Fericirea este capacitatea de a face abstractie de ceea ce nu-ti convine.
In noi, langa noi. Peste tot doar dezonoare, lipsa de respect, ura, dorinta de putere, de imbogatire. Mi le imaginez ca pe un strat de ceata asezat deasupra pamantului, undeva din ce in ce mai aproape de noi. In aerul pe care il respiram. Voi fi si eu, curand, una cu ceata. Dar inainte 24224n136y ca asta sa se intample, inainte sa dispar, sa ma pierd, sa mor, sa fiu uitata, imi voi spune povestea. Nu pentru ca cineva sa poata invata ceva din ea. Nu e in natura omului sa invete din greselile si/sau vietile altora, ci doar din ale sale. Nu pentru ca mi-ar desavarsi integritatea, pentru ca ma va face cel mai probabil doar mai trista si mai batrana. Nu pentru ca imi consider povestea importanta, este doar unica(dar asta nu o face speciala). Nu pentru ca as considera ca merita sa fie auzita, aceasta decizie nu-mi apartine. Nici pentru ca am ceva sa le ofer oamenilor, nu caut sa le ofer NIMIC. Ci pentru ca inainte sa dispar definitiv din vietile lor(si spun ca voi disparea aproape ca o promisiune), vreau sa ii fac sa ma cunoasca. Nu pentru ca si-ar dori asta. Pentru ca asta imi doresc EU. Pentru prima oara DORESC sa dau dovada de egoism. Nu ii pot obliga sa imi citesca povestea.(desi nu e ca si cum le-as fi cerut la viata mea prea multe). Dar o pot spune in speranta ca vor vrea sa o auda...
As putea incepe in mod dramatic cu "Intr-o zi mohorata si ploioasa de toamna, o femeie gravida se chinuia sa ajunga la spital...", dar asta e o porcarie. De fapt, sincera sa fiu, mama a adormit bine merci si nu a ajuns la spital la ora la care era programata sa nasca. Ca sa fiu si mai sincera, nu pot numi acesta nicidecum inceputul meu. Este o etapa din viata mamei mele. Consider ca viata unui om nu incepe cand se naste, deoarece in acel moment nu are constiinta de sine. Incepi sa existi odata cu prima intamplare care te afecteaza. Adica, gandind problema la varsta maturitatii, poti spune ca viata ta a inceput la momentul la care s-a petrecut primul "eveniment" de care iti amintesti ca adult. Acum pot declara ca am inceput sa exist odata cu prima cearta a parintilor mei pe care mi-o amintesc. Revazand acea "filmare" din capul meu, imi par foarte penibili stand unul langa altul pe marginea patului si urland de parca se aflau la capetele opuse ale unui aeroport(interesanta si totodata nimerita comparatie, tatal meu lucreaza in aviatie). Mai tin minte ca taica-meu avea o caseta cu videoclipuri Michel Jackson si ma uitam la "Thriller" in fiecare dimineata lasta de Dumnezeu.(mama spune ca radeam mai ceva ca la comediile lui Mel Brooks, dar asta nu-mi aduc aminte. As putea sa incerc sa imi duc la inaintare talentul innascut si manifestat inca de la varste fragede de regizor, dar eu cred ca e mai cinstit sa spun ca eram pur si simpu ciudata.)Tin minte, de pe la varsta de patru ani, prima vizita a celui ce urma sa devina nu dupa mult timp tatal meu vitreg. S-a uitat la un meci al Craiovei vs. nu_mai_stiu_cine cu mama.(Ce romantic. Lipsea sa duca cineva copilul si pisca la vecinii de la 3.) Gandindu-ma acum la asta mi se pare cel putin cinic. In doisprezece ani petrecuti alaturi de ante-mentionatul tata vitreg, mama a ajuns sa urasca meciurile mai ceva decat uraste un om paralizat de la gat in jos palariile. Si mi se mai pare ciudat ca imi amintesc intamplarea. Mama mi-a marturisit la mult timp dupa aferentul episod(cred ca aveam saisprezece ani) ca s-a simtit mult timp vinovata ca m-a lasat singura, desi plangeam de parca murise cineva, poate chiar eu in persoana. Nu stiu de ce plangeam, nu-mi amintesc. Poate o scurta incursiune in absolut sau vreo alta dimensiune, pe care am experimentat-o la varsta de patru ani, si in urma careia a prins radacini in capul meu faptul ca totul se va continua si respectiv termina printr-un divort doisprezece ani mai tarziu, care divort va rezulta la randul sau in faptul ca mama aproape va cheli si va "pierde pe drum" infima suma de 30-40.000 de euro, adaugand la aceasta viziune si adanca intelegere a faptului ca in cei doisprezece ani de convietuire cu tatal meu vitreg voi ajunge sa-l urasc. Da, e foarte posibil sa fi fost asta. Dar eu totusi cred ca era gelozie...
Cand aveam vreo noua ani si, credeam eu asemeni fizicienilor antemergatori ai lui Einstein, descoperisem tot ce era de descoperit in lume si nimic nu mai era un mister, detineam lumea si toate cheile cunoasterii, etc, frecventam cursuri intensive de limba engleza la Oxford(ceea ce am tot facut vreo sapte ani). Intr-una din ore, profesoara, pentru a incuraja conversatia in limba engleza, ne-a pus sa povestim cum s-au cunoscut si casatorit parintii nostri. Dupa ce am ascultat vreo cinci povesti siropoase in stilul telenovelelor sau a filmelor de doi lei cu buget redus produse in India, am declarat cu aplomb, cu un accent britanic promitator, fraza care, tradusa, ar suna cam asa: "Parintii mei s-au cunoscut in anul 1989, s-au casatorit tot in 1989, patru luni mai tarziu, cand mama era gravida in trei luni. Au divortat cand eu aveam trei ani. Altceva mai vreti sa mai stiti?" O clasa intreaga de copii privind perplex, cu mintile intr-o bezna totala. O profesoara cu gura intredeschisa, zambind fortat. Dar mie nu-mi pasa. Viata mea se schimbase pentru totdeauna. Descoperisem IRONIA. O apucasem pe drumul fara de intoarcere al eternului CINISM.
|
