Formele Perceptiei

Experimentala

Curs 7

7 aprilie

Formele Perceptiei

PERCEPTIA SPATIULUI

Perceptia spatiului se realizeaza in doua variante:

perceptia bidimensionala (plana);

perceptia tridimensionala (in relief).

Perceptia bidimensionala prevede localizarea obiectelor dupa coordonatele: sus-jos, la dreapta-la stanga. Dupa aceste coordonate se definesc formele, configuratiile plane.

Perceptia tridimensionala prevede localizarea si cuprinderea perceptiva a obiectelor dupa distanta (aproape - departe, in profunzime - in adancime). Dupa aceste coordonate se definesc corpurile volumelor, precum si distanta dintre obiecte.

In ambele moduri de percepere se include si corpul propriu, pozitia lui in raport cu obiectul. Hering si Helmholtz sunt primii cercetatori care s-au ocupat de studiul perceptiei spatiale.

Hering a emis teoria semnelor locale dupa care perceptia spatiala este considerata a fi innascuta si bazata pe un mecanism implantat in retina. Individul, insa, invata ce semnificatie are semnul dat, astfel incat exista si o contributie a experientei.

Helmholtz a emis teoria empirica a spatiului. Semnele pot fi inavatate si fixate prin experienta. Odata ce se produce invatarea, perceptia devine automata, bazandu-se pe rationamente inconstiente. Raspunsul discriminativ dat initial este mereu perfectionat prin intermediul experientei practice. Aceasta teorie nu explica 20420v2124u modul cum experienta formeaza capacitatea de a discrimina din spatiu complexele stimulilor.

Spatiul bidimensional Perceptia plana presupune 2 coordonate ce alcatuiesc un cadru de referinta fata de care noi apreciem directia spatiala localizata in aceste 2 dimensiuni. Prima → verticala gravitationala, a 2-a → orizontala, care se determina ca perpendiculara pe verticala gravitationala.

Dupa gestalt- psihologie, spatiul nu este localizat de corpul nostru, ci depinde numai de proprietatile fizice, geometrice, de verticalitate si orizontalitate.

In 1912 Wertheimer a facut urmatorul experiment: subiectul era introdus intr-o camera si i se dadea sa priveasca printr-un tub la o oglinda asezata in plan inclinat. El vedea astfel camera inclinata, dar nu direct, ci prin intermediul tubului si al oglinzii. La inceput, perceptia subiectului era haotica; obiectele din camera erau vazute in dezordine, dar cu timpul subiectul ajungea treptat sa vada camera asa cum era ea, cu obiectele ordonate si verticale. Pe aceasta baza gestaltistii au afirmat ca structura vizuala ramane inclinata si ca fortele compensatoare sunt cele care rectifica. Explicatia nu a fost convingatoare; u reiese calr ce rol indeplinesc acetse forte compensatoare si se pare ca verticala posturala joaca si ea un rol important.

Asch si Witkin au efectuat un experiment asemanator, dar desfasurat in alte conditii. Ei au construit real o camera inclinata cu 22º, cu toate obiectele montate in aceleasi conditii si nu proiectate intr-o oglinda. Apoi subiectul era introdus cu ochii legati. El se afla, de fapt, intr-o camera inclinata. Sarcina subiectului era sa aseze un baston luminos in pozitie verticala. Rezultatul era ca subiectul aseza batul conducandu-se dupa camera sau dupa gravitatia posturala. Cei mai multi subiecti au asezat batul conducandu-se dupa camera si mai putini dupa verticalitatea posturala. Subiectii care asezau batul dupa camera se orientau prin pipairea podelei. Astfel, dupa un nr. de experimentari, se impun structurile vizuale. Subiectul asezat pe scaun, a prezentat si mai accentuat orientarea dupa structura vizuala, asezand batul perpendicular pe podea. Pentru majoritatea subiectilor care se orientau dupa suprafata podelei, au fost necesare, pentru a trece la orientarea gravitationala, mai multe instructaje si exercitii. Daca se stinge lumina in camera, incepe sa domine verticala posturala. Punctul de vedere al orientarii devine propria pozitie.

Asch si Witkin au facut si un experiment cu un patrat luminos intr-o camera intunecoasa, inclinata cu 28º. Sarcina subiectului era sa aseze patratul luminos pe verticala, stand in picioare. Cand subiectul avea aceasta pozitie, el rezolva bine sarcina. Cand era asezat in diferite alte pozitii, nu mai putea rezolva sarcina, pierzand chiar sensul directiei.

Werner si Wapner au facut un experiment in sensul demonstrarii rolului posturalitatii. Ei au elaborat teoria senzoriotonica in acre aratau corelatia dintre datele senzoriale si tonicitatea musculara. In acest mod, organismul devine un punct focal pentru structura perceptiei (sistem senzoriotonic). Pentru a se produce un eveniment senzoriotonic, este necesara o exclusivitate a celor 2 stimulari. Perceptia este un proces local dinamic. Ei au lucrat cu 40 de subiecti de experimentare, dintre care 20 erau studenti si 20 studente.

Intr-o camera obscura, subiectii trebuia sa aseze un bat luminos pe verticala. Se lucra in 5 situatii diferite

fara stimulare externa;

cu stimulare auditiva din dreapta;

cu stimulare auditiva din stanga;

cu stimulare electrica pe partea stanga a gatului;

cu stimulare electrica pe partea dreapta a gatului.

Verticala perceputa era testata prin asezarea bastonului luminos. S-a observat ca aceasta asezare e mai apropiata de verticala reala atunci cand nu intervine nici o stimulare externa. In cazul in care stimularea externa se produce, atunci are oc o deplasare in directia opusa stimularii adiacente externe. Cand echilibrul dinamic este distrus, are loc schimbul compensatoriu de energie.

Fenomenul Aubert.

Intr-o camera obscura batul trebuie asezat pe verticala, corpul fiind inclinat la 15-30º. Subiectul trebuie asezat pe scaun, sustinut sau nu de spatarul scaunului. Verticala perceputa este situata in pozitia opusa corpului inclinat si depinde de unghiul inclinarii corpului. S-a observat ca devierea este mai mare atunci cand corpul nu este sprijinit de spatarul scaunului. De aici s-a tras concluzia ca nu numai inclinarea posturala, dar si incordarea musculara este o variabila importanta in efectele senzorio - proprioceptive.

Pornind de aici, Werner vorbeste despre un camp energetic si admite interventia emotiei si atitudinii in perceptie.

Gerathwohl a cercetat perceptia spatiala in conditiile de "0 (zero) gravitational" = starea de imponderabilitate. Gravitatia normala este de 1º, iar 3º reprezinta o marime accentuata a fortei gravitationale.

Gerathwohl i-a pus pe subiecti sa tinteasca in diferite conditii de gravitatie. La 1º ei au tintit bine, iar la 0º au nimerit deasupra tintei. Dupa un timp in care subiectii s-au antrenat, ei au tintit toti bine. Gerathwohl a aplicat experimentul si pe soareci. A luat 2 categorii de soareci: una de control, iar cealalta cu labirintul (de la ureche) extirpat. Cei cu organismul integru au prezentat un grad de dezorientare mai mare cand au fost pusi in conditii de imponderabilitate. Explicatia: in stare de imponderabilitate, labirintul, prin intermediul sensibilitatii statice tulburata prin scoaterea din conditiile gravitatiie obisnuite si prin trecerea la imponderabilitate, mareste gradul de dezorientare.

Doctorul Von Beck a obtinut rezultate similare cu experimente facute pe broaste (testoase). Cele cu labirintul extirpat se compensau vizual si intindeau gatul exact in directia hranei. Celelalte intindeau gatul pe langa hrana.

Gerathwohl a observat ca pisicile, care sunt renumite prin faptul ca de la orice inaltime cad in picioare, isi pierd aceasta capacitate in conditii de 0 gravitational. S-a dovedit totodata ca sederea un timp indelungat in stare de imponderabilitate nu perturba grav activitatea organelor de simt. Cainele Leyka a stat 7 zile si n-a avut nici o deficienta. Omul a stat 8 zile.

Spatiul tridimensional.

In 1862 Wundt a efectuat un experiment complicat. Se priveste printr-un tub la o atza suspendata intre centrul camerei si un perete iluminat. Subiectul trebuie sa se uite la fir, apoi sa intoarca capul in timp ce experimentatorul apropia sau departa firul de ata si sa spuna cu cat e mai aproape sau cu cat e mai departe fata de pozitia standard. se observa ca subiectii erau capabili sa compare in conditii monoculare, dupa un oarecare exercitiu, distantele cu aproximatie de 7%. In conditii binoculare variatiile se reduc cu 2% fata de cea initiala. Dupa cum spune Wundt, convergenta asigura o perceptie mai riguroasa decat cea rezultata din acomodare.

In 1952 Chamers a facut urmatorul experiment: intr-o camera obscura sunt 2 benzi luminoase ce trebuie ajustate de subiect la un acelasi standard, adica la aceeasi distanta una de cealalta. Se constata ca monocular subiectul reuseste sa rezolve problema numai in limitele distantei de 8m, pe cand binocular rezolvarea este posibila si de la 25m.

Brunschwick: atunci cand conditiile permit, perceptia obiectelor este determinata de distanta fizica reala; deci factorul obiectiv are prioritate. In unele cazuri, insa, apar iluzii, cu este "iluzia lunii". Luna pare mai mare la orizont decat la zenit (punctul de pe sfera cereasca ce se afla deasupra capului). Brunschwick explica acest fenomen prin faptul ca aici marimea este determinata de distanta aparenta. Obiectele mai apropiate de orizont par a fi mai indepartate si, intrucat unghiul vederii este constant, luna indepartata pare a fi mai mare.

Perceperea profunzimii

Schloberg, in 1942, a aratat  ca in perceperea fotografiei se poate obtine profunzimea atunci cand cristalinul are aceeasi profunzime focala ca si cea a camerei foto cu care este luata respectiva fotografiei. Pictura poate fi vazuta fie ca profunzime reprezentata, fie ca obiect actual in volum. Aceasta depinde de actiunea diferitelor mecanisme si mai ales de unghiul de vedere. Pentru a exagera aceste mecanisme ale profunzimii, se foloseste iconoscopul.

Evans, in 1948, arata care sunt conditiile perceptiei in profunzime.

unghiul vizual mare

contrast mare

imagine expresiva

tonul continuu

suprafata stralucitoare

Evans considera ca distanta corecta da o perspectiva proprie si fiecare om are un coeficient propriu de distanta.

Vernon in 1937 a relevat diferentele individuale in acuitatea stereoscopica si impartirea totalitatii campului vizial. El a aratat ca egalizarea distantelor dintre 2 ecrane albe este mai precisa in conditiile vederii monoculare (in mediul in care este o partiala vizibilitate) decat egalizarea cu ajutorul vederii binoculare (in medu obscur). Astfel, cand ambianta este invizibila, raportul cu obiectele este greu de apreciat mono- sau binocular, mai ales daca relatiile mediului cu aceste obiecte sunt necunoscute. Toate aceste fapte ale vederii in spatiu au o relatie cu fenomenuldispozitiei simetrice a emisferelor cerebrale si cu asimetria functionala a celor 2 emisfere. Cand spunem vedere binoculara, ne referim implicit la activitatea corelata a celor 2 emisfere.

Ellem Gibson a construit un aparat special pentru inregistrarea profunzimii, denumit "stanca vizuala". A operat cu animale si copii. A constatat ca discriminarea profunzimii este prezenta la toti subiectii, dar modul de comparare e diferit in raport cu timpul de adaptare la mediu. Puii de gaina, mieii, iezii mergeau pe partea mata, unde vedeau ca au sprijin si nu mergeau pe partea transparenta. Sobolanii si pisicile (animale nocturne) nu erau atat de dependente de vedere si mergeau pe suprafata transparenta(pe sticla). Cand sobolanilor li se taiau mustatile (organe tactile), ei nu s-au mai miscat atat de liber pe sticla. S-a constatat si ca comportarea copiilor este mai dependenta de vedere decat de kinestezie. Se stie ca simtul profunzimii este mai acut la varsta la care copiii incep sa se miste independent si apoi scade. Aceasta pare sa indice prezenta unor premise native si a dezvoltarii lor treptate.

Perceptia miscarii

Perceptia miscarii presupune coordonarea spatio-temporala. Natural, perceptia miscarii este determinata de combinarea factorilor spatiali, temporali si intensitatea. Unul dintre primii experimentatori care au cercetat relatia dintre acesti factori, a fost Wetheimer care a cercetat "fenomenul phi". Acest fenomen este o miscare stroboscopica sau aparent. El a demonstrat prin urmatorul experiment: intr-o camera obscura se aprind 2 lumini succesiv. Efectul apare intre ele. Adica pare ca lumina se misca de la un punct la altul. Pentru aparitia fenomenului phi este nevoie ca intervalul dintre cele 2 lumini sa fie constant si optim. Daca este prea mare, cele 2 lumini sunt percepute distinct.

Korte s-a ocupat de fenomenul phi din 1915 si a aratat ca intervalul de timp variaza odata cu modificarea distantei. daca diferenta dintre lumini creste, atunci si intervalul dintre lumini trebuie marit. El a obtinut un raport matematic intre distanta si intervalul de timp; variaza odata cu modificarea distantei.

S-au formulat 3 legi ale fenomenului phi:

Distanta dintre lumini variaza proportional cu intervalul de timp dintre aspectele succesive;

Distanta dintre lumini variaza direct proportional cu intensitatea stimulilor luminosi;

Intensitatea variaza invers proportional cu intervalul de timp.

Perceptia timpului

Perceptia si aprecierea timpului nu sunt identice, desi ele se contopesc in perceptia omului. Perceptia timpului se compune din :

perceptia succesiunii (schimbari de faze, de evenimente, de stari...);

perceptia duratei (distanta temporala dintre 2 evenimente);

orientarea in timp (se realizeaza pe baza unui sistem de referinta).

Perceptia succesiunii este trecerea de la simultan la succesiv. Piaget a facut un experiment cu 2 lampi care sea prind concomitent si, punand pe copii sa spuna care lampa s-a aprins mai intai, a obtinut raspunsuri care indicau de fiecare data lampa la care copiii se uitau mai intai. Rubin a aratat ca in dependenta de atentie se introduc variatii aparente de cca 5 cicli/sec.

Whiple a subliniat: cel mai interesant stimul se pecepe cu anticipatie. Este vorba despre fenomenul de activare. Psihologic, se insuseste o anumita ordine naturala. Se formeaza o stereotipizare i succesiunea evenimentelor.

Perceptia duratei este de fapt perceptia intervalului dintre evenimente. Durata este sesizarea simultana a unor aspecte succesive, sesizare care este o caracteristica a duratei.

Praguri ale duratei: - timpul vid este cel care se scurge in trecerea de la simultan la succesiv. Pragul la senzatiile auditive este de 1c/s , iar la cele vizuale este de 10c/s.

- timpul plin este legat de stimularea stabila: 1 → 5 c/s la senz. auditive

1 → 12 c/s la senz. vizuale.

Paul Fraisse arata ca intervalele scurte sunt in jurul a 0, secunde, intervalele  indiferente la 1 sec.

Aspecte particulare ale perceptiei timpului

Fenomenul meumann - intervalul determinat vizual pare mai lung decat cel delimitat auditiv sau tactil.

Fenomenul Benessi arata ca atunci cand se trece de la un stimul mai intens la altul mai slab, durata aparenta se prelungeste; invers durata aparenta se scurteaza..

Fenomenul Triplett - intervalele marcate cu sunete inalte par mai mari decat cele marcate cu sunete joase.

Fenomenul K. - Abbe il descopera in 1936 si il cerceteaza activ. El arata ca atunci cand distanta dintre 2 stimuli succesivi creste, si durata de aparenta creste, dar nu exact proportional,

Factorii subiectivi

Aprecierea duratei depide de:

mediu (linistea duce la supraestimarea duratei);

caracterul sarcinii (cu cat nivelul de activitate este mai ridicat, cu atat durata pare mai scurta; activitatile fragmentate par mai lungi); frecventa externa mareste durata aparenta;

motivele. Guyan arata ca nu luam cunostinta de durata decat atunci cand exista un interval intre trezirea unei dorinte si satisfacerea ei. Durata aparenta se prelungeste in asteptarea unui eveniment dorit sau temut. Plictiseala fixeaza atentia pe timp si il dilata.