ALTE DOCUMENTE
|
|||||||||
FENOMENUL ATRIBUIRII CAUZALE
1. NOTIUNEA DE ATRIBUIRE IN PSIHOLOGIA SOCIALA
Notiunea de atribuire este foarte generala, putand fi extinsa asupra majoritatii activitatilor mentale.
Ideea centrala este ca oamenii, confruntati cu un anumit eveniment, conduite sau stari psihologice, simt nevoia de a le fixa cauzele.
Atribuirea se refera la elaborarea prin inferenta* a unor cognitii (cunostinte) pornind de la observarea de catre actorul soc 919i81j ial a evenimentelor si conduitelor, adica incercarea de a intelege, de a furniza explicatii care stau la baza celor observate.
*Inferenta este operatia gandirii in care se admite o judecata al carui adevar nu este direct verificat, in virtutea unei legaturi a ei ce alte informatii sau judecati considerate adevarate.
Atribuirea, fiind o notiune foarte generala, a fost restransa d.p.d.v al preocuparilor stiintifice la problema atribuirii cauzale.
Prin teoriile atribuirii cauzale se vizeaza descoperirea "logicii naturale" a explicatiilor cotidiene - modul in care actorul social fixeaza cauzele evenimentelor pe care le observa, a actiunilor desfasurate de el sau de alte persoane
La baza teoriilor stau doua postulate sau principii:
Primul principiu: pentru a intelege comportamentul individului in situatii sociale, trebuie sa cunoastem explicatiile pe care omul obisnuit, in existenta cotidiana, le ofera evenimentelor: modul in care cunoaste realitatea, da sens evenimentelor observate si realizeaza predictii pornind de la compararea persoanelor in diferite situatii (actori sociali poseda o "psihologie naiva", careia ii este caracteristic un anumit grad de cunoastere a realitatii) - PSIHOLOGIA SIMTULUI COMUN.
2) Al doilea principiu: exista o continuitate a modului in care omul obisnuit, respectiv omul de stiinta, procedeaza in cazul intelegerii si denumirii realitatii - EPISTEMOLOGIA SIMTULUI COMUN
Precursorul teoreticienilor atribuirii este FRITZ HEIDER, care in lucrarea sa din 1958, "Psihologia relatiilor interpersonale", descrie procesul prin care persoanele realizeaza atribuirea de cauze, dispozitii, proprietati stabile.
Atribuirea este procesul prin care omul cuprinde realitatea, poate sa o stapaneasca si sa o prezica.
Astfel, mediul inconjurator apare ca stabil si coerent, poate fi reconstruit mental pe baza principiului echilibrului cognitiv:
Autorul a surprins de la bun inceput faptul ca atribuirea cauzala conduce spre 2 tipuri de explicatii:
de tip intern (dispozitii stabile ale persoanei);
de tip extern (cauzele sunt situate la nivelul factorilor contextuali).
In interpretatea evenimetelor observate, persoana isi construieste in mod activ explicatiile, trecand dincolo de datele accesibile in mod nemijlocit.
Omul nu observa pur si simplu, ci supune datele observate unei analize, producand activ continuturi cognitive, adica generand "plus valoare la nivelul sensului".
Principalele contributii ale lui F. Heider (cf. Dirtu, 2003):
Sublinierea tendintei naturale a omului obisnuit de a judeca actiunile celorlalti ca avand ca si cauze dispozitiile lor stabile, atitudinile, trasaturile de personalitate;
Ideea existentei unui ansamblu de legi ale atribuirii cauzale utilizati de actorii sociali, de oamenii obisnuiti, care formeaza simtul psihologic comun;
Distinctia cauze interne, personale si cauze situationale, externe, precum si evidentierea tendintei de a supraestima cauzele interne, in dauna celor externe;
Sesizarea importantei postularii intentiei - omul obisnuit infera mai rapid existenta unei cauze interne atunci cand considera ca intentia de a produce un anumit efect este prezenta;
Presupunerea ca omul obisnuit prelucreaza informatiile despre posibile cauze ale evenimentelor pe baza principiului covariantei.
2. MODELUL INFERENTEI CORESPONDENTE (JONES SI DAVIS 1965)
Vizeaza explicarea modului de gandire a unui observator, referitor la ceea ce incearca sa realizeze o persoana printr-o actiune determinata (vizeaza HETEROATRIBUIREA).
Autorii pornesc de la ideea ca observatorul stabileste o corespondenta intre:
v evenimente, comportament observat;
v intentia tintei;
v dispozitiile sale stabile.
Pentru ca observatorul sa aiba certitudinea ca acel comportament al tintei a fost intentionat, trebuie indeplinite conditiile:
1) persoana tinta (actorul social) sa fie constient de efectele actiunii sale si sa fi dorit actiunea;
2) sa posede capacitatile necesare pentru a indeplini actiunea;
3) sa fi avut libertatea de alegere.
Comportamentele ce nu respecta aceste conditii sunt considerate neinformative.
In cazul in care observatorul considera ca actiunea a fost intentionata, atribuirea unor trasaturi stabile se realizeaza dupa urmatorul algoritm:
Ø observatorul repereaza efectele actiunii;
Ø compara aceste efecte cu efectele actiunilor posibile, dar neefectuate de actor, pentru a determina efectele comune si efectele specifice;
Ø observatorul atribuie o dispozitie stabila actorului, bazandu-se pe efectele specifice ale actiunii alese si ale actiunilor neefectuate.
Limite ale modelului
q se aplica doar in cazul heteroatribuirii;
q in unele cazuri este posibila inferarea dispozitiei stabile chiar si atunci cand nu este prezenta intentia.
3. MODELUL COVARIANTEI (KELLEY, 1968)
Procesul atribuirii cauzale se deruleaza dupa principiul: efectul prezent este atribuit factorului prezent, iar absenta efectului este atribuit absentei factorului. Este o varianta naiva a analizei de varianta (ANOVA).
Evenimentul observat (efectul) este analizat in functie de 4 factori:
Ø persoana in interatiune cu obiectele;
Ø obiectul;
Ø modalitati temporale de actiune;
Ø modalitati situationale de interactiune persoana/obiect.
Pe baza acestor factori, efectul va fi evaluat d.p.d.v. al:
Se considera ca:
Ø atunci cand persoana conchide ca efectul este specific pentru relatia cu acel obiect, este constant in timp si de-a lungul situatiilor si exista un consens ridicat in legatura cu efectul, atunci atribuirea va fi de tip extern (persoana va ajunge la cunoasterea proprietatilor stabile ale mediului);
Ø cand consensul este scazut si specificitatea slaba, atribuirea va fi de tip intern.
Problema este ca atribuirile sunt facute de cele mai multe ori intr-un mod simplu si economic.
Pentru a justifica faptul ca analiza cauzala nu este intotdeauna completa, Kelley a introdus termenul de "schema cauzala" - conceptie generala a persoanei privind felul in care anumite tipuri de cauze interactioneaza pentru a produce un tip de efect special.
MODELE ALE ATRIBUIRII CAUZALE
4. INCERCARI DE SINTEZA DINTRE TEORIA INFERENTEI CORESPONDENTE SI MODELUL COVARIANTEI (JONES & MCGILLIS 1976)
Acesti autori aduc o completare: cand atribuim o intentie si o dispozitie stabila suntem influentati si de expectantele pe care le avem in privinta comportamentului actorului social.
Aceste asteptari pot fi de 2 tipuri:
asteptari bazate pe categoria de apartenenta a tintei (asteptari stereotipe si normative);
asteptari bazate pe caracteristicile individuale ale persoanei, cunoscute pe baza reactiilor sale anterioare (asteptari structurale) - observatorul a avut ocazia sa observe reactiile persoanei-tinta in diferite situatii.
Secventa de rationament propusa:
v ne reamintirea comportamentului observat;
v determinam care sunt scopurile si realizarile pentru a deduce efectele specifice prin raportare la efectele altor actiuni posibile, dar neefectuate;
v odata efectele specifice definite, intervin anticiparile: apare intrebarea daca aceste efecte corespund asteptarilor, tinand cont de ceea ce stim deja despre persoana-tinta sau de ceea ce derivam din apartenenta sa la anumite categorii;
v dupa inferarea intentiei vom incerca sa stabilim carei dispozitii personale ii corespunde comportamentul manifestat.
Astfel, autorii arata ca teoriile atribuirii nu pot face abstractie de apartenenta la anumite categori sociale ale actorilor sociali. Se poate vorbi astfel, de un stil atributional specific membrilor unor grupuri, care este influentat de practicile sociale.
Aceasta incercare de sinteza insa ia in considerare doar categoria de apartenenta a persoanei tinta, ca si cum procesul de perceptie a celuilalt si de atribuire a cauzelor comportamentului sau ar apartine unui observator universal.
5. TEORIA SOCIALA A ATRIBUIRII (DESCHAMPS 1974-1983)
Acesta considera ca dimensiunea sociala a procesului de atribuire intervine in actiunea simultana dintre
Ø categorizarea actorului (tintei) si
Ø categorizarea observatorului.
Fiecare din ei se pot considera ca reprezentanti ai celor doua categorii si relatia ditre ei devine la nivel simbolic, relatie intre doua grupuri.
Postulatul de baza al acestei perspective este ca atribuirile, in baza categoriilor sociale, conduc la raspunsuri in favoarea grupului propriu si in defavoarea outgroup-urilor.
6. TEORIA MULTIDIMENSIONALA A LUI WEINER (1979, 1986)
Autorul considera ca distinctia dintre cauze interne - externe constituie doar una dintre dimensiunile care trebuie respectate in procesul de atribuire cauzala, teoria vizand in special atribuirile pentru cauzele succesului si esecului.
Persoanele isi explica efectele/ rezultatele pe baza unei scheme de clasificare cu patru factori si trei dimensiuni (intern - extern; stabil - instabil; controlabil - necontrolabil).
Aceste atribuiri influenteaza expectantele ulterioare, reactiile emotionale si performanta.
Dimensiunea intern-extern si controlabil-necontrolabil se leaga de un concept introdus de J. Rotter (1966) - Locus of control - Locul controlului.
Controlabilitatea (Dubois, 1979) - credinta generala referitoare la control, independenta de o situatie particulara, care rezulta din experienta persoanei si care reflecta reprezentarea pe care o are referitor la legatura existenta intre
comportamentul sau caracteristicile personale si
intaririle pe care le primeste.
Astfel:
LOC intern - consecintele actiunilor proprii sunt dependente de propria persoana, propriul comportament; poate sa induca o "iluzie a controlului".
LOC extern - consecintele sunt situate dincolo de capacitatea de influenta a persoanei - aparitia neajutorarii invatate (Seligman, 1975) - rezultatul expunerii persoanei la evenimente incontrolabile, persoana considerand ca efectele sunt independente de actiunile/caracteristicile proprii.
7. ERORI IN PROCESUL DE ATRIBUIRE CAUZALA
Teoriile propuse pornesc de la presupunerea caracterului logic, rational, valid al judecatii umane, insa cercetarile au pus in evidenta faptul ca maniera stiintifica de a analiza realitatea nu se regaseste in cazul actorilor sociali. Acestia adopta strategii de simplificare a procesarii informatiilor, bazate pe principiul eficientei si al nevoii de protejare a imaginii despre sine.
Individul supraestimeaza unele explicatii cauzale, asociaza informatii care in realitate nu pot fi corelate si acorda importanta diferita unor informatii in aceeasi masura relevante.
Toate aceste distorsiuni (BIAS) sunt cunoscute sub denumirea de erori ale procesului de atribuire, cu toate ca acest termen de eroare este discutabil (sunt abateri de la modelele propuse, normative).
Explicatiile trimit spre nevoia de prelucrare eficienta, economica a informatiilor, spre utilitatea pe care un anumit tip de explicatie il are pentru individ (argumente de factura cognitiva si motivationala).
A) Eroarea fundamentala a atribuirii (Ross, 1977)
Reprezinta tendinta de a supraestima influenta factorilor dispozitionali, stabili si de a subestima rolul factorilor situationali in explicarea comportamentelor celorlalti.
Se leaga de modul in care se realizeaza atribuirea in cazul propriului comportament (autoatribuire) si in cazul comportamentului celorlalti (hetero-atribuire). Uni autori considera ca intre cele doua situatii nu exista nici o diferenta.
Pentru JONES si NISBETT apar unele diferente: comportamentul celuilalt tinde sa fie vazut mai degraba in termeni de cauzalitate interna, iar comportamentul propriu va fi explicat mai des prin atribuiri externe.
Explicatia deriva din faptul ca actorul isi percepe comportamentul ca raspuns la situatie, in timp ce observatorul atribuie acelasi comporament unor dispozitii personale ale actorului.
Printre factori explicativi avem:
Ø Accesul diferit la informatii referitoare la acelasi comportament:
actorul dispune de mai multe detalii despre experientele sale anterioare si despre geneza comportamentului prezent; el isi va evalua comportamentul in functie de alte reactii ale sale prezente in alte situatii, situatia fiind astfel vazuta ca factor principal ce ii explica reactia prezenta.
pentru observator, important este comportamentul actorului prin comparatie cu reactiile pe care le au alte persoane plasate in acelasi context. Ca atare, atribuirile se vor baza pe diferentele dintre persoanele prezente in acelasi context la nivelul caracteristicilor stabile, interne, de personalitate.
Ø Gradul diferit de implicare: actorul cauta sa-si justifice comportamntul (sa-l rationalizeze), pe cand observatorul cauta cauzele comportamentului.
Ø Atribuirea nejustificata a responsabilitatii:
Convingerea ca individul este responsabil de comportamentul pe care-l are si de evenimentele in care este implicat - este o maniera prin care persoana neaga interventia hazardului si incearca sa mentina un sentiment de control (convingerea ca traim intr-o lume justa, in care fiecare primeste ceea ce i se cuvine).
Aceasta eroare tine tot de tendinta observatorului de a favoriza explicatia de tip intern pentru altii.
B. Eroarea de autoaparare (SELF SERVING BIAS)
Apare frecvent in sitatia de explicatie a succesului si a esecului si consta in tendinta individului de a face atribuiri
dispozitionale, interne pentru propriul succes (autointarire) si
situationale in cazul esecului (autoprotectie).
Explicatii:
Ø Dpdv cognitiv - oamenii asteapta si se straduiesc sa aiba succes, iar cand actiunile lor se soldeaza cu reusita isi asuma responsabilitatea, se crediteaza pentru acest rezultat corespunzator cu asteptarile, planificarea si efortul depus; daca intervine esecul, in ciuda efortului depus, pare perfect plauzibil ca el sa fie explicat prin cauze externe.
Ø Dpdv motivational - biasarea are ca scop protejarea stimei de sine, mentinerea controlului.
C. Eroarea etnocentrismului (Group Serving Bias)
Se refera la tendinta de a-ti favoriza propriul grup. Se manifesta prin explicatii diferite pentru succesul si esecul membrilor grupului propriu si membrilor grupurilor externe.
In concluzie, in explicarea modului in care se desfasoara procesul de atribuire cauzala au fost postulate teorii/ modele care pornesc de la principiul exactitatii si rationalitatii judecatii umane.
Cercetarile au pus insa in evidenta ca mecanismele cunoasterii sociale nu urmaresc corectitudinea informatiilor, ci mai degraba utilitatea si valoarea lor adaptativa.
Inferentele persoanelor cuprind o serie de distorsiuni (biasari), de abateri de la modelele logice prezumate, explicate de:
nevoia de control si predictie,
de capacitatea limitata de a procesa informatia si
de nevoia unei identitati personale si sociale pozitive.
|
