ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
1. Formarea de concepte, descoperirea si formularea de legi si principii generale. O prima mare categorie de sarcini care reclama gandirea sunt cele de generalizare-categorizare, de trecere de la individual, accidental la universal, esential, de evidentiere si formulare a legilor. Rezolvarea acestor sarcini presupune activarea si dezvoltarea schemelor operatorii de procesare inductiva.
a) Formarea de concepte consta in: a) observarea si compararea obiectelor si cazurilor individuale; b) relevarea insusirilor comune; c) relevarea, selectarea si delimitarea insusirilor comune semnificative, esentiale de cele nesemnificative, accidentale; d) reunirea intr-un model informational unitar codificat verbal a insusirilor comune si semnificative sau esentiale; e) extinderea acestui model asupra tuturor obiectelor sau cazurilor individuale asemanatoare celor initiale (observate direct).
Orice concept, fie el empiric sau stiintific, din punct de vedere psihologic, este produsul unei activitati mentale sistematice si orientate din afara sau din interior prin scopuri, instructiuni si verificari (testari). Altfel spus, conceptul nu este o simpla suprapunere asociativa a imaginilor perceptive sau a imaginilor-reprezentari, ci rezultatul unor prelucrari si integrari emergente selective a continuturilor acestora. Un concept se considera format si insusit, numai atunci cand el este folosit corect de subiect in rezolvarea diferitelor sarcini care vizeaza realitatea pe care o desemneaza.
b) Descoperirea si formularea legilor si principiilor se realizeaza pe baza aceleiasi scheme de procesare inductiva a informatiei ca si formarea conceptelor, pornindu-se tot de la observarea situatiilor individuale. O lege sau un principiu reflecta regularitatea, repetabilitatea si invariantul in dinamica interactiunilor si conditionarilor reciproce ale diferitelor variabile (fenomene, procese, evenimente). Aceste atribute se evidentiaza si se retin treptat, pe masura extinderii sferei observatiei asupra unui numar tot mai mare de situatii individuale.
De exemplu, pentru a se ajunge la formularea legii dilatarii corpurilor, a fost necesar sa se constate si sa se retina influenta cresterii temperaturii asupra diferitelor categorii de corpuri. Legaturile pe care le exprima legile si principiile sunt de mai multe feluri: cauzale, filiale sau genetice, functionale, de compunere sau de structura etc. Dupa trainicia si constanta legaturilor, legile se impart in dinamice (exprima legaturi necesare si constante - exemplu, legea gravitatiei universale) si statistice (exprima legaturi influentate de factorul intamplare).
In fine, dupa sfera de aplicabilitate, delimitam legi generale (universale) si legi particulare.
2. Rezolvarea de probleme. "Problema" sau "situatia problematica" reprezinta stimulul autentic al oricarui proces veritabil de gandire. Insesi aparitia si dezvoltarea in plan istoric (filogenetic) si individual (ontogenetic) a acestui proces cognitiv au fost determinate si sustinute de complexitatea si dificultatile crescande ale adaptarii la mediu si ale satisfacerii starilor de necesitate.
In definirea problemei trebuie luate in considerare doua aspecte: unul obiectiv si altul relational. Primul se refera la o situatie externa in sine caracterizata printr-un anumit grad de nedeterminare, constand in existenta unor lacune (omisiuni), a unor inadvertente, a unor inversiuni, a unor contradictii, a unor dezordini.
Aspectul relational se refera la confruntarea situatiei externe cu subiectul concret si ne arata ca situatia respectiva este cu adevarat o problema, daca subiectul nu dispune de o solutie corecta dinainte data, el trebuind s-o gaseasca pe loc, prin efort propriu.
Rezolvarea problemelor are un caracter procesual, etapizat. Pe baza cercetarilor experimentale riguroase au fost stabilite urmatoarele etape principale:
a) perceperea; b) formarea reprezentarii interne; c) identificarea; d) alegerea metodei; e) aplicarea metodei; f) verificarea rezultatului.
a) Perceperea se realizeaza pe cale vizuala sau auditiva, in functie de forma de codificare a problemei - scrisa sau orala. Ea trebuie sa fie corecta si completa.
b) Formarea reprezentarii interne consta in fixarea in minte a problemei si in recodificarea ei - punerea in ordine logica a elementelor, intelegerea conditiilor impuse.
c) Identificarea inseamna raportarea si incadrarea problemei intr-o anumita categorie sau clasa, de regula, din cele cunoscute de subiect.
d) Alegerea metodei se face din repertoriul de care dispune subiectul si este conditionata de identificare. Aplicarea metodei reprezinta veriga rezolutiv-executiva care duce la o anumita solutie.
e) Verificarea consta in compararea solutiei cu criterii si etaloane de corectitudine, ea fiind astfel validata sau invalidata. In acest din urma caz, se alege alta metoda si se reia procesul de rezolvare.
In functie de tipul problemelor, procesul rezolutiv are un caracter algoritmic - aplicarea unor formule sau scheme precis determinate, sau euristic - prin incercare si eroare.
3. Elaborarea si adoptarea deciziilor. In mod obisnuit, activitatea de atingere a scopurilor pe care ni le propunem se desfasoara in cadrul unui camp cu mai multe posibilitati, dintre care trebuie sa alegem doar una, care ni se pare a fi cea mai convenabila.
In asemenea situatii, implicarea gandirii este indispensabila, ea punandu-si in evidenta functia decizionala.
Clasificarea deciziilor se face dupa: domeniul caruia ii apartin situatiile alternative (economic, politic, social, medical, tehnic, teoretic etc.), sfera de cuprindere (globale si partiale), timpul avut la dispozitie (decizii in timp normal si decizii in criza de timp), durata aplicabilitatii (decizii pe termen scurt, decizii pe termen mediu, decizii pe termen lung), importanta obiectivului (decizii minore si decizii majore).
Indiferent de tipul de decizie, procesul de elaborare-adoptare are o schema operationala comuna, care include urmatoarele secvente: recoltarea informatiei despre fiecare varianta (solutie), prelucrarea si evaluarea relevantei si reprezentativitatii informatiilor recoltate, compararea variantelor (alternativelor) pe baza unor criterii de optimalitate (raportul dintre cheltuieli si castiguri), stabilirea variantei optime si formularea optiunii in favoarea ei, finalizarea optiunii sau a alegerii facute. Gandirea trebuie sa determine:
a) valorile de baza ale situatiei (alternativelor initiale);
b) valoarea asteptata;
c) functia de utilitate asteptata;
d) valoarea rezultatului si efectului optiunii;
e) valoarea a ceea ce s-a obtinut in raport cu ceea ce s-a asteptat.
|
