Factorii dezvoltarii psihice

Factorii dezvoltarii psihice

Specificul relatiei si interactiunii între ereditate - mediu - educatie la persoanele cu handicap de intelect.

Referindu-ne la raportul si interactiunea dintre factorii care influ­enteaza hotarâtor procesul dezvoltarii personalitatii umane, putem spune ca factorul biologic este determinat genetic, ereditar, dar cresterea biomorfologica în ontogeneza depinde, totusi, si de conditiile de mediu. Factorul psihofunctional si, deci, procesul de maturizare psihica este influentat, într-o mult mai mare masura, de mediul în care se dezvolta individul, aspectele psihice bâzâie (tempe­ramentele, de exemplu) având, totusi, si o componenta mostenita, în schimb, socializarea este acel aspect al dezvoltarii, care se realizeaza sub influenta hotarâtoare a mediului sociocultural.

Din interactiunea obisnuita, normala, a factorilor cauzali, rezulta dezvoltarea obisnuita, normala a marii majoritati a indivizilor, în con­ditii aparte însa, adica în conditii defavorabile, între factorii genetici si influentele de mediu (inclusiv influentele educative) are loc o inter­actiune neobisnuita, anormala, care poate da nastere unei deficiente, deteminând:

-tabloul etiologic sau constelatia cauzala a deficientei respec­tive si o anume simptomatologie, proprie fiecarui tip de deficienta;

-evolutia fiecarui individ cu deficiente, adica perspectivele si limitele dezvoltarii sale, directia, ritmul si intensitatea acestei dezvol­tari.

Ereditatea este însusirea fundamentala a materiei vii de a transmite, de la o generatie la alta, mesajele de specificitate (a 10210j913k le speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic.

Luminita Iacob (1998)- autoarea acestei definitii -adauga si o alta idee, interesanta mai ales pentru domeniul psihope­dagogie speciale: «In stadiul actual al cunoasterii si stapânirii meca­nismelor ereditatii se poate afirma ca rolul sau în dezvoltare, mai ales în dezvoltarea psihica, este de premisa naturala. Aceasta premisa, cu actiune probabilista, poate oferi individului o sansa (ereditatea nor­mala) sau o nesansa (ereditatea tarata). Prima poate fi ulterior valo­rificata sau nu, iar cea de-a doua, în functie de gravitate, poate fi compensata în diverse grade sau nu" .

Dupa Mihai Golu (1979), «la nivelul omului, ereditatea asigura transmiterea cu precadere a caracterelor fizice, a adaptarilor fiziologi­ce primare si a unor predispozitii. Ea nu se extinde asupra structurilor psihocomportamentale superioare...», în aceeasi ordine de idei, dupa Paul Popescu-Neveanu (1978) «se poate afirma cu certitudine ca ceea ce învata parintii nu se transmite la copii» .O ampla descriere a ereditatii o gasim în «Dictionar de defectologie» (1970) în care, pe lânga unele informatii cu caracter general, se fac si numeroase referiri la aspectele aparte, care ne pot ajuta în întelegerea rolului jucat de ereditate în etiologia formelor de manifestare a deficientei mintale. Reproducem, în rezumat, câteva dintre aceste idei:

Ereditatea este una dintre cele mai generale proprietati ale organismelor vii, constând în transmiterea de la parinti catre urmasi a unor trasaturi si particularitati ale dezvoltarii, întrucât orice caracte­ristica a organismului sau a celulei depinde, în ultima instanta, de tipul de metabolism, se considera, adesea, ca ereditatea este proprietatea organismelor vii de a reproduce, de-a lungul generatiilor, un anumit tip de metabolism.

Se disting doua laturi fundamentale ale fenomenului ereditar: mentinerea permanentei organizarii de-a lungul mai multor generatii, deci în filogeneza, si mentinerea identitatii cu sine a organismului în procesul dezvoltarii individuale, adica în ontogeneza.

Concomitent cu aceasta proprietate a organismelor vii de a pas­tra unitatea organizarii pe parcursul mai multor generatii, precum si în procesul dezvoltarii individuale, exista, totusi, si o tendinta centrala spre modificabilitate, concretizata în varietatea formelor organice.

Ca si orice alta proprietate a organismului, ereditatea este determinata structural si are o baza materiala. Unitatea materiala elementara a ereditatii o reprezinta gena. Genele sunt situate în cromozomi, acestia fiind niste structuri alungite, vizibile la microscop, situate în nucleul celular. Cea mai importanta componenta, specifica, a cromozomilor o constituie acidul dezoxiribonucleic (ADN). Portiuni ale acestui acid, caracterizate printr-o anume succesiune a substra­tului azotic si printr-o structura complexa, reprezinta genele.

Ca purtatoare ale «codului genetic», genele au o serie de proprietati, partial amintite mai sus:

- transmisibilitatea de la o generatie la alta;

- modificabilitatea, într-un proces de schimbare a structurii chi­mice, numit «mutatie»; ea poate afecta o singura gena, dar si un lant întreg de cromozomi, purtatori a numeroase gene, în acest caz având loc o aberatie cromozomiala;

- capacitatea de functionare specifica, adica de control asupra biosintezei fermentilor specifici.

Genele se transmit urmasilor prin celulele sexuale, având loc un proces complex de sinteza a cromozomilor X si Y, conform unor legi descoperite de G.J. Mendelh

-legea caracterului uniform al hibrizilor sau legea predominarii caracteristicilor unuia din parinti - la prima generatie;

- legea disocierii, într-un raport de 3 la 1, în a doua generatie;

-legea disocierii neregulate si combinarii întâmplatoare, când parintii se deosebesc între ei prin mai mult de doua particularitati de baza.

întrucât se transmit ereditar doar genele, iar trasaturile indivi­duale se formeaza sub controlul lor în ontogeneza (sub influenta mediului), este important sa facem distinctie între genotip (totalitatea genelor organismului în cauza) si fenotip, acesta constând în totalitatea trasaturilor exterioare ale organismului, formate în ontogeneza. Pe parcursul vietii unui individ, genotipul sau înnascut nu poate fi modificat. Dezvoltarea fenotipului, însa, poate fi influentata pozitiv, prin organizarea corespunzatoare a conditiilor de mediu si printr-o educatie adecvata.

Aceasta este una din concluziile deosebit de importante, pentru domeniul psihopedagogiei speciale, pe care o desprindem din teoria expusa cu privire la mecanismele ereditare ale procesului dezvoltarii.

În contextul problematicii referitoare la etiologia starilor de handicap mintal, psihopedagogia speciala este interesata, mai ales, de problema mutatiilor genetice si a aberatiilor cromozomiale, care, asa cum se va vedea în subcapitolul urmator, stau la baza unor sindroame specifice ale deficientei mintale.

Mutatiile genetice si aberatiile cromozomiale se pot produce spontan, prin interactiunea întâmplatoare dintre organism si mediu. De exemplu, asemenea fenomene pot avea loc sub influenta unor radiatii - naturale sau produse de om - sau sub influenta altor factori. Prin cunoasterea aprofundata a acestor fenomene sau a altora cu efecte similare asupra dezvoltarii, se deschide calea controlului lor într-un context de inginerie genetica, apta, în viitor, sa-si aduca o contributie majora la prevenirea unor mutatii negative si aberatii cromozomiale generatoare de deviatii, inclusiv în dezvoltarea intelectuala a anumitor copii. Tot pe baza cunoasterii temeinice a fenomenelor la care ne referim si în conditiile unui consult de specialitate a celor în cauza, devine posibil sfatul genetic, oferit de specialisti (medici, psihologi) tinerilor aflati în preajma momentului de a-si întemeia o familie.

Mediul, ca factor al dezvoltarii umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interactioneaza, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltarii sale.

Definitia de mai sus atrage atentia asupra caracterului complex al mediului, care influenteaza puternic procesul dezvoltarii psihice al oricarui copil, în cazul copiilor cu diferite afectiuni - inclusiv al celor cu afectarea dezvoltarii mintale - interactiunea spontana dintre mediu si particularitatile organismului afectat determina acele dere­glari ale procesului de structurare a personalitatii, pe care diferiti autori le numesc abateri în dezvoltare sau dizontogenii.

O asemenea situatie, când mediul reprezinta o frâna sau deter­mina un blocaj în calea dezvoltarii, când un eventual potential ereditar pozitiv nu este valorificat la nivelul sau real, copilul ramânând mult în urma parametrilor obisnuiti ai dezvoltarii pentru vârsta data, o întâlnim, frecvent, în cazul copiilor cu pseudodeficienta mintala, în astfel de situatii, datorita limitelor pe care le impune un mediu familial si/sau institutional viciat - generator de stres si frustari afective permanente -copiii respectivi nu-si valorifica suficient un posibil genotip favorabil, dezvoltarea lor fiind distorsionata si evoluând într-o directie, mai mult sau mai putin apropiata cu cea pe care o determina o ereditate tarata si/sau o afectare patologica a sistemului nervos central.

Este foarte important de stiut ca o interventie timpurie, în sensul normalizarii conditiilor de mediu, în primul rând ale mediului socio-familial, poate determina revenirea spre o stare obisnuita si spre o adaptare eficienta a copiilor cu abateri initiale de la traseul normal al acestui proces.

Citându-l pe Francois Tasquelles, Ghe. Radu (2000) subliniaza faptul ca un rol hotarâtor în procesul dezvoltarii timpurii a copilului revine contactului permanent dintre acesta si mama sa, ca factor central, catalizator, al mediului familial. Caracterul complex si sistematic al contactului multiplu între mama si copilul sau, contact care, dupa autorul citat, pentru a fi eficient, trebuie sa se realizeze în multiple planuri:

In plan fizic - prin luarea copilului în brate, prin hranirea la sân, prin sprijinirea la primii pasi si conducerea de mâna, prin participarea nemijlocita la jocurile de miscare ale copilului etc. în plan verbal - prin cuvintele adresate copilului din primele zile, iar, ceva mai târziu, prin povestirea unor istorioare accesibile, prin învatarea unor poezioare simple, prin raspunsuri la numeroasele întrebari puse de copil, prin conversatie concreta, prin dirijarea verbala a activitatii copilului etc. în plan afectiv - prin raspuns la surâsul si zâmbetele copilului, prin tonalitatea calda a vocii, prin manifestarea corespunzatoare la adresa copilului a celor mai variate emotii si sentimente.

Mama este prezenta în viata copilului si indirect, ea fiind, de regula, personajul central în jurul caruia se cladesc relatiile de familie. si chiar daca, în acest proces, în anturajul copilului apar - si trebuie sa apara, în perspectiva unei dezvoltari normale - o serie de alte persoane, mai ales tatal, fratii si surorile, bunicii, chiar daca cu trecerea primilor ani se produce o anumita îndepartare (pur fizica), mult timp persoana mamei ramâne totusi centrala, nu numai prin sine, dar si prin tot ce-l înconjura pe copil. Patul în care doarme copilul, camera sa, casa parinteasca, împrejurimile acesteia, primele deplasari mai îndepartate si multe altele sunt toate strâns legate de prezenta mamei, în mod obisnuit, mama revine, adesea, în prim plan si în contact direct cu copilul pe tot parcursul dezvoltarii acestuia, ea îngrijindu-l când este bolnav, ea conducându-l la gradinita sau, în primele zile, la scoala etc.Prin prezenta sa directa - se subliniaza în lucrarea la care ne referim - mama este cea care asigura copilului un sentiment de securitate, un echilibru afectiv .

Privarea copilului de contactul sistematic cu mama sa, fie din motive obiective - deces, despartire fortata - fie din motive subiective - abandon, indiferenta mamei, suprasolicitarea acesteia în activitati profesionale sau de alt gen - poate avea consecinte nefaste asupra dezvoltarii copilului în continuare. Aceasta mai ales atunci, când, datorita unor afectiuni suferite în perioada prenatala, în momentul nasterii sau în primii ani de viata, copilul este expus pericolului unei dezvoltari anormale, în cazul în care unii copii cu deficiente, inclusiv cu deficiente mintale accentuate, sunt internati de timpuriu într-o unitate specializata de asistenta si educatie terapeutica, lipsa influen­telor pozitive exercitate de mama va duce, inevitabil, la accentuarea manifes­tarilor negative specifice deficientei respective.

În acest punct al dezbaterii noastre, am ajuns, de fapt, sa ne referim nemijlocit la cel de al treilea factor care influenteaza dezvolta­rea si anume educatia. Practic, educatia nu poate fi izolata de condi­tiile de mediu, ea reprezentând elementul activ, care dinamizeaza, organizeaza si orienteaza actiunea mediului asupra individului în cauza.

Educatia este factorul care mijloceste interactiunea dintre premisele ereditare si conditiile de mediu, orientând procesul formarii si dezvoltarii personalitatii în perspectiva unor finalitati formative explicite. Educatia este, în ultima instanta, un proces sistematic si organizat de socializare si umanizare, de asimilare si interiorizare progresiva a elementelor socio-culturale din mediul ambiant. Prin intermediul educatiei copilul asimileaza si interiorizeaza-transferându-le în comportamente-modele, norme, valori, atitudini, cunostinte,ce asigura trecerea de la realitatea pur biologica, la cea sociala, umana. Pe aceasta baza-având ca premisa predispozitiile ereditare-se edifica personalitatea copilului.

Premisa actiunii educative se afla în conditia naturala a copilului, care se naste polivalent si nedeterminat, ceea ce impune o perioada relativ îndelungata de formare si dezvoltare al carui continut si a carei orientare sunt date de finalitatile educatiei. Copilul cu polivalenta si nedeterminarea sa, este prin excelenta un animal educadum, o fiinta care cheama educatia.

Personalitatea copilului este rezultanta actiunii conjugate a factorilor ereditari, de mediu si de educatie, ca ea nu se poate configura adecvat prin considerarea si actiunea lor paralela. Cel mai important punct al acordului stiintific rezida în faptul ca nici o trasatura nu este exclusiv ereditara si nici una nu este exclusiv ambientala la origine. În general, despre nici unul din aceste elemente nu se poate afirma ca ar fi mai important decât celalalt, însa uneori unul dintre ele contribuie într-o masura mai mare decât celalalt la variabilitatea manifestata de o anumita trasatura a comportamentului. Indicele de ereditate nu poate da decât cel mult, o estimare a influentei factorilor ereditari asupra diferentelor individuale observabile în legatura cu o trasatura de caracter sau cu o activitate într-un cadru istoric si social dat.

Efectele formative ale actiunii conjurate a factorilor amintiti stau sub semnul rolului conducator si determinat al educatiei. Acest rol al educatiei se manifesta atât în planul actiunii, cât si în cel al efectelor.

Exista desigur, un consens asupra interactiunii optime si "echilibrului" dintre factorii interni si factorii externi ai dezvoltarii individului, consens ce ne fereste de exagerari într-o directie sau alta. Cu toate acestea, trebuie sa admitem semnificatia majora, esentiala a factorilor externi în maturizarea si dezvoltarea psihica a individului.

Factorii interni regleaza ordinea stadiilor dezvoltarii psihice; cei externi confera orientare, continut si pot accelera ritmurile dezvoltarii. În timp ce ponderea si semnificatia factorilor interni este mai mare în achizitionarea sau dezvoltarea conduitelor elementare, factorii externi-si îndeosebi educatia-au un rol covârsitor în formarea comportamentelor complexe.

Cu cât actiunea factorilor externi este mai bine organizata si ordonata în perspectiva unor finalitati clare, cu atât influenta lor modelatoare si stimulativa asupra individului este mai mare. Acest nivel de optimizare este realizat prin educatie, care este o influenta organizata, constienta si finalista.

Actiunea ei se afla sub incidenta decisiva a idealului de om al societatii, care configureaza un anumit model de personalitate ce urmeaza a fi realizat în practica prin intermediul educatiei. Formarea si dezvoltarea multilaterala a personalitatii -ca ideal al educatiei în societatea noastra-defineste cadrul în care este organizata si desfasurata actiunea educatiei. În perspectiva acestui ideal sunt formulate criteriile axiologice în spiritul carora sunt selectate si stabilite continuturile educatiei, sunt gândite si proiectate strategiile educationale si sunt evaluate efectele educatiei.

Pentru a atinge acest ideal, actiunea educativa este institutionalizata, scoala fiind institutia educativa cea mai importanta. Aceasta întrucât ea structureaza un mediu educational optim, a carui influenta se realizeaza constant, durabil, sistematic, pe baza investigarii stiintifice a caracteristicilor psihoindividuale ale elevilor, cu scopul de a construi personalitatea multilaterala în care sa se îmbine armonios aceste caracteristici cu exigentele sociale.

Rolul conducator al educatiei se manifesta prin faptul ca formuleaza finalitati clare, creeaza un cadru structurat în care se realizeaza influente formative organizate si conduse stiintific de catre agenti educationali special pregatiti în acest scop si contribuie în acest fel la accelerarea dezvoltarii psihice, la modelarea diferitelor aspecte ale personalitatii copilului.

Educatia asigura astfel unitatea, convergenta si coerenta tuturor factorilor implicati în formarea si dezvoltarea multilaterala a personalitatii copiilor si tinerilor.

Prin angajarea finalitatilor pedagogice macro si micro-structurale, educatia "propune deliberat alegerea perspectivei ce urmeaza a fi insuflata dezvoltarii, conturând modalitatea concreta de utilizare a resurselor ereditatii si a mediului".

Dezvoltarea are loc doar în conditiile în care «se mentine un optim între ceea ce poate, vrea, stie individul la un moment dat si ceea ce i se ofera. Oferta tre­buie sa fie stimulativa, totdeauna cu un grad mai înalt decât poate, vrea, stie individul respectiv. O oferta prea ridicata, cât si una banala, pot perturba dezvoltarea psihica" .

Din fragmentele prezentate mai sus, ne retin atentia cel putin doua aspecte importante:

-În primul rând, suntem avertizati ca o educatie precara - întele­gând prin aceasta si o instruire prost conceputa, poate perturba activitatea psihica. Cu alte cuvinte, educatia precara, instructia con­ceputa în afara dezideratului diferentierii si al individualizarii, pot deveni, la un moment dat, surse complementare (daca nu chiar deter­minante) de handicapare. În aceasta ordine de idei, avându-se în vedere tocmai greselile de instructie si educatie scolara, care se pot constitui în cauze ale unui esec cronic la învatatura, în literatura de specialitate se foloseste, uneori, termenul de didactogenii .

-În al doilea rând, este evident mesajul ca, în procesul educatiei, sa se actioneze la nivelul «proximei dezvoltari» a celui educat, tinând seama de caracterul restrâns al acestei zone pro­xime la deficientul mintal, cât si instabilitatea achizitiilor sale si tendinta permanenta de recul spre reactii si compor­tamente proprii unor etape deja depasite în procesul dezvoltarii ontogenetice; adica într-o zona care, în conceptia lui L.S. Vâgotski este si zona eficientei maxime, în ceea ce priveste stimularea dezvoltarii intelectuale, printr-un act de învatare formativa. De aceea în formularea obiectivelor educatiei formative, la aceasta categorie de copii, trebuie sa se tina seama si sa se împleteasca strâns cu obiectivele unei profilaxii si terapii complexe, astfel actul educativ sa devina un proces instructiv-educativ-terapeutic-compensator.