Evaluarea
nou-nascutului
Evaluarea la nastere este necesara pentru a stabili nivelul de functionare a
copilului nou-nascut, precum si pentru a avea un pronostic al dezvoltarii
ulterioare si al eventualelor posibile anomalii in dezvoltare.
Exista trei tipuri de instrumente de evaluare : teste screening, evaluari
neurologice si evaluari comportamentale.
Testele screening se bazeaza pe semnele de viabilitate prezentate de copil la
nastere. Cel mai cunoscut test de acest gen destinat evaluarii nou-nascutilor
este scara de evaluare dezvoltata de Virginia Apgar. Aceasta se aplica la un
minut si/ sau cinci minute de la nastere. Se mai aplica uneori si la zece
minute. Se procedeaza Ia aprecierea a cinci semne si, in functie de felul cum
se prezinta copilul, fiec 454e45e are semn poate fi notat intre 0 si 2. Nota maxima pe
care o poate obtine copilul este 10. (Ana Muntean, 2004)
Evaluarea depinde, in mare masura, de cel care o realizeaza.
Un bun pronostic pentru viitoarea dezvoltare a copilului o poate da evaluarea
corecta a perioadei de sarcina. in cazul in care determinarea este exacta, se
poate spune daca e un copil mic sau mare pentru varsta sarcinii, daca este
nascut inainte de termen ori suprapurtat.
O metoda de apreciere mai eficienta si mai obiectiva poate combina semnele
neurologice (postura, circumferinta craniana, miscarile membrelor) cu criterii
care tin de fenotip (textura pielii, forma urechii, marimea trunchiului).
Evaluarile neurologice se bazeaza pe evidentierea reflexelor pentru a aprecia
integritatea structurala si functionala a sistemului nervos. Reflexele si
neinhibarea lor la varstele mentionate in subcapitolul anterior (3.6) sunt
semne ale unor posibile atingeri neurologice. De exemplu : reflexul tonic al
gatului trebuie sa fie prezent la nastere, dar dispare in jurul varstei de 7
luni. Daca el persista insa si dupa aceasta varsta, poate fi un indicator de
paralizie cerebrala, ceea ce inseamna ca respectivul copil va avea probleme cu
depasirea liniei mediane a corpului si, de asemenea, cu deprinderea mersului si
a miscarilor in general.
Examinarea neurologica* dureaza si este o procedura complicata. De aceea, ea nu
se realizeaza decat atunci cand copilul este considerat a fi in situatie de
risc fie din cauza procesului dificil al nasterii, fie din pricina unor factori
care au actionat in perioada prenatala. Exista proceduri de evaluare
neurologica de suprafata care sunt mai rapide. Daca rezultatele indica probleme
neurologice, atunci se continua cu o examinare aprofundata.
Evaluarile comportamentale constituie un alt procedeu de cunoastere a starii
nou-nascutului. Ele constau intr-o examinare comprehensiva a reactiilor
adaptative generale ale nou-nascutului la mediu.
3.8. Depresia postnatala*
In primele doua capitole am scos in evidenta faptul ca nou-nascutul si copilul,
in general, nu pot fi ganditi si intelesi decat in relatie cu cel care ii
ingrijeste, care, in conditii obisnuite, este mama. Relatia care se stabileste
intre cei doi poate facilita dezvoltarea sanatoasa a copilului sau dimpotriva.
Iata de ce starea mamei §i satisfactia pe care o resimte in rolul ei de mama
sunt date esentiale pentru bunastarea copilului.
Numarul* mare de copii care continua sa fie abandonati in Romania, in
maternitati, imediat dupa nastere, este o dovada graitoare a faptului ca, desi
exista o atentie fata de copil in serviciul spitalicesc unde se naste, aceasta
ii este refuzata mamei. Cei doi sunt despartiti ca niste obiecte, adesea mama
este tratata cu neglijenta (uneori chiar cu agresivitate) de personal si
consecintele nu pot fi benefice pentru nici unul.
Este periculos sa lasi, ca sistem de sanatate, bunastarea copilului in seama
dra-gostei si a instinctului materne. Pe de alta parte, pentru a sprijini
dragostea si bunele instincte, ai nevoie de servicii adecvate, cu o buna
intelegere a fiintei umane si a interactiunii mama-copil. in primele minute de
dupa nastere, este necesar sa le dai mamei si copilului posibilitatea de a fi
impreuna. Mama careia nu i se ofera ocazia sa isi tina in brate copilul imediat
dupa nastere se va simti devalorizata si incapabila ca mama. O importanta cauza
a depresiei postnatale se considera a fi sentimentul mamei din primele ore de
dupa nasterea copilului ca este o mama incompetenta. De aceea, primele masuri
ce pot fi luate se situeaza in maternitate, unde asistenta sau medicul sta de
vorba cu mama, explicandu-i si prezentandu-i copilul, reflexele lui,
raspunsurile pe care stie sa le dea stimularilor mamei (Berger, 2003).
In psihopatologie, se cunoaste faptul ca majoritatea tulburarilor copilului mic
sunt tulburari relationale (Cramer, 2004). Se cunoaste, de asemenea, ca intre
10 si 20% din cazurile de depresii postnatale apar tulburari de autoreglare la
bebelusi. "Depresiile post-partum care dureaza mai mult decat cateva saptamani
au un impact de lunga durata asupra copilului si de aceea se impune
diagnosticarea lor cat mai rapida.' (Berger, 2003, p. 129) Se practica
psihoterapii ale relatiei mama-copil. Primul care a atras atentia asupra
acestor tulburari a fost Spitz (asa cum am spus deja). Cea care a creat o
teorie a practicii a fost Selma Freiberg (cf. Killen, 2003). In ciuda acestor
dezvoltari, in Romania, depresia perinatala continua sa fie putin cunoscuta si
sa i se dea si mai putina atentie. Separarea copiilor nou-nascuti de mama in
maternitati este o practica obisnuita. Desi nu exista cercetari, tinand seama
de situatiile in care sunt abandonati copiii la nastere, credem ca toate mamele
care abandoneaza sunt intr-o stare de depresie. Cum cercetarile ne arata ca
depresia perinatala este influentata de stresul financiar si marital, cand mama
nu beneficiaza de un suport social, putem crede ca depresia a inceput inca
inainte de nastere. Nimeni nu o remarca insa. Nasterea probabil ca e un
eveniment care ii intareste mamei starea depresiva*.
Depresia postnatala poate fi pusa in legatura si cu problemele de functionare a
copilului. Un copil cu tulburari alimentare, de somn, bolnavicios, cu un
temperament mai dificil va solicita mai mult energiile slabite ale mamei si va
putea sa declanseze ori sa accentueze depresia. (Ana Muntean, 2006)
Nasterea declanseaza in corpul mamei modificari fiziologice si endocrine
majore.
Exista trei tipuri de depresie postnatala (Wickberg, 1996). Primul tip este
depresia usoara a mamei care tocmai a nascut , "bluesul maternal', ce se
leaga de modificarile fizice si endocrine din corpul sau. Aceasta depresie
apare Ia majori-tatea mamelor (60%) si adesea se face referire la ea ca la o
stare normala. Se manifesta prin iritabilitate, lacrimi, labilitate emotionala
si anxietate, in prima saptamana de dupa nastere. Cu atentie si intelegere din
partea mediului, mama isi va reveni spontan.
Exista* insa o depresie postnatala mai serioasa, care afecteaza pana la 10-12% dintre
mame. Aceasta depresie se declanseaza din saptamana a patra de dupa nastere
pana in cea de-a zecea si manifesta toate semnele depresiei asa cum sunt ele
descrise in DSM III-R. Durata lunga si severitatea, precum si frecventa destul
de ridicata determina numeroase studii si masuri in legatura cu acest tip de
depresie. Cercetarile arata ca si in aceste cazuri gradul de intelegere si
conduita sensibila ale celor din jur este foarte important. (Ana Muntean, 2006)
Sunt mame care sufera de depresie si inainte de nastere si carora nasterea le
accentueaza starea. E a treia categorie, in care vorbim de o psihoza
post-partum, ce este "o reactie psihotica acuta declansata de nastere care
apare in primele doua-trei saptamani de dupa nastere' (Wickberg, 1996, p. 4).
Depresia postnatala este un subiect intens cercetat in acest moment, in
psihia-tria perinatala (Guedeney, 2002). Aceasta specialitate se preocupa, in
primul rand, de sanatatea mentala si tulburarile care apar la parinti in
preajma nasterii (din perioada sarcinii si pana la capatul primului an de viata
a copilului). Din aceasta perspectiva, prevenirea se face la toate cele trei
niveluri. Iata cum ne descrie Nicole Guedeney aceasta munca in Franta. Ea are
insa intense accente critice in prezentare, solicitand o mai mare atentie
oficiala in cadrul politicilor de sanatate si o considerare mai intensa a
nevoii de formare a specialistilor. (Ana Muntean, 2006)
