Dezvoltarea afectiva

1. Caracterizare generala

Cunoasterea cadrului social, a realitatii de catre copil este dublata de trairea unei atitudini subiective care este strans legata de continutul si forma acestei cunoasteri imediate.

Afectivitatea este adesea definita ca fiind un proces psihic complex, caracterizat prin modificari fiziologice, printr-o conduita marcata de expresii emotionale si printr-o traire subiectiva (Radu, 1991). Termenul de afectivitatea este sinonim cu cel de procese emotionale sau uneori ca si concept umbrela pentru un numar de experiente subiective cum ar fi afecte, emotii, dispozitie afectiva, sentimente, acestea fiind considerate forme ale proceselor emotionale. Este insa considerata ca fiind una dintre cele trei componente majore ale psihicului uman alaturi de cognitie si comportament. Termenul de "emotie" deriva din latinescul emovere care inseamna miscare, excitatie, agitatie.

Fiecare teorie care incearca o explicare a proceselor emotionale are o conceptie proprie asupra afectivitatii. Orice tratat de psihologie are un capitol despre procese emotionale, dar fiecare lasa materialul sa substituie o definitie concisa.

In ceea ce priveste emotiile acestea sunt insotite de diferite nivele de arousal si dorinta de a actiona. Supararea, bucuria, dezgustul, dragostea sunt conditii relativ momentane a caror traire motiveaza activitatea. Starile emotionale deseori sunt dezorganizatoare, destabilizatoare de comportament. Acesta este cazul emotiilor extreme ca furia, depresia, anxietatea. Emotiile sunt determinate evolutiv si reflecta strategii de su 232h76c pravietuire.

In cazul proceselor afective cele mai multe teorii recunosc prezenta urmatoarelor categorii de factori: a) stimuli instigatori care pot fi de natura exogena sau endogena; b) corelatele fiziologice incluzind aici sistemul nervos (central si vegetativ) precum si pattern-uri specifice de actiune (interactiunea talamus-hipotalamus); c) evaluarea cognitiva care se refera la semnificatia personala a unui eveniment.

Afectivitatea este o vibratie, concomitent, organica, psihica si comportamentala, ea este tensiunea intregului organism cu efecte de atractie sau respingere, cautare sau ezitare. Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului, interpretat ca un tot cu lumea si cu sine, cu evenimentele prezente, dar si cu cele reamintite sau imaginate.

Daca in procesele cognitive subiectul se subordoneaza obiectului, pe care incearca sa-l epuizeze cognitiv, de data aceasta el se subordoneaza relatiei, intr-un fel siesi, pentru ca el este cel care introduce o anumita valoare sau semnificatie emotionala in obiectul reflectat. Ceea ce controleaza nu sunt potentele si organizarea cognitiva a indivizilor, ci organizarea lor motivationala, raportul obiectului (perceput, gandit sau imaginat) cu necesitatile, cu gradul lor de satisfacere. Prin urmare procesele afective, desi diferite de procesele cognitive, sunt intr-o stransa interactiune cu ele.

Trairile afective sunt declansate de modul propriu, specific de corelare a tuturor factorilor, a celor subiectivi - motivationali cu cei obiectivi temporali si spatiali, prezenti la un moment dat.

2. Reactii emotionale in primul an de viata

Emotiile tind spre universalitate si au o mare valoare adaptativa fiind adesea exprimate prin comportamentul nonverbal mai ales in primul an de viata. Astfel, mesajul emotional este transmis prin expresia faciala, expresia corpului, fixarea ochilor, tonul vocii, durata si intensitatea raspunsului, etc.

Emotiile sunt prima forma de comunicare prin care parintii si copii comunica inainte ca acestia sa poata exprima verbal dorintele. Copii reactioneaza la expresia faciala a parintilor si a tonului vocii, iar parintii "citesc" ceea ce copii incearca sa comunice raspunzand prompt in functie de felul in care interpreteaza mesajul emis de catre copil.

Capacitatea de comunicare afectiva a adultului si a copilului face posibila coordonarea interactiunilor dintre acestia. Interactiunea de tip "fata in fata" la copii chiar si in jurul varstei de 3 luni cu parintii sunt bidirectionale (reglate reciproc). Aceasta coordonare conduce spre caracterizarea interactunii mama-copil ca fiind "reciproca" sau "sincronizata".

Prima emotie exprimata la nastere prin tipat arata disconfortul trait in momentul trecerii in noul mediu, ar putea fi interpretat ca o solicitare a ajutorului, desigur aceasta solicitare este adaptativa.

Zambetul apare la 4-6 saptamani intamplator, iar la 3-4 luni este controlat de catre copil, adesea fiind preferential. Cei mai multi psihologi considera ca zambetul este un comportament innascut care exprima in prima faza starea de confort urmand acesteia bucuria de a fi cu adultul. De la nastere copilul zambeste chiar si in somn in cazul in care este alimentat corespunzator si se simte bine. Prezenta adultului directioneaza functionalitatea zambetului dandu-i conotatii sociale.

Ontogeneza expresiilor emotionale fundamentale arata ca interesul fata de adult este prezent inca de la nastere. Prin studiul miscarilor, vocii si al fetei in mod special, pe de alta parte raspunsul la durere, zambetul neonatal, dezgustul sunt antecedente ale zambetului social, surprizei si al supararii care se vor instala mai tarziu dupa primele 4-6 luni de viata, iar rusinea, jena si sentimentul de sine dupa primele 6-8 luni de viata.

Plansul este cel mai important mecanism de comunicare a copilului cu lumea. Copiii nu poseda doar un singur tip de manifestare a cererilor, prin urmare identificam trei tipuri de plans. In primul rand plansul primar consta intr-un tipat urmat de o inspiratie urmat de o crestere a intensitatii urmatorului tipat. In al doilea rand plansul de suparare sau furie este o varietate a primului tip insa constatam o fortare suplimentara a aerului direct asupra corzilor vocale. Tipatul de durere in schimb difera de cele doua tipuri prezentate anterior prin faptul ca este determinat de stimuli cu intensitate mare, adesea apare in mod neprevazut, cu intensitate mare.

Cei mai multi parinti si adulti in general pot diferentia aceste tipuri de plans la proprii copii. De felul in care parintii vor raspunde cererilor copiilor exprimate prin plans va depinde dezvoltarea sentimentului de securitate si al atasamentului. Se pare ca mamele sunt "programate" sa raspunda prin hranire in momentul in care copilul incepe sa planga.

Copiii manifesta diferite raspunsuri emotionale, astfel un copil ar putea fi vesel cea mai mare parte a timpului in timp ce un alt copil ar putea plange des manifestand o dispozitie negativa. Aceste comportamente reflecta diferente in ceea ce priveste temperamentul acestora. Temperamentul prin urmare este un stil comportamental individual si o maniera caracteristica de a raspunde emotional. In tabelul de mai jos sunt sintetizate principalele manifestari ale conduitelor afective caracteristice copilului intre 0 si 12 luni.

Tabelul 1. Reactii emotionale in primul an de viata

Anxietatea fata de necunoscut se instaleaza in a doua jumatate a primului an de viata insa nu apare in mod necesar la toti copii si mai cu seama in aceeasi perioada de timp. Frica de necunoscut si straini apare uneori gradual, astfel la 6 luni reactia copilului poate fi numita precautie in timp ce la 9-10 luni frica de straini este adesea mult mai intensa si continua. Contextul social si caracteristicile persoanei cu care copilul va intra in contact sunt cei mai importanti factori, totusi in cazul in care parintii sunt prezenti contextul social nu va induce anxietate.

S. Freud descria in secolul trecut conduitele afective timpurii sub forma complexului de "servaj" care este strans legat de imaginea materna si exprimat in relatia de dependenta dintre aceasta si copil. Pe de alta parte complexul de intrusiune prezent prin forma geloziei determinat de aparitia celei de-a treia persoane in relatia mama-copil se va instala din primele luni de viata, situatie recunoscuta de o mare parte a comunitatii stiintifice.

Agresivitatea, reprezinta adesea o reactie a copilului la o stare de frustrare sau de privare de un drept cand gratificarile cu care el este obisnuit nu apar la timp. Extinderea universului de cunoastere prin dobandirea mersului il face pe copil sa constientizeze existenta unui decalaj care nu poate fi compensat cu usurinta facilitand manifestarea crizelor de furie si agresivitatea indreptata impotriva obiectelor apoi asupra persoanelor apropiate. Agresivitatea indreptata impotriva obiectelor este relativ greu de confirmat, copilul (9-12 luni) loveste obiectele pentru a atrage atentia parintilor sau sunt impresionati de sunetele emise de aceste obiecte in contact cu mobilierul camerei sale.

In primul an de viata copilul ia contact cu o suma importanta de emotii pe care invata treptat sa le stapaneasca pentru ca mai tarziu sa stapaneasca sentimente care il vor ajuta sa se integreze pas cu pas in societate cu care va interactiona. Printr-un mecanism de contagiune copilul invata sa rada, sa se bucure, dar si sa se supere sau sa se infurie, sa-si manifeste mania, incapatanarea actionand astfel prin reciprocitate.

Nevoia de afectiune in primul an de viata este extrem de puternica, nesatisfacerea acestei nevoi esentiale avand consecinte uneori grave asupra dezvoltarii ulterioare a copilului. Separarea pe o perioada mai mare de o luna a mamei de copil declanseaza trairea de catre copil a unei stari depresogenice insotita de scaderea apetitului alimentar, tulburari de somn, scaderea tonusului, cresterea vulnerabilitatii la boala, apatie, refuzul jucariilor, scaderea sociabilitatii, etc. Si totusi chiar daca prezenta mamei este o necesitate resimtita de copil, ea nu este suficienta, dragostea este elementul care va conduce spre formarea unei personalitati armonioase.

3. Reactii emotionale in perioada 1-3 ani

Caracteristic perioadei de dezvoltare afectiva a copilului intre 1 si 3 ani este capacitatea de reglare a emotiilor. In timpul primului an de viata copilul isi dezvolta gradual abilitatile de a inhiba sau de a minimaliza intensitatea si durata reactiilor emotionale. Cu timpul copilul invata o mare diversitate de raspunsuri emotionale.

Achizitia mersului, instalarea primelor elemente ale constiintei de sine si in mod special a limbajului vor influenta in mod direct sfera afectiva. Astfel, copilul utilizeaza limbajul emotional si intelege emotiile devenind mult mai adaptat dat fiind faptul ca poate vorbi despre propriile emotii precum si ale celorlalti. In perioada 2-3 ani creste considerabil numarul termenilor utilizati pentru descrierea emotiilor, dar copii sunt apti in aceasta faza de dezvoltare sa invete si despre cauzele si consecintele sentimentelor lor.

Stabilizarea si localizarea cauzelor ce determina emotiile conduce spre intelegerea faptului ca satisfactia poate fi amanata si poate compensa supararile. Emotiile sunt adesea puternice, simte nevoia de afectiune, este impresionabil, vesel in situatii comice fiind capabil uneori chiar si de compasiune fata de cel suparat. Afectiunea fata de mama ramane dominanta precum si fata de persoanele din familie manifestand gelozie cand mama mangaie un alt copil.

Trairile afective ale copilului intre 1 si 3 ani, desi intense si explozive, nu sunt profunde, nici durabile. Timiditatea fata de straini uneori se accentueaza alteori scade in intensitate (12-14 luni) in functie de importanta care este acordata de familie acestui aspect precum si de gratificarile care le obtine copilul, interesant fiind faptul ca intre 15 si 16 luni copilul fuge in strada uneori la persoane care au ceva familiar. In jurul varstei de 3 ani teama de persoane straine se diminueaza dar persista teama de necunoscut (de exemplu "bau-bau", "mosu" sau "baba cloanta") in cazul in care aceste temeri au fost intarite de parinti.

Anxietatea si agresivitatea persista si la aceasta varsta datorita neputintei copilului de a face fata mediului extern, reactiei de frica de a nu pierde sprijinul matern sau satisfactiile generate de alte persoane indragite de copil, pedepselor si dezaprobarii, resentimente si teama fata de personajele negative si manie orientata impotriva autoritatii adultului. Reactiile emotionale negative sunt adesea prezente si datorita fragilitatii granitei Eu-Altul, copilul preluand prin imitatie temerile, tendintele agresive ale familiei (Munteanu, 2002).

Remarcam doua perioade de instabilitate in viata anteprescolarului cu comportamente recalcitrante, irascibilitate, nervozitate si anume:

- la 15 luni, datorita contradictiei dintre nevoia de miscare a copilului si dependenta sa inca foarte mare de adult;

- la 2 ani si jumatate, datorita posibilitatilor sale mici de adaptare la cerintele complexe ale adultului;

Educarea emotiilor copilului nu este o sarcina usoara pentru familie, mai cu seama a celor negative care odata stabilizate tind sa devina trasaturi dominante ale viitoarei personalitati. Prin urmare sarcinile propuse copilului este important sa fie organizate in functie de particularitatile varstei.

Dupa varsta de 2 ani copilul devine capricios, dominant, impulsiv si neintelegator, se formeaza astfel negativismul primar. Aceasta criza de independenta este marcata insa de dependenta existenta inca a copilului fata de adult asa cum am vazut mai sus. Descoperirea propriei puteri de "a face" dar si a limitelor genereaza aceasta criza de opozitie. Schiopu si Verza (1981) arata ca la aceasta varsta cristalizarea vointei copilului se face intr-un moment cand inca este dependent de adult.

Cauzele acestei opozitii infantile sunt reprezentate de incapacitatea de a intelege punctul de vedere al celuilalt; atitudinea adultului fata de dorintele copilului de a face ceva singur; rasfatul; intrerupere brusca a jocului sau a unor activitati placute.

Placerile si suferintele copilului servesc la formarea unor deprinderi care se vor evidentia in activitatea de invatare de mai tarziu, sanctiunea contribuind la eliminarea incercarilor negative si a asocierilor incorecte.

Negativismul prezentat anterior poate avea cauze de natura educativa, atitudini gresite ale parintilor, conceptii gresite privitoare la copil. Totusi, copilul trebuie privit in devenire cu toate caracteristicile specifice diferitelor etape de dezvoltare ontogenetica.

In aceasta perioada de dezvoltare apar si se nuanteaza reactii emotionale pozitive cum ar fi rasul, simpatia si atasamentul. Copilul devine selectiv fata de membrii familiei iar conduitele de atasament se complica treptat si se diferenteaza. Accesele de afectiune, zambetul, alintarile si mangaierile sunt forme de manifestare a atasamentului insa emotiile explozive caracteristice perioadei 1-3 ani nu sunt manifestari ale unor sentimente durabile. Daca rasul initial a fost provocat de situatii nepervazute si relativ ambigue evolueaza in directia intelegerii umorului si a pacalelilor ceea ce reflecta o dezvoltare a cunoasterii realitatii si o diversificare a raporturilor cu socialul.

4. Dezvoltarea afectiva intre 3 si 6 ani

Perioada de dezvoltare dintre 3 si 6 ani numita si prescolaritate, aduce importante schimbari in plan psihic si relational. In aceasta perioada se imbogateste limbajul, gandirea devine coerenta si se elibereaza in oarecare masura de dominanta afectiva. Dezvoltarea afectiva trebuie raportata la procesul de identificare cu modelele parentale iar dupa 5 ani cu alte modele care pot fi furnizate de contactele sociale si culturale ale prescolarului.

Tabelul 2 Caracteristici ale limbajului emotional la copii in primii ani de viata

Baiatul se va identifica cu tatal drept urmare a descoperirii treptate a deosebirilor care il separa de mama, descopera ca poseda relativ aceleasi caracteristici ca si tatal care este apreciat si iubit de mama sa. Comparatia care o va face intre el si tatal sau va genera trairea unei stari de frustrare, numit si complexul oedipian in perspectiva psihanalitica.

Fetitele trec prin acelasi stari, tatal fiind vazut ca un personaj important, devine tinta interesului si admiratiei. Astfel, din pozitia de dublura a mamei, tatal devine un personaj important care va starni dorinta de a castiga afectiunea acestuia sau este privit cu teama.

Una dintre sursele cele mai evidente ale restructurarii afectivitatii o reprezinta contradictia dintre trebuinta de autonomie a prescolarului si interdictiile adultului fata de el. Adultul si relatia cu acesta raman pentru copil elementele esentiale ale dezvoltarii afectivitatii sale.

Afectivitatea prescolarului suporta modificari de natura cantitativa prin cresterea numarului si a dispozitiilor afective, precum si de natura calitativa prin imbogatirea si diversificarea formelor afective existente sau aparitia altor forme noi.

Ca semn al dezvoltarii afectivitatii in acesasta perioada sunt: emotii mai profunde, reticentele emotive, dispozitii afective persistente, stari emotionale cu un grad mai inalt de complexitate (mandria, vinovatia, sindromul bomboanei amare - tristete la primirea unei recompense nemeritate), emotii si sentimente superioare (in jurul varstei de 5-6 ani) cum ar fi cele intelectuale, social-morale si estetice. In aceasta etapa copilul depaseste starile confuzive dintre frumos si strident, indatorire si necesitate sau bine si agreabil.

Prescolarul descopera ca pe plan imaginar isi poate satisface orice dorinta sau sa se transpuna in orice situatie (Anghelescu, 1989) insa ramane impresionabil, instabil si cu o oarecare labilitate a dispozitiei. Nevoia de comunicare afectiva este sustinuta si de trebuinta de a obtine aprobarea, intelegerea, simpatia din partea semenilor. Afectivitatea poate fi un mijloc de descarcare a tensiunii nervoase sau in alte situatii o potentare (Radu, 1991).

Jocul ca forma dominanta de activitate faciliteaza aparitia si consolidarea emotiilor legate de competitie, dorinta de colaborare dar si sentimente cum ar fi mandria si culpabilitatea. In activitatile specifice gradinitei se cultiva curiozitatea, dorinta de nou ca elemente ale sentimentelor cu incarcatura intelectuala de mai tarziu sau se pun bazele "gustului artistic" ca premisa a sentimentelor artistice viitoare.

5. Nuantarea vietii afective (6-10 ani)

Copilul este capabil in cele mai multe cazuri sa depaseasca fixatia afectiva asupra unuia dintre parinti datorita progreselor intelectuale si in planul socializarii. In aceasta perioada este cababil de sentimente cu un grad de stabilitate mult mai mare, iubeste si se ataseaza de alte persoane dand dovada de echilibru in cele mai multe situatii.

In debutul acestei perioade copilul este inca ambivalent afectiv, cu tendinta spre extreme si acte excentrice, nepoliticos in unele situatii sociale in care un anumit control ar fi de dorit. In jurul varstei de 10 ani exprimarea starilor afective are la baza in mod evident imitarea adultului fiind retinut, iar mimica castigand in expresivitate.

Capacitatea de simulare si empatia tind sa se evidentieze alaturi de mecanismele defensive. Sentimentele morale devin din ce in ce mai puternice influentand comportamentul scolarului. Sentimentul datoriei, al responsabilitatii, rusinea, faciliteaza reusita in activitatea scolara.

Dorinta de reusita, de a fi laudat sunt premise ale dezvoltarii sentimentului mandriei precum si ale simtului critic si autocritic. Activitatile intreprise in scoala nu dezvolta numai intelectul ci si sentimentele estetice ca etapa incipienta in aparitia unor produse originale (Schiopu si Verza, 1981; Anghelescu, 1989).

Insuccesele scolare repetate, dificultatile de adaptare si integrare in scoala pot intretine stari de frustrare continua sau de anxietate si negativism care vor avea consecinte negative asupra randamentului precum si asupra atitudinii copilului fata de scoala (Pavelcu, 1972).

Cele mai importante schimbari in sfera afectiva la copil in perioada 6-10 ani pot fi sumarizate astfel:

cresterea capacitatii de intelegere a emotiilor complexe cum ar fi mandria si rusinea. Aceste emotii sunt internalizate si integrate dand un sens responsabilitatilor personale;

creste capacitatea de a intelege emotiile experentiate in situatii particulare;

tendinta de a judeca reactiile emotionale ale altor persoane in functie de evenimente;

progreseaza capacitatea de a suprima sau de a tainui propriile reactii emotionale negative;

initeaza strategii pentru a redirectiona sentimentele.

In ultimii ani cele mai multe studii s-au focalizat asupra conceptului de inteligenta emotionala la copii, care initial a fost considerata ca parte componenta a inteligentei sociale aceasta sporind capacitatea de monitorizare a sentimentelor proprii si ale altora, discriminarea dintre acestea si utilizarea acestor informatii ca model sau ghid pentru gandire si actiune (Goleman, 1995).

Goleman descrie patru dimensiuni ale inteligentei emotionale: (1) autocunoasterea sau constientizarea de sine, (2) managementul emotiilor, (3) empatia - recunoasterea emotiilor la altii, si (4) abilitatile sociale.

In aceasta perioada de dezvoltare copilul incearca sa se cunoasca pe sine, devine constient de ceea ce se petrece cu el la un moment dat, stie ce poate si ce nu poate sa faca, intelege ce simte fata de un eveniment controversat sau banal, important sau nu. Aceasta constientizare presupune o indreptare a resurselor atentionale spre propriile emotii pentru a putea spune ce simte sau ce gandeste despre un anumit lucru (Canary si Stafford, 1994)

Mania pare a fi cel mai greu de controlat, intr-o anumita masura ea este seducatoare intrucat ofera o senzatie de energizare la nivel biologic si motive de a fi exprimata (monologul interior care o insoteste are rolul de a oferi aceste motive).

Radacinile maniei pot fi gasite in reactia de fuga sau lupta. Goleman (1995) considera ca principalul factor care declanseaza mania este senzatia de amenintare fizica sau simbolica (de pilda amenintarea stimei de sine sau a demnitatii personale in urma unui tratament nedrept sau nepoliticos).

Empatia. La baza empatiei este autocunoasterea - cu cat copilul este mai experimentat in recunoasterea propriilor emotii, cu atat ii va fi mai usor sa recunoasca emotiile traite de altii. Daca pentru gandire principalul mod de exprimare este cuvantul, pentru emotii acesta este reprezentat de aspectele nonverbale. Cu alte cuvinte daca copilul doreste sa sesizeze "adevarul emotional" al altei persoane trebuie sa fie atent mai degraba la felul in care se exprima acea persoana decat la continutul celor spuse. Aceste aspecte ale mesajului - anxietatea din tonul vocii sau iritarea tradata de o miscare prea brusca - sunt sesizate adesea inconstient, fara sa i se acorde atentie naturii mesajului, ci doar receptandu-l implicit si tot astfel raspunzand la el. Abilitatea care ii ajuta sa fie eficienti sau ignoranti este si ea, de cele mai multe ori, invatata implicit.

Studiile psihogenetice efectuate de Hoffman (apud Goleman, 1995) demonstreaza prezenta primelor semne de empatie la varsta de 14-18 luni: vazandu-si mama plangand, copilul isi sterge si el lacrimile pe care el nu le are. Mai tarziu, la 3-4 ani, copii devin mai empatici daca in educatia pe care o primesc li se atrage atentia la distresul pe care comportamentul lor gresit l-a produs asupra altor copii ("fi atent cat de trista este fetita datorita purtarii tale") mai degraba decat daca i s-ar spune: "nu este bine sa faci asta !"

Din imbinarea empatiei cu autocontrolul emotiilor rezulta capacitatea de a influenta starea emotionala a altora. Un element cheie al acestei competente sociale este exprimarea emotiilor. Ekman (1979) sustinea existenta anumitor reguli sociale prin care membrii unei comunitati au stabilit de comun acord sentimentele care pot sau nu pot fi exprimate in anumite situati. Una dintre aceste reguli este substituirea - inlocuirea unui sentiment trait real cu altul. De pilda imaginati-va ca de 1 Iunie bunicul aduce nepotelului sau de 5 ani un cadou total nepotrivit pentru varsta lui. Copilul nu interpreteaza obiectul primit ca pe un cadou si continua sa se joace. La un moment dat mama ii spune "Multumeste bunicului pentru cadou !" mai mult datorita insistentei mamei, copilul va "multumi" bunicului. Daca aceasta situatie se repeta copilul va deduce o regula - anume: "Maschiaza-ti sentimentele reale cand ele jignesc pe cineva si inlocuieste-le cu altele, nereale, dar mai putin vatamatoare." In concluzie putem afirma ca exprimarea emotiilor depinde atat de regulile sociale din interiorul cadrului cultural cat si de capacitatea individului de a-si controla aspectele nonverbale ale exprimarii sale.