Explicatii sociale si bio-sociale ale comportamentului agresiv
Psihologii sociali nu pretuiesc prea mult teoriile biologice, preferind teorii care pun accentul pe procesul de invatare si pe anumiti factori dn contextul social legati de agresivitate. Chiar daca ideea instinctului este respinsa, exista cercetatori care accepta ca agresivitatea trebuie privita ca o tendinta invatata ori innascuta, a carei manifestare e declansata de cicumstante sociale specifice. Intrucit o astfel de abordare include un element biologic, ele sunt teorii bio-sociale.
a. Frustrare si agresivitate
Teoria frustrare – agresiune a fost una din cele mai influente din acest domeniu. Ea a fost propusa in 1939 de un grup de psihologi de la Yale University (Dollard, Doob, Miller, Mowrer si Sears). Este important sa remarcam ca ea a aparut ca o reactie la teoria freudiana. In esenta ei, este teribil de simpla: se afirma ca orice frustrare duce la agresiune si orice comportament agresiv are la baza o frustrare. Psihologii de dupa razboi au aratat ca exista si alti factori in afara frustrarii care pot determina comportamentul agresiv. De altminteri, imediat dupa publicarea volumului celor cinci psihologi s-au gasit critici care sa observe ca frustrarea nu duce intotdeauna la agresiune, ca exista si alte reactii posibile: apatia, strigatul de neputinta, etc. In plus, frustrarea nu este prezenta ca factor cauzal in toate cazurile de agresiune: de exemplu, un asasin platit nu a fost in nici un fel frustrat de victima.
b. Teoria indice-excitatie (cue-arousal theory)
In urma obiectiilor formulate de multi din colegii lor, insisi autorii teoriei frustrareagresiune au acceptat ca frustrarea creaza un set, o stare in care individul este pregatit sa se arate agresiv, dar manifestarea propriu-zisa a agresivitatii in comportamente depinde de conditiile specifice. Aceasta idee a fost preluata si dezvoltata de Leonard Berkowitz, probabil psihologul social cu cele mai valoroase contributii in domeniul agresivitatii. Intre frustrare si comportamentul agresiv, Berkowitz a introdus o veriga intermediara: conditiile de mediu adecvate pentru agresiune. Frustrarea nu evoca imediat agresivitate, ci genereaza in individ o stare de excitatie (activare) emotionala: furia. Aceasta produce la rindul ei o stare de pregatire (readiness) pentru comportamentul agresiv. Dar comportamentul agresiv va fi efectuat numai daca in contextul social respectiv exista stimuli cu o conotatie agresiva - indici asociati cu furia. Stimulii ajung sa functioneze ca indici de agresiviatate prin conditionare clasica: in principiu, orice obiect ori persoana pot deveni un indice de agresivitate de acest fel.
Ca atare, potrivit lui Berkowitz, un act agresiv are doua surse:
1. starea de excitareemotionala (furia) si
2. indicii din situatie.
Cel mai cunoscut expriment efectuat de psihologul social american pentru a-si argumenta pozitia teoretica a fost realizat in 1967 si a demonstrate asa-numitul efect al armelor (weapons effect). Potrivit lui Berkowitz, anumite obiecte ajung, prin invatare sociala, sa fie asociate cu agresiunea; ele capata o valoare de indici de agresivitate. Armele, cu deosebire pistoalele, sunt exemplele cele mai evidente. Fata de cutite, pistoalele au o intrebuintare foarte precisa. Prezenta pistoalelor, ca obiecte avind o conotatie agresiva ar trebui, prin urmare, sa declanseze o agresiune mai intensa decit prezenta altor obiecte conotate neutru. In experimentul din 1967, realizat in colaborare cu Le Page, subiectilor (cu totii studenti) li se cerea sa execute o sarcina iar performanta le era evaluata de un complice al experimentatorilor. Evaluarea, ce consta in aplicarea unor socuri electrice, nu tinea seama de performanta reala a subiectilor si avea menirea sa provoace grade diferite de furie. Subiectii care primeau pe nerept multe socuri deveneau mai furiosi decit cei ce primeau un singur soc. In a doua faza a experimentului, acesti subiecti (atit cei furiosi cit si cei foarte putin furiosi) ajungeau sa evalueze la rindul lor (in aceeasi maniera) performanta complicelui. In aceasta etapa a experimentului, in functie de conditie, se introduceau indici de agresivitate ori obiecte conotate neutru. Intr-una din conditii, alaturi de subiect, pe o masa, se afla un pistol, iar subiectului i se spunea ca el apartine complicelui si ca nu trebuie sa-l ia in seama. Astfel, arma era asociata cu oponentul. Intr-o a doua conditie, aceeasi arma era vizibila, dar nu mai era asociata cu celalalt. A treia conditie functiona ca o conditie de control: nu se prezenta nici un obiect. In sfirsit, intr-o conditie suplimentara de control, numai pentru subiectii foarte furiosi s-a pus la vedere o racheta de badminton - deci, un obiect neutru din punct de vedere al agresivitatii. Rezultatele au fost relevante. In primul rind trebuie notat ca subiectii furiosi aplica semnificativ mai multe socuri electrice in comparatie cu cei foarte putin furiosi. Apoi, a reiesit clar ca in cazul celei de-a doua categorii prezenta armei nu are nici un efect, in vreme ce subiectii furiosi pentru care e vizibila arma aplica mai multe socuri decit cei la fel de furiosi, dar care nu au vazut arma. In fine, subiectii furiosi se arata mai agresivi in prezenta armei decit in prezenta rachetelor de badminton. Toate aceste rezultate sprijina ipoteza despre rolul indicilor de agresivitate in declansarea agresiunii. Efectul armelor a fost confirmat de Leyens si Parke in 1975; graitor este faptul ca acesti cercetatori nu au folosit pistoale reale, ci diapozitive care infatisau pistoale. O confirmare ingrijoratoare a venit din partea unor psihologi care au folosit copii drept subiecti si arme - jucarie in locul pistoalelor reale.
c. Teoria trasferului excitatiei
Influentat de teoria celor doi factori ai emotiei a lui Schachter, Dolf Zillmann a dezvoltat printr-un program vast de cercetari, teoria trasferului excitatiei. Potrivit acestei teorii, indivizii pot transfera excitatia (activarea) fiziologica reziduala produsa de o sursa, atribuind-o unei alte surse de excitatie. Asadar, excitatia ramasa dintr-o situatie trecuta poate fi adaugata excitatiei produse intr-o noua situatie. Zillmann a explorat minutios conditiile in care transferul excitatiei poate amplifica agresivitatea.
El a demonstrat, de exemplu, ca trasferul excitatiei reziduale la o noua situatie creste agresivitatea numai cind comportamentul agresiv este raspunsul dominant in noua situatie. Sa ne imaginam un individ care a petrecut o ora in sala de forta. In parcare, constata ca un alt sofer i-a blocat masina. Desi o astfel de intimplare nu are consecinte extrem de grave, este probabil ca omul nostru va reactiona in exces, manifestind violenta verbala exagerata. Asadar, cind un individ este deja pregatit sa actioneze agresiv (altercatiile dintre conducatorii auto sunt la ordinea zilei), transferul excitatiei reziduale va creste probabilitatea raspunsului agresiv. Zillmann si colaboratorii sai au furnizat un suport empiric acestei idei intr-un experiment din 1972. O parte din subiectii lor erau provocati de un complice. Apoi, subiectii astfel provocati, ca si cei neprovocati, in functie de conditie, pedalau trei minute la o bicicleta de camera ori priveau o serie de diapozitive neutre. In a doua parte a experimentului li se oferea prilejul sa aplice complicelui socuri electrice. Confirmind ipotezele experimentatorilor, rezultatele au aratat ca subiectii care au fost provocati si care au facut exercitiul fizic au fost cei mai agresivi: excitatia trasferata a amplificat gradul de violenta al celor ce aveau deja tendinta de a se comporta agresiv.
Un al doilea experiment efectuat de Zillmann si colaboratorii sai (Zillmann, Johnson si Day, in 1974) a testat o ipoteza mai subtila printr-un montaj mai ingenios. Contributia excitatiei anterioare la intensificarea comportamentului agresiv depinde de felul in care individul interpreteaza excitatia. Daca, de exemplu, ca raspuns la o acuzatie nejustificata, ne simtim pulsul crescut si ne inrosim la fata, vom interpreta aceasta stare de excitatie drept furie. Furia etichetata ca furie creste probabilitatea raspunsului agresiv. Dar aceleasi semne de activare fiziologica pot sa apara atunci cind sintem instiintati ca trebuie sa vorbim peste citeva minute in fata unui public. In cazul din urma interpretarea corecta este frica si raspunsul agresiv devine foarte improbabil. Zillmann, Johnson si Day au creat conditii experimentale care i-au facut pe subiecti sa atribuie cauza activarii fie unui stimul cu inteles agresiv, fie unui stimul neutru. Ipoteza lor era ca numai in primul caz trasferul excitatiei reziduale va intensifica agresiunea. La fel ca in studiul prezentat antrior, subiectii (studenti) au fost provocati de un complice si mai tirziu au avut posibilitatea sa-i aplice socuri electrice. Intre cele doua faze, li s-a cerut sa pedaleze timp de doua minute, pentru a se obtine o stare de excitatie fiziologica. In plus, experimentul mai cuprinde o etapa de 6 minute de odihna, care pentru jumatate din subiecti a fost asezata inaintea exercitiului fizic, iar pentru cealalta jumatate dupa exercitiul fizic. Asadar, pentru cele doua grupuri experimentale, succesiunea secventelor de experiment e urmatoarea:
Grupul I: Provocare - Relaxare - Exercitiu - Reactie
Grupul II: Provocare - Exercitiu - Relaxare - Reactie
Zillmann, Johnson si Day au facut predictia ca in cazul grupului II excitatia reziduala resimtita in faza de reactie (aceasta corespunde secventei de experiment in care se aplica socuri complicelui) va fi interpretata ca furie, caci perioada de odihna a oferit posibilitatea disparitiei semnelor activarii provocate de exercitiul fizic. Dimpotriva, in cazul grupului I, excitatia resimtita de subiecti cind sunt pusi in situatia de a aplica socuri complicelui poate fi pusa usor pe seama exercitiului si nu ne putem astepta la o crestere a agresivitatii. Rezultatele au confirmat aceste predictii: subiectii din grupul II s-au manifestat mai agrsiv fata de complice. Forta demonstratiei autorilor americani devine mai evidenta daca ne gindim ca intre cele doua grupuri experimentale apar diferente clare in comportamentul agresiv, desi toti subiectii au fost provocati la fel si toti au fost excitati fiziologic in aceeasi masura. Experimentul acesta presupune o sursa non-emotionala a excitatiei (exercitiul fizic) si o sursa emotionala (provocarea). El are meritul de a stabili limitele trasferului excitatiei. Zillmann si colegii sai au aratat ca daca situatia contine factori ce-l determina pe subiect sa atribuie corect excitatia unei surse, transferul nu mai are loc. Un astfel de factor este timpul: daca, de exemplu, pedalam citeva minute si apoi urmarim un film erotic, exista putine sanse sa atribuim excitatia produsa de exercitiu filmului. Dar daca vizionam filmul dupa 20 de minute de la incheierea exercitiului fizic, excitatia provocata de exercitiu este mai putin resimtita si nu va mai fi atribuita exercitiului, ci filmului. In experiment, se demonstreaza ca
circumstantle care favorizeaza trasferul excitatiei sunt: exercitiu urmat de o perioada sufficient de lunga pentru ca semnele evidente ale exercitiului sa dispara si apoi expunerea la un stimul emotional.
Desi pare foarte sofisticata, teoria lui Zillmann este extrem de simpla si corespunde cunostintelor noastre din viata cotidiana: stim foarte bine ca avem o tendinta mai accentuata de a raspunde agresiv cuiva cind altcineva (cu sau fara legatura cu cealalta persoana) ne-a suparat deja. Zillmann numeste mecanismul psihofiziologic ce functioneaza in aceasta situatie transferul excitatiei
d. Teoria invatarii sociale
Teoria invatarii sociale reprezinta o abordare foarte influenta in psihologie, ce explica procesele prin care:
1). se achizitioneaza un comportament sau o secventa de comportament;
2). se initiaza comportamentele;
3). se mentin patternurile de comportament.
Cel mai cunoscut psiholog din acest perimetru teoretic este Albert Bandura, care a aplicat toria invatarii sociale si in studierea agresivitatii. Potrivit lui Bandura, comportamentul social nu este innascut, ci invatat de la modele adecvate. Accentul cade pe experientele de invatare ale individului, care pot fi directe sau indirecte (vicariante). Prin socializare, copilul invata comportamentul agresiv intrucit este recompensat direct ori observa ca ceilalti sunt recompensati pentru conduite agresive.Ideea invatarii din experienta directa se bazeaza pe principiile intaririi operante formulate de Skinner. Daca, de exemplu, o fetita ii ia alteia biscuitul si nimeni nu intervine, prima este recompensata pentru conduita agresiva, caci are acum biscuitul. Cit despre invatarea prin experienta vicarianta (termenul de vicar exista si in limba romana, desemnind un rang in ierarhia eclesistica; la origine, el echivala cu reprezentant sau loctiitor), ea reprezinta o contributie a teoreticienilor invatarii sociale, referindu-se la achizionarea unui comportament, achizitionare ce urmeaza observatiei ca un act facut de altul conduce la o recompensa. Conceptul de imitatie n-a fost introdus in stiintele sociale de acesti teoreticieni. Ei il inoveaza in oarecare masura, aratind ca nu imitam decit comportamente ce au fost recompensate. Copiii au tendinta de a-i imita pe parinti, pe frati, pe colegii lor de la gradinita ori de la scoala. In plus, ei imita - si nu numai ei, dar si adultii - comportamentele de pe ecranul televizorului.
Potrivit lui Bandura, comportamentul agresiv al unei persoane intr-o situatie specifica depinde de:
- experientele trecute ale persoanei asupra actiunilor violente, incluzind propriile conduite agresive si cele observate la altii;
- gradul de succes al comportamentelor agresive efectuate ori observate la altii;
- probabilitatea actuala ca agresivitatea sa fie recompensata sau pedepsita;
- factorii cognitivi, sociali si de mediu din situatie.
Bandura a efectuat multe experimente asupra modelarii (tendinta persoanelor de a
reproduce actiuni, atitudini si raspunsuri emotionale ale unor modele reale ori simbolice), reliefind usurinta cu care copiii repeta actele agresive ale altora. Adultii sunt modele agresive prin excelenta pentru copii, dat fiind ca sunt perceputi ca responsabili si autoritari.
|
