ESENTA CARACTERULUI SI FORMAREA SA

ESENŢA CARACTERULUI sI FORMAREA SA

Prin trasatura de caracter întelegem o anumita forma de manifestare psihica a omului, în încercarea sa de adaptare la sarcinile vietii. "Caracterul" este, asadar, o notiune sociala. Putem vorbi de o trasa­tura de c 717h79h aracter numai daca tinem seama de conexiunea omului cu mediul sau specific. în cazul unui Robinson, bunaoara, ar fi lipsit de importanta sa stim ce caracter are. Caracterul este luarea de atitu­dine, modul în care omul se raporteaza la mediul sau, o linie direc­toare impregnata de impulsul de afirmare asociat cu sentimentul de comuniune sociala.

Am si stabilit ca întregul comportament al omului este axat pe un scop care nu vizeaza altceva decât obtinerea superioritatii, a pu­terii, învingerea altora. Scopul influenteaza conceptia despre lume, modul de a fi, tiparul de viata al omului, dirijând gesturile care îl exprima. Trasaturile de caracter sunt, de aceea, doar formele apa­rente, exterioare ale liniei de miscare a omului. Ca atare, ele ne mij­locesc cunoasterea atitudinii sale fata de mediu, fata de semeni, în general fata de comunitate si fata de problemele sale de viata. Avem de-a face cu fenomene care ni se înfatiseaza ca mijloace de a pune în valoare personalitatea, elemente care se asambleaza într-o metoda de viata (Methode des Lebens).

Trasaturile de caracter nu sunt înnascute, asa cum multi con­sidera, nu sunt date de la natura, fiind comparabile cu linia direc­toare, care intra în constitutia omului ca un sablon si îi permite, fara a medita prea mult, sa-si exprime în orice situatie propria persona­litate. Ele nu corespund unor forte sau substraturi native, ci sunt dobândite înca în primii ani de viata, determinând un mod constant si bine definit de a fi. Lenea unui copil, de pilda, nu este înnascuta, ci el este lenes pentru ca aceasta însusire i se pare mijlocul conve­nabil de a-si usura viata si de a-si da importanta. Caci - într-un anumit sens - aspiratia catre putere se face simtita la om chiar si atunci când el evolueaza pe o linie a trândaviei. El se poate referi mereu la aceasta ca la o deficienta nativa si atunci valoarea sa inte­rioara apare ca intacta. Rezultatul final al unei asemenea introspectii arata, invariabil, cam în felul urmator: "Daca nu as avea aceasta deficienta, mi-as putea desfasura în mod stralucit capacitatile, din pacate însa am acest neajuns". Un altul, angajat într-o lupta continua cu anturajul sau, la care îl împinge o salbatica aspiratie catre putere, îsi va dezvolta trasaturi de caracter necesare sustinerii unei astfel de lupte, cum sunt ambitia, invidia, suspiciunea, si altele de felul acesta. S-ar crede ca asemenea fenomene sunt topite laolalta în magma personalitatii, având un caracter nativ si irevocabil, pe când la o examinare mai aprofundata reiese ca ele sunt necesare doar pentru linia de miscare a individului si au fost adoptate ca atare. Nu sunt factori primari, ci secundari, obtinuti în virtutea scopului secret al individului, având, prin urmare, un caracter teleologic. Sa ne amintim de cele expuse mai sus, potrivit carora modul uman de a trai, de a actiona, de a-si stabili o pozitie este în chip necesar legat de fixarea unui scop. Nu putem nimic concepe si pune în aplicare, fara a prefigura un anumit tel. Acesta se întrezareste înca în contururile confuze ale psihicului infantil si directioneaza dezvoltarea întregii sale vieti psihice. Este forta diriguitoare, formativa, care face ca fiecare individ sa fie o unitate distincta, o personalitate diferita, dat fiind ca toate actele si formele de expresie se îndreapta spre unul si acelasi punct, în asa fel încât pentru noi el este inconfundabil, acolo unde îsi urmeaza propria sa cale.

Se impune sa parasim cu totul ideea importantei ereditatii cu privire la fenomenele psihice si îndeosebi în ceea ce priveste geneza trasaturilor de caracter. Nu exista nici un argument care sa poata

sustine acceptarea teoriei ereditatii în acest domeniu. Daca urmarim retrospectiv un fenomen oarecare din viata unui om, ajungem, fi­reste, la prima zi de viata si avem iluzia ca toate sunt înnascute. Faptul ca exista trasaturi de caracter comune unei întregi familii, unui popor sau rase se explica pur si simplu prin aceea ca oamenii traiesc unii lânga altii, ca trasaturile pe care ei si le cultiva sunt înva­tate de la ceilalti, imitate. Exista anumite realitati, particularitati psihice si gesturi expresive care în societatea noastra îi incita pe tineri la imitare. Asa, de exemplu, setea de cunoastere, care adesea se exteriorizeaza sub forma curiozitatii, la copiii care au de luptat cu anumite deficiente ale aparatului vizual conduc la formarea unei veritabile trasaturi de caracter. Dar în realitate nu este vorba de o necesitate imperioasa a dezvoltarii acestei trasaturi de caracter; daca ar cere-o linia directoare a copilului, în sfera setei sale de cunoastere s-ar putea dezvolta o trasatura de caracter care l-ar determina sa cerceteze toate lucrurile, sa le demonteze sau sa le sparga. Sau ar devora cartile, si altele de acest fel. Procese similare au loc în pri­vinta neîncrederii în oameni de care sufera cei cu infirmitati de auz. în civilizatia de azi asemenea oameni sunt expusi unor riscuri extra­ordinare. Ei devin, de asemenea, tinta a tot felul de întepaturi (luare în râs, taxari peiorative, cum ar fi netot etc), ceea ce favorizeaza dezvoltarea unui caracter suspicios. Cum sunt ocoliti, este de înteles faptul ca ajung sa nutreasca sentimente ostile. Ipoteza transmiterii ereditare a caracterului lor suspicios este neîntemeiata. Acelasi lucru se poate spune referitor la ipoteza nativitatii trasaturilor de caracter care tin de criminalitate. Argumentului ca în una si aceeasi familie s-a constatat prezenta a mai multor criminali trebuie sa i se opuna argumentul ca traditia, conceptia de viata si exemplul negativ merg mâna în mâna si ca, de pilda, copilului furtisajul i se prezinta de-a dreptul ca o modalitate de a-si duce existenta.

La fel se petrec lucrurile îndeosebi în ceea ce priveste tendinta de a se pune în valoare (Geltungsstreben). Dificultatile cu care se confrunta fiece copil fac ca aceasta tendinta sa fie indispensabila pentru dezvoltare. Formele în care apare tendinta sunt, la urma urmei, intersanjabile, ele alternând, modificându-se, luând aspecte diferite de la un individ la altul. La afirmatia ca, în ceea ce priveste trasaturile lor de caracter, copiii seamana cu parintii, trebuie sa

raspundem ca, în tendinta sa de a se pune în valoare, copilul este ispitit de modelul reprezentat de cineva din anturajul sau, care revendica si poseda aceeasi valoare. Fiecare generatie învata în felul acesta de la premergatorii ei si, chiar si în perioadele cele mai vitre­ge, implicata în complicatiile extreme la care conduce aspiratia catre putere, ramâne întotdeauna la cele învatate.

Scopul de a obtine superioritatea este un scop secret. Ca urma­re a influentei sentimentului de comuniune sociala, nu se poate desfasura decât în taina, ascunzându-se în permanenta sub o masca prietenoasa. Trebuie totusi sa aratam ca el nu ar putea evolua într-o forma atât de transfigurata în cazul în care ne-am cunoaste mai bine unii pe altii. Daca am progresa atât de mult în acest sens încât fiecare sa fie în masura sa discearna cu claritate caracterul semenului sau, nu numai ca s-ar proteja mai bine, ci în acelasi timp ar face atât de anevoioasa osteneala celorlalti, încât i-ar anula orice avantaj. Valul aspiratiei catre putere ar trebui atunci sa cada. De aceea merita cu prisosinta sa privim mai în profunzime aceste structuri si sa încer­cam o utilizare practica a cunostintelor dobândite. Caci a noastra cunoastere a omului nu ne-a dus prea departe. Traim într-o tesatura complicata de relatii socioculturale, care ridica obstacole în calea unei corecte pregatiri pentru viata. La drept vorbind, mijloacele esentiale de cultivare a perspicacitatii le sunt refuzate celor multi, iar scoala nu a realizat prea multe pâna astazi, în afara de raspândirea unui anumit volum de cunostinte pe care copiii le "înghit" cum pot, fara ca acestea sa le suscite interesul. si chiar si o asemenea scoala ramâne pentru majoritatea populatiei un pios deziderat. Pâna în prezent s-a pus mult prea putin accentul pe premisa majora a obti­nerii cunoasterii omului. în aceste scoli, asa cum sunt ele, am primit noi etaloanele de evaluare a oamenilor. Acolo am învatat noi, cumva, sa distingem lucrurile unul de altul, sa le categorisim în bune si rele, dar fara a recurge la verificarea necesara. Intrati în viata cu aceasta lacuna, persistam în ea. Adulti, ne conducem dupa prejude­catile din anii copilariei, ca si cum ar fi legi scrise. Nu observam ca, antrenati în vârtejul acestei civilizatii complexe, acceptam puncte de vedere cât se poate de daunatoare unei veritabile cunoasteri a lucrurilor, pentru ca, în ultima instanta, nu le privim decât din unghiul de vedere al exacerbarii sentimentului propriei noastre personalitati, în sensul de a ajunge sa ocupam o pozitie care sa ne permita un surplus de putere.