromatice, altele cromatice. S-a constatat ca la subiectii privati de hrana, numarul imaginilor acromatice asociate cu denumiri (continuturi) alimentare creste dupa 3 ore, chiar dupa 6 ore, dar scade dupa 9 ore. La subiectii privati de hrana carora le fusesera prezentate imagini cromatice, numarul asocierilor cu continuturi alimentare creste dupa 3 ore, dar scade dupa 6 ore. La subiectii grupului de control, deci neprivati de hrana, nu s-a constatat un asemenea fenomen. De aici, concluzia ca satisfacerea sau nesatisfacerea unor trebuinte influenteaza nu doar rapiditatea, volumul perceptiei, ci chiar continutul ei. Nu-i de mirare ca automobilistii înfometati percep foarte bine toate firmele de restaurante aflate pe marginea soselei, în timp ce alte firme nu sunt nici macar remarcate. Unele firme sunt percepute chiar incorect. De pilda, în loc de "stakes" (tarusi) se citeste "steakes" (fripturi).

Alte cercetari evidentiaza rolul recompenselor si pedepselor în perceptie. Proshansky §i Murphy (1942), efectuând un experiment de apreciere a lungimilor unor linii (aprecierea celor lungi fiind urmata de o mica recompensa, în timp ce aprecierea celor scurte - de o pedeapsa, subiectii primind o suma de bani în primul caz si luându-li-se înapoi în cel de-al doilea caz), au descoperit ca în situatia în care s-a lucrat fara recompense si pedepse subiectii manifestau tendinta de a judeca liniile ca fiind mai lungi. Subiectii din lotul de control, care nu au fost nici recompensati, nici pedepsiti, n-au manifestat aceasta tendinta. Schafer si Murphy (1943) au demonstrat acelasi lucru folosind fi­guri ambigue. Unor subiecti li s-au prezentat separat fiecare dintre partile unei figuri globale, prezentarea unei parti fiind recompensata iar a celeilalte parti sanctionata. Dupa mai multe pre­zentari li s-a aratat la tahistoscop figura globala (vezi fig. 2.23) si au fost rugati sa spuna ce anume vad. Rezultatele au aratat ca la subiecti a aparut tendinta de a percepe mai degraba pro­filul recompensat decât pe cel ne recompensat. Extrem de cunoscut si des citat (nu numai in psihologia generala, ci si în psihologia sociala) este si experimentul facut de Bruner si Goodman (1947) referitor la aprecierea marimii unor mo­nede de catre doua grupe de copii, unii proveniti

dintr-un mediu de saraci, altii dintr-un mediu de bogati. La ambele grupe de copii a aparut tendinta de a supraestima marimea monedelor (care trebuia redata prin desen), dar ea a fost mai mare la copiii saraci. La grupul de control care a avut de apreciat marimea unor bucati de carton, identica cu cea a monedelor, aceasta tendinta nu s-a manifestat, marimea cartoanelor fiind indicata corect. Multe alte cercetari experimentale au pus în lumina rolul caracteristicilor individuale, al trasaturilor de personalitate sau al

dispozitiilor. Postman, Bruner si McGinnies (1948), pentru a nu ne referi decât la un singur exemplu, prezentând 36 de cuvinte dintre care 6 vizau cele 6 valori stabilite în scala lui Allport si Vernon, au constatat ca acestea din urma erau percepute mult mai repede decât celelalte. O prezentare magistrala a acestor tipuri de cercetari poate fi gasita în lucrarea lui Allport (1955), capitolele XIII-XVI, pp. 304-436.

Am staruit mai mult asupra acestor experimente deoarece atitudinea cercetatorilor fata de ele este extrem de variata. Unii le apreciaza, le preiau, imagineaza variante noi, altii le critica si le resping. în unele manuale si tratate americane de psihologie astfel de experimente nici nu figureaza, ele fiind considerate ca neconcludente. în principal li se reproseaza faptul ca înregistreaza reactiile verbale ale subiectilor, or, nu se stie în ce masura acestea sunt expresia directa a unor motivatii. Se pare ca în astfel de experimente sunt conditionate însesi reactiile verbale. Apoi, in cazul experimentelor cu animale, durata privarii de hrana poate fi utilizata drept indicator al trebuintei, fapt care nu mai este valabil pentru om, deoarece la acesta intra în functiune alte fenomene psihice si fiziologice. De exemplu, cresterea sau scaderea pragului perceptiei poate fi în functie de obisnuintele oamenilor de a mânca la ore fixe. Se poate, de aceea, ca nu durata privarii de hrana sa fie semnificativa în determinarea intensitatii trebuintei, ci numarul de ore care precede momentul obisnuit de luare a mesei. Extrem de criticat a fost experimentul lui Bruner si Goodman, contestându-i-se esantionarea, alegerea stimulilor si a procedurii experimentale. Se poate presupune ca saracia antreneaza atractia catre bani, s-au întrebat cercetatorii ? Copiii saraci difera de cei bogati prin gradul lor de familiarizare cu piesele monetare si nu prin motivatia lor, au raspuns ei. La fel de contestat a fost si conceptul de "aparare perceptiva" propus de McGinnies în 1949, în urma unor experimente de percepere la tahistoscop (cu marirea timpului de expunere pâna la recunoastere) a cuvintelor neutre si a celor asa zise tabu, cu utilizare interzisa. Masurând timpul reactiei si reactiile emotive la ambele categorii de cuvinte, el a constatat ca la cuvintele tabu (penis, testicul, vagin, clitoris etc.) subiectii erau ezitanti, aveau rezerve, manifestau puternice reactii emotive. McGinnies considera ca majoritatea oamenilor au învatat înca din copilarie sa evite aceste cuvinte, fiind chiar pedepsiti daca le folosesc. Fata de aceste cuvinte apare un fel de teama, de anxietate care nu dispare nici la vârsta adulta. Ca urmare, ei manifesta un comportament perceptiv de aparare atunci când sunt nevoiti sa Ie perceapa sau sa le pronunte. Cei care l-au combatut pe McGinnies au aratat ca rezultatele lui se explica prin insuficienta familiaritate cu cuvintele tabu, acestea nefîind citite prea frecvent în diferite lucrari si documente. în 1950, Howes si Solomon explica rezultatele obtinute de McGinnies prin ceea ce ei denumesc "prejudecata raspunsului". Subiectii au recunoscut cuvintele tabu la fel de repede ca si pe celelalte, dar n-au dorit sa arate ca le identificasera, atât timp cât nu fusesera siguri ca într-adevar era vorba despre cuvintele respective (vezi Allport, 1955, p. 332 ; de asemenea: Hayes si Orrell, 1997, p. 186). în ciuda acestor controverse, uneori incitante, nu se poate face abstractie de interventia în perceptie a unor factori noncognitivi, cum sunt cei afectiv-motivationali.

O influenta la fel de importanta asupra perceptiei o are §i setul, starea de pregatire interna în vederea receptarii. La simpozionul de la Bordeaux asupra atitudinilor (1959) se arata ca setul, ca "variabila intermediara", desi desemnata în diferite limbi cu denumiri diverse (expectancy, tendency, einstellung, attitude, montaj, ustanovka) nu este altceva decât "predispozitia capabila de a orienta activitatea subiectului într-o anumita directie" (Paillard, 1961, p. 7). Pentru Foster (1962) setul este starea de asteptare a obiectelor, a trasaturilor lor caracteristice, a evenimentelor sigure, implicând restrângerea

numarului de evenimente pentru care subiectul este pregatit. Setul se exprima în promptitudinea, pregatirea de a percepe sau de a raspunde într-un anumit mod, în atitu­dinea care faciliteaza sau predetermina un anumit efect (vezi Munn, 1965).

Un experiment extrem de simplu demonstreaza rolul setului în perceptie. Sa pornim de la cele trei portrete prezentate în figura 2.24. Daca aratam unui subiect imaginea (a), celelalte doua fiind acoperite, este foarte probabil sa ne spuna ca vede "o batrâna". La fel de probabil este ca atunci când îi prezentam imaginea (c), celelalte doua fiind acoperite, sa primim acelasi raspuns. Daca prezentam unui alt subiect imaginea (b), celelalte fiind acoperite, mai mult ca sigur ni se va spune ca vede "o tânara". Când îi vom prezenta imaginea (c), celelalte fiind acoperite, raspunsul va fi foarte probabil "o tânara".

Asadar, aceeasi imagine (c) reprezinta pentru unul ceva, pentru altul altceva. Primul subiect, vazând initial "o batrâna", si-a dezvoltat dispozitia perceptiva de a vedea în continuare acelasi lucru, în timp ce la celalalt subiect s-a format dispozitia perceptiva de a vedea "o tânara", dispozitie care persista si influenteaza perceptiile ulterioare.

Interventia setului în perceptii se soldeaza cu o multitudine de efecte. Unul dintre ele este asimilarea pozitiva (integrarea adecvata, rapida a stimulilor). Daca prezentam la tahistoscop doua serii de imagini (întâi una cu imagini stilizate ale unor obiecte, apoi alta cu imagini fotografice ale acelorasi obiecte), vom constata ca perceperea celor din seria a doua va avea loc mult mai rapid si corect decât daca ele ar fi fost prezentate neprecedate de primele. Aceasta, deoarece prezentarea primei serii a creat o stare de pregatire favorabila perceperii noilor imagini. Un alt efect al setului, contrar primului, ii reprezinta asimilarea negativa (denaturarea imaginii actuale a obiectului, identificarea lui eronata). Prezentarea la tahistoscop a unor cuvinte în limba româna, urmata de prezentarea unor cuvinte într-o alta limba (franceza, engleza), se soldeaza cu perceperea cuvintelor din seria a doua ca apartinând limbii române. Setul fixat anterior opereaza de data aceasta ca un mecanism asimilativ deformant. Un al treilea efect al setului asupra perceptiei îl constituie transformarea (rezultata din îmbinarea celorlalte doua categorii de efecte, care duce la aparitia unei imagini perceptive categorial concordante cu stimulul real, dar individual neidentica, anumite însusiri particulare ale stimulului fiind deformate). Acest

tip de efect apare în cazul diferitelor categorii de iluzii. De exemplu, în cazul iluziei de greutate a lui Charpentier, doi cilindri de aceeasi greutate, dar cu volum diferit, vor fi perceputi ca fiind inegali în greutate (cel mare va fi perceput ca fiind mai usor, cel mic ca fiind mai greu). Un asemenea efect se datoreaza pregatirii anterioare a muschilor. stim din experienta proprie ca obiectele mari sunt de obicei grele, de aceea ne pregatim muscular mai intens pentru a le ridica, în timp ce obiectele mici sunt socotite ca mai usoare, ceea ce face ca si pregatirea musculara pentru ridicarea lor sa fie mai redusa. "Venind" catre cilindrul mai mare cu o pregatire mai intensa a muschilor, prin contrast, el ni se va parea mai usor si invers, "venind" insuficient pregatiti muscular catre cilindrul mic, tot prin contrast, el ni se va parea a fi mai greu (informatii suplimentare referitoare la aceste efecte vezi în Golu, 1971, pp. 93-108).

Interesante pentru demonstrarea rolului esential al atitudinii perceptive sunt experi­mentele efectuate de Paul Fraisse (1911-1996) si colaboratorii sai (1961). Sunt prezentate simultan la tahistoscop cifre, litere si semne de punctuatie în trei situatii experimentale : prima - fara set; a doua - cu set (se atragea atentia subiectului de a relata numarul cifrelor prezentate); a treia ~ tot cu set însa diferentiat (subiectului i se atragea atentia asupra unei categorii de stimuli, dar i se cerea sa relateze despre ei în ultimul rând). Procentajul maxim de raspunsuri corecte s-a obtinut la cea de-a doua varianta experi­mentala ; în prima predomina efectul ordinii prezentarii stimulilor; în ultima, atât setul, cât si ordinea erau neutralizate. Experimentul prezinta un dublu interes: aduce argumente în favoarea setului în perceptie ; sugereaza posibilitatea disocierii setului perceptiv de cel mnezic (în cea de-a treia faza experimentala este vorba despre o reproducere întârziata, interferenta însa cu reproducerea primelor doua categorii). De altfel, Munn va propune mai târziu diferentierea setului receptor de cel motor si intelectual.

Cercetarile centrate pe evidentierea factorilor interni în perceptie au condus la elaborarea unor noi teorii ale acestora. Cea mai interesanta este cea formulata prin anii '40 si denumita mai târziu de G.W. Allport (1955) teoria "statului central director". Aceasta teorie porneste de la premisa ca esentiali pentru perceptie sunt factorii comporta­mentali (trebuinte, valori, tensiuni, experiente anterioare etc), cei exteriori fiind limitativi. Experimental, teoria se demonstreaza prin limitarea la minim a informatiei perceptive externe sau prin prezentarea unor stimuli ambigui care sunt structurati tocmai in functie de "statul major director". Bruner si Postman au integrat-o în 1951 în asa-numita "teorie a ipotezei". "Prin ipoteza noi întelegem asteptarile si predispozitiile organismului care servesc la selectionarea, organizarea si transformarea stimulului provenit din exterior", scria Postman în 1951 (apud Dumaurier, 1992, p. 78). Dupa opinia initiatorilor teoriei, perceptiile sunt procese care se desfasoara în trei faze:

formularea ipotezelor asupra stimulilor ;

strângerea informatiilor asupra ipotezelor ;

acceptarea sau respingerea ipotezelor.

"Forta" unei ipoteze depinde de : frecventa confirmarilor (cu cât un obiect a fost perceput de mai multe ori, cu atât el va fi perceput mai bine); "monopolul" unei ipoteze sau numarul ipotezelor de rezerva (cu cât sunt mai putine ipoteze, cu atât forta lor creste); suportul cognitiv al ipotezelor (cu cât o ipoteza este mai bine integrata într-un sistem de informatii sau de alte ipoteze, cu atât forta ei va fi mai mare); consecintele sau suportul motivational al ipotezelor (cu cât o ipoteza este mai puternic si mai des confirmata, cu atât va avea o valoare mai mare în orientarea activitatii spre un scop). Daca unii subiecti vad alimente, hrana în stimulii prezentati, aceasta se datoreaza

prezentei ipotezei respective în expectatiile lor ; daca ei percep mai greu cuvintele tabu, aceasta este pentru ca ipoteza referitoare la ele intra în concurenta cu ipoteze mai puternice. Teoria lui Bruner si Postman este foarte aproape de cea a "inferentelor inconstiente" a lui Helmholtz, verificarea ipotezelor fiind un proces inconstient, deoarece subiectul nu ia cunostiinia de informatiile care îi determina alegerea particulara.

4.3. Determinantii relationali

Relatia directa dintre particularitatile stimulului si cele ale starii subiective influenteaza în si mai mare masura perceptia. Carmichael, Hogan si Walter au efectuat înca din 1932 un experiment interesant din acest punct de vedere. Ei au prezentat la tahistoscop, la doua loturi de subiecti, o serie de 12 imagini ambigue, precedate de denumiri diferite pentru fiecare din cele doua loturi. De pilda, s-au prezentat doua cercuri unite între ele printr-o linie dreapta, însotite Ia o grupa de subiecti de cuvântul "ochelari" iar la cealalta de cuvântul "haltere" (vezi fig. 2.25). Dupa fiecare expunere subiectii trebuiau sa redea

prin desen stimulul prezentat. S-a constatat ca acestia deformeaza stimulul în sensul asocierii imaginii orientate de catre stimulul verbal la perceptia reala. Ceea ce a contat au fost deci nu numai particularitatile exterioare ale stimulului, dar nici numai starile interne ale subiectului produse de pronuntarea cuvintelor, ci relatia dintre stimul si subiect. Efectul aparent paradoxal s-a obtinut ca urmare a "coincidentei" dintre anumite particularitati ale stimulului exterior cu starea de set formata prin cuvintele pronuntate. Multe dintre rezultatele experimentelor care avantajeaza stimulul în dauna subiectului sau invers, subiectul în dauna stimulului, se explica, de fapt, tocmai prin relatia de interactiune si interdependenta dintre stimul si subiect.

Coincidenta orientarii perceptive cu factorii contextuali se poate dovedi uneori extrem de benefica. David G. Myers povesteste ca, atunci când era angajat în spital ca infirmier, a fost pus ocazional în fata sarcinii de a transporta un mort prin holuri aglomerate, fara a alarma nici pacientii, nici rudele mortului. Solutia a constat tocmai în crearea unui context care sa se potriveasca cu schemele si orientarile oamenilor referitor la pacientii "adormiti*1 si "sedati". Ca atare, cu fata neacoperita, cu cearsaful aranjat într-un mod obisnuit, un cadavru în aparenta adormit putea fi purtat cu targa pe lânga nenumarati privitori nesuspiciosi (vezi Myers, 1986. p. 180).

si cercetarile centrate pe evidentierea roluiui factorilor relationali au condus la formularea unor teorii asupra perceptiei. Una dintre ele, care, cel pu[in în punctele ei de plecare, se ataseaza acestui punct de vedere, este teoria tranzactionala, formulata de Ittelson prin anii '60. Conceptia fenomenologica ce defineste perceptia ca pe o "priza de constiinta" i se pare psihologului american nesatisfacatoare. La fel de nesatisfacatoare este însa si conceptia psihofizica (ecologica) ce lasa sa se înteleaga ca perceptia este eseniialmente determinata de stimulii exteriori. "Reducerea la absurd a primei conceptii duce la solipsism, la convingerea ca nu exista nimic în afum propriului corp, cea de-a doua, la convingerea ca nu exista decât exteriorul" (Ittelson, 1964, p. 671).

în locul celor doua conceptii unilaterale, el propune una inLegratoare, care ia în considerare nu atât stimulul, cât relatia sau, cum se exprima el, "tranzactia" ce are loc între subiect si stimul. Nici unul dintre cele doua elemente implicate în tranzactie nu poate fi studiat separat, în sine, ci numai în relatie unul cu altul. Perceptia este asadar "o tranzactie, un fel de interrelatie sau schimb între organism si mediu, dar in care fiecare parte a situatiei intervine ca participant activ si îsi datoreaza existenta tocmai acestei participari active" (idem, 1960, p. 13). Din pacate, aceste afirmatii extrem de interesante si realiste ramân simple declaratii, pentru ca în studiile sale asupra diferitelor forme concrete ale perceptiei, Ittelson se centreaza pe subiect, pe factorii interiori, subiectivi care concura la realizarea perceptiei. Ne reamintim din primele pagini ale acestui capitol ca el este initiatorul modelului constructivist ai perceptiei, potrivit caruia perceptia este o creatie personala, individul pornind de la sine însusi, de la propriul sau punct de vedere, el construindu-si lumea pentru sine. încercând sa combata conceptia behaviorista dupa care raspunsul (reac(ia) reprezinta cunoasterea imediata a stimulului, intentionând totodata sa se apropie de abordarea perceptiei in termenii "procesarii informatiei", Ittelson pierde din vedere tocmai relatia dintre stimul si reactie.

4.4. Consecinte teoretico-metodologice

Cercetarea determinantilor perceptiei, mai ales a celor interni si externi, genereaza

grave controverse în teoria perceptiei. Un asemenea fapt apare cu toata evidenta în

teoriile formulate de diversi cercetatori, teorii care suni total contradictorii. Este suficient sa reamintim pozitiile gibsoniene si pe cele constructiviste. pentru a constientiza mai bine acest fapt. Controversa dintre aceste pozitii a facut, de altfel, obiectul a nenumarate lucrari, dintre care unele relativ recente (vezi Bruce si Green, 1990). în aceste conditii ne putem întreba: care dintre aceste teorii este corecta? Probabil nici una, pentru ca fiecare este unilaterala. Gibson, pornind de la premisa ca în stimularea senzoriala se afla mai multa informatie potential disponibila decât este necesara pentru realizarea percep­tiei, acorda o valoare extrema acesteia. El explica astfel perceptiile normale, realizate în conditii optime, dar nu si iluziile care apar, dupa opinia lui, în situatii artificiale, fie ca urmare a utilizarii unor stimuli ambigui, fie a prezentarii lor bidimensionale. La rândul sau, Bruner, pornind de la conceperea perceptiei ca un proces activ, constructiv, în esenta inferential, realizat pe baza asteptarilor si ipotezelor subiectului, este tentat sa acorde un rol mai mare tocmai acestor factori. Chiar daca informatia senzoriala nu este negata, rolul ei este mult diminuat. Ea reprezinta doar baza, punctul de plecare, esentiale ramânând inferentele facute de individ. Cum însa aceste inferente se fac pe baza ipotezelor si asteptarilor individului si cum aceste asteptari si ipoteze pot fi (si sunt de cele mai multe ori) incorecte, înseamna ca si perceptiile sunt incorecte. Bruner reuseste sa explice astfel iluziile, deformarile perceptive în conditii dificile de perceptie, dar nu si perceptiile corecte care, orice s-ar spune, sunt majoritare. De asemenea, el nu raspunde la o alta întrebare: de ce aproape tot timpul ipotezele si asteptarile subiectului sunt corecte si numai rareori incorecte ? Nu cumva pentru ca stimulul contine si furnizeaza subiectului suficient de multe date care sa permita identificarea lui? Or, daca procesele senzoriale au o importanta majora în perceptie, atunci nu cumva se acorda o importanta nereala ipotezelor si asteptarilor? - se întrebau Eysenck si Keane (1992, p. 87). Iata de ce investigarile care iau în considerare ambele categorii de factori, si mai ales relatiile dintre ele, par a fi mult mai aproape de adevar.

La ora actuala se pare ca o contributie însemnata la solutionarea controverselor din teoria perceptiei este adusa de psihologia cognitiva. Neisser, înca din 1976, a elaborat o viziune sintetica asupra perceptiei. El concepe perceptia ca un ciclu ce implica stitnulii din mediu, explorarea lor perceptuala, scheme perceptive (vezi fig. 2.26). Schemele perceptive contin colectii, rezumate ale cunoasterii derivate din experienta trecuta si servind la explorarea stimuHlor relevanti din mediu. Explorarea, care implica miscarea în mediul înconjurator, duce la probarea informatiilor disponibile ale stimulilor. Daca informatia receptionata nu se potriveste cu cea existenta în schema, atunci ea este modificata în mod corespunzator, obtinându-se, în final, o modificare a însesi schemelor curente. Dupa cum remarcam, Neisser propune o schema de tip cibernetic a perceptiei, ciclul perceptual încorporând atât procese de intrare, cât si de iesire, primele fiind reprezentate de probarea informatiilor disponibile care duce la modificarea schemei curente, celelalte, de influenta schemelor în procesarea informatiei implicate în perceptie. Teoria lui Neisser se vrea a fi complementara leoriilor elaborate de Gibson si Bruner. în locul unei "prize de contact cu mediul organizat", propusa de Gibson, Neisser propune un întreg ciclu perceptual bazat pe procesarea informatiilor. Pe de alta parte, prin locul important acordat schemelor în perceptie, el reabiliteaza semnificatia experientei anterioare, a expectatiilor, a anticiparilor în perceptie, apropiindu-se prin aceasta de teoria lui Bruner. Perceptul apare nu din haosul senzatiilor provenite de la stimulii externi, dar nici din tendintele deformatoare ale subiectivitatii, ci este produsul procesului ciclic care nu are, deci, un început absolut. Prin explorare, subiectul extrage informatia pertinenta din cea disponibila continuta de stimul. Ca urmare, se produce o modificare a schemei

care la rândul ei redirijeaza explorarea. Din pacate, nici teoria Iui Neisser nu este lipsita de unele limitari. Daca ne întrebam care este totusi punctul de plecare, nu este greu sa ne dam seama ca el se afla în schema. Dar aceasta înseamna a considera ca astfel de scheme se gasesc chiar la nou-nascut. si Neisser accepta existenta schemelor percep­tive înnascute, chiar daca ele sunt susceptibile a se dezvolta o data cu amplificarea interactiunilor dintre subiect si mediul înconjurator. Se pare, însa, ca în felul acesta ne întoarcem la gestaltism, schema fiind în cele din urma, un fel de gestalt care dirijeaza explorarea obiectelor.

Un alt punct de vedere cognitivist cu caracter sintetic a fost formulat de J. Rock, care încearca sa lege perceptia de gândire. Cartea sa The logic of perception, aparuta în 1983, se deschide cu urmatoarele cuvinte : "Teza acestei carti sustine ca perceptia este inteligenta, în sensul ca se fandeaza pe operatiile asemanatoare celor care caracterizeaza gândirea" (Rock, 1983, p. 1). Pentru a demonstra aceasta idee el recurge la o analogie intre perceptie si gândire. Perceptia se deosebeste de gândire prin: limitarea la necesi­tatea de a tine cont de stimulul proximal; cunoasterea interiorizata pe care se fondeaza este restrânsa ; adera într-o maniera rigida la reguli interne ; inferentele si solutiile ei au statut de percept, mai putin de idee sau de propozitie; diferentele individuale sunt neglijabile comparativ cu cele din gândire. Asemanarile dintre cele doua mecanisme sunt mult mai numeroase, ele amplasându-se atât Ia nivel observabil (în reprezentarea obiectelor si evenimentelor ; în organizare, în ciuda modurilor de organizare diferite ; in susceptibilitatea de a influenta contextul, în reorganizare, dupa adeziunea rigida la o alta reorganizare ; în capacitatea de a integra produsele experientei; în învatarea rapida ; în cercetarea ocazionala a solutiilor si a activitatilor de imaginare sau de vizualizare), cât si la nivel teoretic (cuprind rationamente, produceri de generalizari si reguli servind de

premise inferentelor, rezolvari de probleme, luari de decizii, fondarea descriptiilor pe categoriile interne). Dat fiind ca similitudinile dintre perceptie si gândire sunt mai numeroase si mai importante decâi deosebirile, Rock ajunge la concluzia ca "perceptia este asemanatoare gândirii, în acesî sens ea este inteligenta" (Rock, 1983, p. 341).

Cercetarile si teoriile derivate din ele, la care ne-am referit pâna acum, demonstreaza din plin complexitatea proceselor perceptive. Probabil ca în continuare este necesara formularea unor noi paradigme, mult mai cuprinzatoare, imaginarea unor investigatii mai ingenioase si capabile a conduce la explicarea adecvata si fundamentata a perceptiei.