Dezvoltarea compensatorie

Dezvoltarea compensatorie. Specificul relatiei învatare - dezvoltare la elevii cu deficientă mentală.

- conceptual de compensare si de dezvoltare compensatorie;

Mihai Golu (1976) considera compensatia o "lege a dezvoltarii personalitatii", în general, si o defineste ca pe un "mecanism biologic de mentinere si redresare a functiilor vitale ale organismului." M. I. Zemtova (1965) defineste compensatia ca pe "un proces aparte de dezvolt 14514h720o are, în conditiile caruia se formeaza noi sisteme dinamice de legaturi conditionate, au loc diferite substituiri; se produc corectari si refaceri ale unor functii distruse sau nedezvoltate; se formeaza modalitati de actiune si însusire a experientei sociale; se dezvolta modalitati de actiune si însusire a experientei sociale; se dezvolta capacitati fizice si mintale, dar si personalitatea copilului în ansamblul sau".

Prin urmare, este vorba nu numai de redresare, ci de mentinerea functiilor vitale, ceea ce înseamna ca disponibilitatea de a reactiona compensator este o trasatura comuna a tuturor organismelor, adica nu numai a celor cu deficiente, ci a oricarui individ aflat - la un moment dat sau permanent - în dificultate.

În conditii defavorabile, rezultatele procesului compensator se pierd prin decompensare. Acest fenomen se produce când copiii întrerup programul terapeutic specific sau îl parcurg superficial, înregistrând regrese si dezadaptari. La copiii cu deficiente mintale, fenomenul decompensarii este deosebit de frecvent si este legat de "vârcozitatea genetica".

Pot aparea fenomene pseudocompensatorii, constând în reactii adaptative neadecvate, ca raspuns la conditii ambientale sau educative defavorabile. De exemplu, în cazul unor relatii familiale tensionate, ale unor grupuri neglijate educativ, ale unor insuccese repetate, unii elevi vor reactiona pseudocompensator prin manifestari negative în plan comportamental, prin obraznicii, bufonerii, vagabondaj.

În sens larg, compensarea se poate realiza sub trei forme de baza:

Regenerarea organica - exemplu: refacerea cozii rupta la sopârla.

Vicarierea - suplinirea unei functii pierdute prin activitatea altor analizatori.

Restructurarea functionala sau dinamica a activitatii vitale a oricarui organism lezat.

În conceptia lui D. Damaschin, în procesul dirijat al adaptarii compensatorii, trebuie avute în vedere urmatoarele principii:

Principiul integrarii si al ierarhizarii - presupune raporturi dinamice de subordonare, comutare, succesiune, substitutie, sincronizare între diferite componente ale comportamentului.

Principiul determinismului - presupune actiunea cauzelor externe asupra dezvoltarii compensatorii individuale, prin intermediul conditiilor interne.

Principiul activismului - fundamental pentru restructurarea compensatorie a schemelor functionale ale organismului afectat. "Se poate afirma ca, în afara activitatii si muncii, nu exista adaptare compensatorie".

Principiul unitatii - vizeaza echilibrarea organismului afectat, integrarea si armonia starilor sale fizice, psihice si morale. Nu exista "compensare pe felii".

Principiul analizei si sintezei - presupune ca stimularea dezvoltarii compensatorii sa-si propuna depasirea dificultatilor în realizarea operatiilor de analiza si sinteza, pe care le întâmpina cei în cauza.

M. I. Zemtova se refera si la o serie de legitati ale dezvoltarii compensatorii:

Restructurarea compensatorie a procesului dezvoltarii are loc pe baza formarii conexiunilor reflex-conditionate, în conformitate cu legile neurodinamicii (referitoare la forta, mobilitatea, echilibrul si interactiunea proceselor nervoase fundamentale - excitatie si inhibatie).

O activitate de terapie complexa, initiata de timpuriu, determina obtinerea unor rezultate compensatorii optime.

În procesul adaptarii compensatorii, organismul lezat face apel la o serie de functii, care în mod obisnuit nu joaca un rol aparte, dar care se intensifica, treptat, prin exercitiu, devenind deosebit de utile în procesul respectiv.

- conceptual de învatare;

Învatarea poate fi considerata ca fiind o forma fundamentala de activitate umana, importanta pentru adaptare, constând în însusirea de cunostinte, de operatii mintale, de deprinderi în domeniul vorbirii orale, al citirii si scrierii, de comportamente si deprinderi manuale etc. Ea presupune o relatie a individului cu mediul, un consum de energie (fizica, nervoasa, psihica) si o functie transformatoare la nivelul mediului a individului sau a relatiilor dintre acesta si mediu.

Dupa Pantelimon Golu, conceptul de învatare se refera la ,,acel proces evolutiv, de esenta informativ-formativa, constând în dobândirea (receptionarea, stocarea si valorificarea interna) de catre fiinta vie într-o maniera activa, explorativa - a experientei proprii de viata si, pe aceasta baza, în modificarea selectiva si sistematica a conduitei, în ameliorarea si perfectionarea ei controlata si continua sub influenta actiunilor variabile ale mediului ambiant." (P. Golu, 1985)

Acelasi autor ne propune si o definitie în sens restrâns al procesului vizat, atunci când acesta se desfasoara în scoala: "învatarea scolara, reprezinta forma tipica, specifica, în care se efectueaza învatarea la om, forma ei completa si cea mai înalta, deoarece la nivelul ei învatarea  nu decurge pur si simplu de la sine, ci este concentrata, anticipata si proiectata sa decurga într-un fel anume, ca activitate dominanta" (P.Golu, 1985).

Învatarea îmbraca diferite forme, cum ar fi: învatarea cognitiva-constând în dobândirea de cunostinte si deprinderi intelectuale, la baza lor aflându-se întelegerea si exersarea; învatarea psihomotorie-bazata pe însusirea constienta a unor scheme motorii si implicând schema corporala, orientare, coordonare, viteza, ritm; învatarea instrumentala-cea prin care se însusesc mijloacele (instrumentale) specifice de comunicare; învatarea afectiva-prin care se însusesc reactii adecvate la stari si situatii afectogene; învatarea practica-aflata la baza formarii deprinderilor implicate în diferite activitati (în joc, activitati scolare); învatarea morala-constând în însusirea conceptelor de etica, în formarea deprinderilor de conduita social, în respectarea regulilor de convietuire etc.

- elemente specifice ale relatiei învatare - dezvoltare;

În conceptia lui L. S. Vîgotski, exista o dependenta strânsa între învatare si dezvoltare, dar nu sub toate aspectele acesteia din urma, ci mai ales între învatare si socializare, adica acea latura a dezvoltarii personalitatii, care este conditionata de implicarea individului în contextul relatiilor sociale si care presupune realizarea prin învatare a numeroase achizitii cognitive, instrumentale, practice, morale, comportamentale, bazate pe experienta acumulata de societate în decursul istoriei sale. 

La elevii cu handicap mintal, relatia obisnuita dintre învatare si dezvoltare se modifica evident. Dintr-o relatie cu 2 factori fundamentali-asa cum se întâmpla la persoanele fara handicap-ea se transforma, la persoanele cu handicap, într-o relatie mai complexa: învatare-dezvoltare-compensare, sau, altfel spus, învatare-dezvoltare compensatorie. În acest tip de relatii, învatarea ne apare atât ca factor de dinamizare a proceselor dezvoltarii psihosociale, în general, cât si ca factor de echilibrare treptata, de corectare a abaterilor de la traseul obisnuit al dezvoltarii, cu alte cuvinte, un factor important pentru realizarea a ceea ce numim dezvoltare compensatorie, în conditiile unei învatari orientata formativ.

- întârziere, dizarmonie, întelegere partiala sau trunchiată;

Analizând raportul complex si variat, care se stabileste în procesul dezvoltarii între afectiunea primara si tulburarile secundare V.V. Lebedinski (1985) propune urmatoarele modalitati de clasificare a starilor dizontogenetice:

-Stari stabile de nedezvoltare- caracterizate prin dereglari globale sau totale ale structurii personalitatii;

-Stari de dezvoltare întârziata- caracterizate printr-un ritm încetinit de formare a diferitelor paliere ale personalitatii- îndeosebi a celui cognitiv si a celui emotional-afectiv si de cantonare temporala a acestora la nivelul unor etape de vârsta depasite;

-Stari de dezvoltare deteriorata- caracterizate printr-un complex de tulburari si dezechilibre emotional-afective, prin insuficiente ale controlului voluntar si ale stapânirii pornirilor instinctuale, prin forme de regres intelectual si comportamental etc.;

-Stari de dezvoltare deficitare- determinate de afectiuni grave ale analizatorilor, ale limbajului, ale aparatului locomotor, precum si de maladii somatice cronice individuale;

-Stari de dezvoltare distorsionata- determinate de maladii ereditare cu caracter progresiv si caracterizate, frecvent, prin asocierea unora dintre caracteristicile proprii starilor de nedezvoltare a personalitatii, de întârzieri, deteriorari etc.;

-Stari de dezvoltare dizarmonica- determinate ereditar sau prin conditii educative precare, ce se manifesta, de regula, prin asocierea fenomenelor de retardare, la nivelul palierului emotional-afectiv, cu dezvoltarea în ritm obisnuit sau chiar accelerat a altor paliere.

Sintetizând ideile de mai sus, putem spune ca, drept urmare a interactiunii dintre diferiti factori, la toate categoriile de copii cu deficiente, se produce o limitare a accesului la informatie, o diminuare si îngustare a activismului operational si o tendinta de izolare si autoizolare, toate acestea generând întârzieri în dezvoltare, inegalitati în structurarea personalitatii si dificultati în procesul de socializare.

O consecinta si mai generala o reprezinta scaderea sanselor de integrare scolara si sociala a tuturor persoanelor cu deficiente, prin coborârea sub nivelul cerintelor minime ale adaptarii sociale, în cazul în care nu beneficiaza, la timpul oportun, de o abordare adecvata.

- rigiditate, inertie, fragilitatea personalitatii, fragilitatea si labilitatea conduitei verbale;

Rigiditatea (cf. lat. rigitas ,,rigiditate"), este cea mai evidenta trasatura ce se manifesta în toate activitatile desfasurate de handicapul de intelect si în special, în cele de cunoastere.

Inertia oligofrenica sau patologica, este un fenomen de distorsiune a dinamicii corticale la deficientii mintal. Inertia oligofrenica, este un fenomen concretizat în rigiditatea reactiilor adaptative si comportamentele, în insuficienta adecvare a acestor reactii la schimbarile permanente ce se produc în mediul înconjurator.

Fragilitatea si labilitatea conduitei verbale, a fost descrisa de E. Verza, si consta în neputinta ,,handicapatului" de a exprima logico-gramatical continutul situatiilor semnificative, neputinta de a se mentine la nivelul unui progres continuu si de a-si adapta conduita verbala la schimbarile ce apar în diverse împrejurari. Putem remarca faptul ca subiectul poate purta o discutie libera, relativ bine la un moment dat, pentru ca ulterior, chiar la un mic interval de timp, acesta sa manifeste dereglaje accentuate. Subiectul este ,,strâns legat" de dispozitiile ce le are si de influenta unor factori din mediul înconjurator, adeseori poate chiar nesemnificativi. În plan semantic se observa cu usurinta, saracia de idei, dezacordul între ceea ce exprima si realitate, ca si o întelegere simplificata sau trunchiata a ideilor vehiculate.

- trasaturi temperamentale si de caracter;

În conturarea personalitatii deficientului mintal se remarca structurile emotional-afective, care de cele mai multe ori contureaza un tablou specific psihopatologiei marginale. Sunt usor de surprins fenomene de emotivitate crescuta, puerilism si infantilism afectiv, sentimente de inferioritate si anxietate accentuate, caracterul exploziv s.a.

Aceste fenomene genereaza genereaza imaturitatea personalitatii cu predominarea formelor de dizarmonie ce determina manifestari comportamentale instabile cum ar fi: frica nejustificata, antipatie sau simpatie nemotivata,  nervozitate, iritabilitate sau inhibitie, pasivitate exacerbata, crize de furie sau reactii agresive fara control, labilitate exagerata în trecerea de la o stare la alta (râs/plâns , veselie/tristete s.a.) etc.