ALTE DOCUMENTE
|
||
MINISTERUL ÎNVÂTÂMÎNTULUI DIN REPUBLICA MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT TIRASPOL
LUCRARE DE CONTROL
Tema: GÎNDIREA sI REZOLVAREA PROBLMELOR
A ÎNDEPLINIT STUDENTA
ANULUI 2 SECTIEA F/R.
GRUPA 22.
CELAN NATALIA
CORDONATOR ELENA RUSU
LECTOR SUPERIOR.
Gîndirea este forma superioara de reflectare de câtre creier a lumii înconjuratoare , e unul dintre cele mai complicate procese psihice de cunoastere propriu numai omului.
Omul stie multe lucruri despre lumea înconjuratoare .
El cunoaste compozitia chimica a stelelor îndepartate , lumea particulelor elementare , legile activitatii nervoase superioare ,el stie despre existenta razelor rentghen , a ultrasunetelor , de si nare posibilitate sa perceapa toate acestea.
Gîndirea constituie procesul suprem al cunoasterii .
Ea reprezinta forma oglindirii creatoare de catre om a realitatii , ce da nastere unui asemenea rezultat, care la momentul dat nu exista nici în realitate obiectiva, nici nu dispune de el subiectul gîndirii.
Deosebirea gîndirii de toate celelalte procese psihologice alei
cunoasterii consta în aceea , ca ea totdeauna tine de transformarea activa a conditiilor în care se afla omul .
Gîndirea în permanenta este orientata în directia solutionarii unor probleme. Gîdirea reprezinta tip specific de activitate mintala si
practica ,ce presupune un sistem de actiuni si operatii incluse cu
caracter transformat si cognoscibil .
Dar oare toate aceste cunostinte sînt capatate de om numai cu ajutorul analizatorului? Oare omul cunoaste despre lume numai ceea cei ofera senzatiile si perceptiile ? Desigur , ca nu.
Posibilitatile cunoasterii lumii cu ajutorul analizatorilor sunt foarte limitate .
Omul ar cunoaste foarte putin despre lumea înconjuratoare , daca cunostintele lui sar limita numai la acelea indicatii, care le ofera vazul, auzul, pipaitul si câtiva alti analizatori .Posibilitatea unei cunoasteri adânci si largi alei lumii io ofera gîndirea umana. Ce este gîndirea ? Care-i esenta ei ?
Anume de aceea me-am propus ca sa vad , ce este gîndirea pentru a patrunde în tainele misterioase ale celei complicate procese psihice a omului.
Mi-am propus sa cercetez legatura gîndirii cu cele alte procese psihice,
ca sa enumar produsele gîndirii si operatiile ei , si nu în ultimul rînd sa patrund în esenta procesului rezolutiv a problemelor.
Cînd utilizam cuvîntul "gîndire" putem sugera o serie întreaga de lucruri diferite. Putem sugera, de exemplu, ca meditam sau reflectam asupra unei chestiuni, pe care o asociem deseori cu activitatile intelectuale, sau ne gîndim la o problema, cum ar fi varianta cea mai buna de - a ajunge la spital la timp pentru o consultatie sau uneori putem sugera visare.
TEMA: Gîndirea si rezolvarea problemelor.
Andrei Cosmovici sustine ca în majoritatea manualelor publice la noi sub influenta materialismului dialectic, gîndirea era definita ca o "reflectare generalizata si mijlocita a realitatii".
Desigur aici sunt incluse aspecte importante ale ei .De exemplu, cînd ma scol dimineata , ma uit pe fereastra si constat ca pamântul gîndirii e ud si plin de balti , îmi spun : ,, asta noapte a plouat ".
Acest act presupune un proces de gîndire care e mijlocit , fiindca nu vad ploaia, ci numai efectele ei. Este si o cunoastere generalizata, întrucât deductia are la baza convingerea ca ploaia abundenta uda totdeauna pamântul din fata ferestrei mele . Caracterizarea nu e specifica deoarece si o simpla imagine constituie ,, o cunoastere mijlocita " de existenta unor perceptii prealabile si, adesea, contine generalizari .Or, o amintire nu implica gîndire, într-un sens propriu. si mai n 212v215c epotrivit este termenul de reflectare, el sugerând un fenomen pasiv, similar constituirii imaginii într-o oglinda, pe cînd gîndirea implica actiuni, poate fi descrisa ca o activitate de mare complexitate, în ea intervenind întreg psihismul, îndeosebi vointa de a solutiona o problema.
Gîndirea este o succesiune de operatii care duc la dezvaluirea unor aspecte importante ale realitatii si la dezvoltarea anumitor probleme.
Cînd vorbim de probleme ne gândim la dificultatile întâmpinate în calea atingerii unui obiectiv propus.
Totusi Rene Descantes considera gîndirea drept o calitate specifica spiritului. Deci noi am gîndit tot timpul. De fapt, marele gînditor pune semnul egalitatii între termenii "gîndirii" si "constiinta". Psihologia trebuie însa sa distinga niveluri diferite de activitate. Iata, mergem pe strada si-l întalnim pe micul nostru Z. Îl întrebam: "ce mai faci!" . el ne raspunde ca se duce la facultate. Aceasta convingere decurge aproape automat si nu presupune nici un efort. N-am putea vorbi de gîndire propriu - zisa ci doar de un act de comunicare elementara. Gîndirea implica o succeasiune de operatii. Cînd spunem succesiune nu înseamna ca actul de gîndire trebuie sa dureze mult: ca si în cazul perceptiei, implicarea lor se poate realiza extrem de repede, ca si cum ar fi simultan. Alteori rezolvarea presupune eforturi prelungite, ani de zile aspect subliniat în descrierea actului de creatie, în care gîndirea este inclusa în mod organic.
Bogoslovschi ne defineste "gîndirea" ,este reflectarea mijlocita si generalizat-abstracta sub forma notiunilor a însusirilor esentiale si necesare ale obiectelor si fenomenelor, a legaturilor logice, cauzate dintre ele.
Paul Popescu-Neveanu ne defineste gîndirea ca proces psihic central ca, desfasurându-se larg, si apelând la resursele celorlalte procese psihice - nu numai memorie dar si afectivitate si vointa - în vederea progreselor, adîncirii si extensiunii cunoasterii, gîndirea îndeplineste în sistemul psihic uman un rol central si este definitorie pentru om, ca subiect al cunoasterii logice, rationale.
Centralitatea gîndirii. Consta nu numai în faptul ca ea antreneaza celelalte disponibilitati si functii pentru a trece dincolo de aparente la esenta, dincolo de particular la general, dar si în faptul ca instalându-se ca un ,,stat major" al sistemului, orienteaza, conduce, valorifica celelalte procese si functiuni, perceptii ce devin observatii, comunicare verbala ce dovedeste înteles, subordonându-se normelor logice, vointa ce-si precizeaza, scopuri pe baza de perceptii si îsi urzeste planurile în baza unor rationamente.
Încercând o definitie a gîndirei, suntem nevoiti mai întâi sa precizam ce anume di lumea obiectiva se reflecta informational în planul intelectual subiectiv. Daca faptele singulare nu sunt obiect al gîndirii, ci ale proceselor senzoriale, atunci ne întrebam ce reprezinta invariantii, constantele din multitudinea obiectelor si fenomenelor care se divid în clase si categorii care se ocupa gîndirea.
Consideram asemenea filozofi germani, ca si în cazul claselor de obiecte-fenomene, ca si în cazul determinarilor de orice fel, faptul unificator este relatia. Ne referim la relatiile obiective simple sau complexe, cu un anumit grad de esentialitate ce exista real si se impun gîndirii.
Le-am definit relatii categoriale, iar pe cele determinarea, cum sunt legile obiective, le consideram adecvat ca fiind determinative.
Gîndirea se defineste ca proces cognitiv de însemnatate centrala în reflectare realului care, prin intermediul si generalizarii coordonate în actiuni mintale,
extrage si prelucreaza informatii despre relatii categoriale si determinative în forma conceptelor, judecatilor si rationamentelor.
Gîndirea este în primul rînd o cunoastere mijlocita. Cînd cunoasterea nemijlocita este posibila dar nu-i rationala. De exemplu, putem afla înaltimea celui mai înalt copac, daca în ziua cu soare înfibgem un baston în pamânt si asteptam timpul cînd umbra bastonului va fi egala cu înaltimea lui.
Gîndirea este în al doilea rînd, cunoasterea a relatiilor si a legaturilor legice între obiectele si fenomenele lumii din jur. Ea ne ofera posibilitatea sa întelegem legitatile lumii materiale, legaturile de cauza si efect în natura si în viata social-istorica, legitatile psihicului omului.
Cu alte cuvinte gîndirea este în al treilea rînd o cunoastere generalizata a realitatii, e un proces de cunoastere a proprietatilor generale si esentiale ale obiectelor si fenomenelor.
Cu ajutorul gîndirei omul cunoaste, de exemplu, proprietatile generale si esentiale ale metalelor, proprietatile generale ale razelor, proprietati generale ale lichidelor ,proprietati generale ale triunghiurilor, caracteristica generala a verbului, a adjectivului.
Acum putem da o definitie completa si desfasurata. Gîndirea este, deci, un proces de cunoastere mijlocita si generalizata a lumii înconjuratoare.
1.1. Procesul constituirii intelectuale.
Intelectul desemneaza un sistem de relatii, si procese psihice superioare (inteligenta, gîndire, memorie, imaginatie, limbaj), sistemul ce constituie si se formeaza plenar la nivel uman, depasind experienta senzoriala, dar bazându-se pe ea, uzând de proprietati specifice ale creierul uman si realizându-se numai prin modelare culturala si integrare socioculturala. Stadiile dezvoltarii intelectuale strabatute de copil de la nastere si pîna la vârsta de 18-20 ani ne permit sa întelegem procesul constituirii intelectului. Unul dintre cei mai vestiti psihologi ai contemporaneitatii J. Piaget a propus conceptia dezvoltarii intelectului copiilor, care a exercitat o puternica influentei asupra întelegerii procesului de dezvoltare a gîndirii copiilor. În aspect teoretic acest savant sustine ideea referitoare la originea plastica, dependenta de activitate de operatii intelectuale.
Teoria dezvoltarii gîndirei copiilor propusa de J. Piaget a capatat denumirea "operationala".
Operatia dupa opinia lui Piaget, reprezinta o actiune interne, un produs al transformarii unei actiuni exterioare, de obiect, coordonata cu alte actiuni, împreuna cu care formeaza un sistem unic , principala particularitate a carui este reversibilitatea.
În cadrul dezvoltarii intelectului operational al copiilor j. Piaget a delimitat urmatoarele patru stadii :
1. Stadiul intelectului senzoriomotoric, care cuprinde perioada vietii copilului pâna la aproximativ 2 ani. Ea se caracterizeaza prin dezvoltarea aptitudinilor copiilor de a percepe si a cunoaste obiectele din jur în conformitate cu proprietatile si însemnele lor suficient de stabile.
2. Stadiul gîndireii preoperationale, care include perioada de dezvoltare a copiilor de la vîrsta de 2 pâna la 7 ani.
La acest stadiu se formeaza vorbirea copiilor, începe procesul activ de iteriorizare a actiunelor externe cu obiectele, se formeaza reprezentarile intuitive.
3.Staiul operatiilor concrete cu obiectele.
El este propriu copiilor în vârsta de la 7-8 ani pâna la 11-12 ani. La acest stadiu operatiile intelectuale devin reversibile.
4. Stadiul operatiilor formale.
Acest stadiu este atins în dezvoltarea lor de copiii de vârsta de la 11-12 ani pâna la 14-15 ani. La acest stadiu copiii de acum sunt apti de a realiza operatiuni în minte, utilizând judecatile si notiunile logice. Operatiunile intelectuale interne se transforma la acest stadiu într-un întreg bine organizat din punctul de vedere al structurii sale.
Galperin a elaborat teoria formarii intelectului copiilor, care si-a gasit o larga aplicare practica si a fost recunoscuta drept una dintre cele mai bune fundamentate teorii practice ale psihologiei instruirii.
Galperin îsi închipuie procesul formarii actiunilor intelectuale în felul urmator.
1. Familiarizarea cu structura viitoarei actiuni în aspect practic precum si cu cerintele, carora ea la urma urmei trebuie sa le corespunda. Aceasta familiarizare constituie temelia orientativa a viitoarei actiuni.
2. Realizarea actiunii proiectate în forma exterioara în aspect practic utilizându-se obiecte reale sau substituente.
Valorificarea acestei actiuni externe va trece prin toti parametrii, avînd un anumit tip de orientare în cadrul fiecaruia dintre ei.
3. Realizarea actiunii fara sprijinea nemijlocita pe obiectelor exterioare sau pe substituentii lor. Transpunerea actiunii din aspectul extern în aspectul vorbirii cu voce tare.
Galperin scrie ca transpunerea actiunii în aspect verbal înseamna nu numai exprimarea actiunii prin vorbire, ci întâi de toate realizarea verbala a actiunii cu obiectele.
4. Transpunerea actiunii de vorbire cu voce tare în aspect intern.
Descrierea verbala libera a actiunii în întregime ca ,,pentru sine".
5. Realizarea actiunii în aspectul vorbirii interne însotite de respectivele ei modificari si prescurtari, de trecerea actiunii, a procesului ei si a detaliilor
realizari din sfera controlului constientizat si trecerea lui la nivelul deprinderilor si dexteritatilor intelectuale.
Un loc aparte revine în cadru cercetarilor din domeniul gîndirei acelor investigatii, care tin de studierea procesului formarii notiunilor.
II. MODALITĂŢI DE OPERARE A GÎNDIREI.
Activitatea de gîndire a oamenilor ce efectueaza cu ajutorul operatiilor gîndirii: analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea, generalizarea, si concretizarea.
2.1 Analiza si sinteza.
Analiza este o dezmembrare mintala a obiectului sau a fenomenului în partile lui componente o evidentiere a partilor si semnelor si proprietatile lui separate.
Sinteza este o unificare mintala a elementelor, a partilor si semnele lui izolate într-un tot întreg.
Analiza si sinteza sînt indisolubil legate între ele, în procesul de cunoastere se gasesc în unitate, caci întotdeauna analizam ceea ce este analizat si sintetizam ceea ce este dezmembrat în urma analizei.
Analiza si sinteza sînt cele mai însemnate operatii mintale si-n unitatea lor întregesc o cunoastere a realitatii complexe si multilaterale.
Analiza ofera cunoasterea elementelor separate, iar sinteza, sprijinindu-ne pe rezultatele analizei, unificând aceste elemente, asigura cunoasterea obiectului în întregime. Însusind citirea, copilul efectueaza sub conducerea învatatorului analiza (propozitiile le separa în cuvinte, cuvintele în silabe, silabe în sunete) si sinteza (din sunete si litere compune silabe, din silabe-cuvinte, din cuvinte -propozitii). Pentru memoria unui anumit text, elevul evidentieaza mai întâi partile de care le împarte în bucati cu un sens si încearca sa înteleaga cum se leaga ele logic într-un tot întreg . Orice analiza începe cu o cunoastere preventiva a obiectului sau a fenomenului, dupa aceea se trece la o analizare adânca si detailata. Deseori procesele de analiza si sinteza se produc la început în activitate practica. Ca sa demonstram si sa montezi în minte un motor, este necesar sa te înveti sa-l demontezi si sa-l montezi în practica.
Comparatia. Comparatia este o confruntare a obiectelor si fenomenelor cu scopul de a gasi asemanarile si deosebirile dintre ele. . D. Usinschii considera operatia de comparatia drept baza întelegerii. El socotea, ca noi cunoastem orice obiect, numai daca-l etalam cu ceva si facem deosebire între el si alt obiect.
Comparatia joaca un rol foarte important în activitatea de instruire a elevului. Comparând de exemplu, adjectivul si verbul, operatiile de înmultire si împartire, oxigenul si hidrogenul, triunghiul si dreptunghiul, stepa si pustiul, orânduirea sclavagista si feudala, elevul cunoaste mai adânc proprietatile obiectelor si fenomenelor respective. O comparatie reusita a fenomenelor si obiectelor este posibil numai atunci cînd este facuta în vederea unui scop, adica se realizeaza dintr-un anumit punct de vedere, pentru a da raspuns la vreo întrebare. Ea poate avea drept scop stabilirea asemanarilor sau deosebirea dintre obiecte. Astfel daca se studieaza animalele domestice, comparîndu-le din punctul de vedere al folosului cel aduc omului, comparatiea poate avea drept scop stabilirea semnelor de asemanare între ele . Daca se studieaza structura si provenienta animalelor domestice, pe parcursul studierii se pot stabili anumite diferente între ele. Cercetarile au aratat, ca scolarii mici stabilesc mai reusit asemanarile dintre obiecte, daca în timpul comparatiei vom da un obiect adaugator, ce se deosebeste de cele comparate. Elevii compara imaginatilor animalelor domestice - vacile si oile, si nu observa prea multe semne de asemanare. Daca li se arata trei tablouri - vaca, oile, si câinele - ei gasesc cu mult mai multe semne de asemanare dintre vaca si oaie.
Abstractizarea.
În procesul cunoasterii apare necesitatea nu numai de analiza vri-un obiect sau fenomen, ci si a evidentia pentru o cunoastere mai adâncita a unui semn a unei particularitati, a unei parti, fara sa se tina seama pentru un tip de toate celelalte si fara sa fii atent la ele.
Drept rezultat, se evidentiaza nu orice semn sau proprietate, ci acelea care sunt importante si esentiale.
Abstractizarea este o evidentiere a proprietatilor si a ideilor esentiali ai obiectelor si fenomenelor cu o concomitenta abstractie a semnelor si proprietatilor nesentiale. elementul obiectului evidentiat în procesul abstractizarii separat de celelalte semne ale lui, devine singurul obiect al gîndirii. Astfel ducând observatii asupra diferitor obiecte transparente-aer, sticla, apa si altele-noi evidentiem un indiciu comun: transparenta, putând astfel sa vorbim în genere despre transparenta; observând miscarea corpurilor ceresti, a masinilor a oamenilor, evidentiem un indiciu comun-miscarea, gîndirea despre miscarea în genere ca despre un obiect independent. Tot asa cu ajutorul abstractizarii se formeaza notiunile de lungime, înaltime, volum, triunghi, numar verb.
2.4. Generalizarea.
Abstractizarea sta la baza generalizarii care e o unificare în gând a obiectelor si a fenomenelor în grupe bune, unele semne generale si esentiale, care se evidentiaza în procesul de abstractizare.
În lucru de instruire a elevilor generalizarea se manifesta, de obicei, în concluzii, definitii, reguli, clasificari. elevilor le este foarte greu sa faca generalizari, pentru ca nu pot nici pe de parte sa evidentieze singuri nu numai unele indicii generale, ci si indicii generale esentiale.
Unii psihologi sovetici evidentiaza doua feluri de generalizari :formal-empirica si de continut. Generalizarea formal-empirica se realizarea pe calea compararii unui sir de obiecte si evidentierea indiciilor care la exterior sunt identice si comune. Generalizarea de continut se bazeaza pe o profunda analiza a obiectelor si o evidentiere a indiciilor, realitatilor si dependentelor generale si esentiale ce sunt ascunse.
Concretizarea.
Concretizarea este o trecere mintala de la general la singular, care corespunde acestui general.
A concretiza în procesul de instruire înseamna a aduce un exemplu, a ilustra a propune un fapt concret, care confirma un principiu teoretic comun, o lege. În procesul instruire concretizarea are o mare însemnatate: ea leaga cunostintele noastre teoretice cu viata, cu practica si ajuta sa se înteleaga just realitatea. Lipsa de concretizare duce la formalism în cunostinte, care ramân abstractizari goale, nefolositoare, rupte de viata.
III. FORMELE DE BAZĂ ALE GÎNDIREI
Exista trei forme fundamentale ale gîndirei: cunostintele, judecatile, rationamentele.
3.1. Notiunile.
Notiunea este o forma a gîndirei, care reflecta proprietatile generale si esentiale ale obiectelor si fenomenelor.
Fiecare obiect, fiecare fenomen au proprietati diferite si indicii, care se pot împarti în doua categorii: esentiale si neesentiale. De exemplu, fiecare triunghi luat în parte are trei unghiuri, luate în parte are trei unghiuri, o anumita marime, a unghiurilor, o forma. Dar numai prin indiciu face ca aceasta figura sa fie triunghi si permite s-o deosebim de alte figuri: dreptunghi, cerc, tapez. Celelalte indicii deosebesc un triunghi de altul. Daca ele se schimba triunghiul ramâne tot triunghi. Tot asa si fiecare copac poseda anumite indicii care permit sa-l deosebim. De exemplu, prezenta tulpinii - si indicii care fac sa se deosebeasca un copac de altul: bunaoara, vârsta, numarul de ramuri, integritatea scoartei, prezenta scorburii s.a.m.d.
Notiunea e o semnificatie a cuvântului si este redata prin cuvânt. În notiuni cunostintele noastre despre obiecte si fenomenele realitatii se cristalizeaza într-un fel generalizat si abstract. Sub acest raport notiunea se deosebeste de perceptie si prezentarea memoriei: perceptia si prezentare sînt concrete, plastice, intuitive, iar notiunea are un caracter generalizat si abstract, si nici de cum intuitiv.
Perceptiile si prezentarile sînt o reflectare a ceva concret, singular.
Notiunea este o forma de cunoastere mai abstracta si mai multilaterala, ea reflecta cu mult mai larg si mai complect realitatea decît prezentarea.
3.2. Judecata.
În procesul de judecata se reflecta legaturile si realitatile între obiecte si fenomene din lumea înconjuratoare cu proprietatile si indiciile lor.
Judecata este o forma a gîndirii, care contine o afirmare sau o negare a unor principii ce se refera la obiectele, fenomenele sau proprietatile lor.
Examenele de judecata afirmativa pot servi asemenea judecati precum sânt: "elevul stie lectia" sau "psihicul este o functie a creierul". Judecatile negative sunt acelea care remarca lipsa la obiect a unor sau altor indicii. De exemplu, "acest cuvânt nu este verb" sau "acest râu nu este navigabil".
Judecatile pot fi generale, particulare si singulare. În judecatile generale se afirma ori se neaga ceva referitor la toate obiectele si fenomenele, care reprezinta aceiasi notiune de tipul: "toate metalele cunosc electricitatea".
Judecate particulara întregeste numai o parte din obiecte si fenomene, unite printr-o notiune. De exemplu, "unii elevi stiu sa joace sah".
Judecata singulara este o judecata care întruchipeaza o notiune individuala, de exemplu, "Moscova este capitala U.R.S.S." "Puschin e un mare poet rus".
Judecata dezvaluie continutul unei notiuni. A cunoaste un oarecare obiect sau fenomen înseamna sa poti exprima despre el o judecata justa, un continut bogat, adica sa poti judeca despre el.
3.3. Rationamentul.
Rationamentul este o forma de gîndire, în procesul careea omul, comparând si analizând diferite judecati, elaboreaza o judecata noua. O forma tipica de rationament este demonstrare teoremelor geometrice.
Omul se foloseste de doua feluri de rationamente: inductive si deductive.
Inductia este un procedeu de rationare de la judecatile particulare la una generala, de stabilire a legilor si regulilor generale pe baza studierii si fenomenelor izolate.
Deductia este un procedeu de rationare de la o judecata generala la una particulara, de cunoastere a unor fante si fenomene izolate pe baza cunoasterii legilor si regulilor generale.
IV. DIFERENŢE ÎN ACTIVITATEA DE GÎNDIRE.
4.1. Felurile gîndirei.
În functie de continutul problemei rezolvate, în psihologie se evidentiaza traditional trei feluri de gîndire: practic - actionala, intuitiv - plastica, si verbal - logic.
Gîdirea practic - actionala. Gîndirea practic - actionala se caracterizeaza prin aceea ca aici problema de gîndire se rezolva nemijlocit în procesul activitatii.
Gîndirea practic - actionala este si istoric si ontogenetic cel mai timpuriu tip de gîndire a omului. Anume cu acest fel începe dezvoltarea gîndirii la om în procesul înfiriparii activitatii de munca, cînd activitatea intelectuala nu se evidentiaza din activitatea obiectual - practica. Cu acest fel începe dezvoltarea gîndirii ti în ontogeneza. La început copilul rezolva probleme actionând nemijlocit cu obiectul.
Însa ar fi gresit sa credem ca gîndirea practic - actionala este o forma primitiva de gîndire. Aparând la începuturile omenirii si manifestându-se la fiecare om în primii ani de viata, ea se pastreaza si se dezvolta pe parcursul întregii istorii a omenirii, la toate etapele de vârsta ale fiecarui om.
Gîndirea practic - actionala se aplica si se dovedeste a fi ceva mai rationala si la rezolvarea problemelor cu mult mai complicate.
Importanta gandirei practic - actionale este determinata de aceea valoare mare, pe care oare activitatea practica a oamenilor, de faptul ca mmulte probleme în procesul acestei activitati pot fi rezolvate mai productiv si mai economicos în procesul gîndirii practic - actionale.
Pentru rezolvarea acestui fel de gîndire la elevi este important sa aiba în vedere ca în virtutea includerii nemijlocite a activitatii de gîndire în practica se întâmpla sa devina complecta sesizarea în structura activitatilor practice a elementelor operationale de gîndire si de aceea se complica generalizarea si transferul lor pentru rezolvarea problemelor practice noi.
Gîndirea intuitiv-plastica se caracterizeaza prin aceea ca aici continutul problemei de gîndire se bazeaza pe materialul intuitiv. Prin urmare, despre acest fel de gîndire putem vorbi în acele cazuri, cînd omul, rezolvînd problema, analizeaza, compara, cauta sa generalizeze diferite imagini ale obiectelor, fenomenelor, evenimentelor. De exemplu, analiza si generalizarea unui anumit eveniment istoric pot fi facute diferit. Exista descrierea strict stiintifica, istorica a blocadei Leningradului. A. Ciakovski a scris cunoscuta opera artistica «Blocada». Acelasi eveniment este reflectat si în Simfonia a saptea de D. sostakovici. Probabil, ca în ultimele doua cazuri putem vorbi despre aceea ca aici realitatea este reflectata în forma plastica. In masura în care aceste imagini reflecta generalizat esenta evenimentelor, ele sînt produsul gîndirii plastice, dar nu numai acte de perceptie nemijlocita.
Operele artistice, creatiile de muzica clasica, cele mai reusite opere de pictura si sculptura reflecta esenta realitatii obiective destul de complet, profund si generalizat.
Importanta gîndirii intuitiv-plastice consta în aceea ca ea îi permite omului sa reflecte mult mai larg si mai divers realitatea obiectiva. Pe baza exemplului unui asemenea curent în arta, cum este abstractionismul, se poate observa destul de clar cum este saracita reflectarea lumii de catre om atunci, cînd se exclud mijloacele intuitive specifice. In toata diversitatea acestui curent esenta lui este una: substituirea imaginii printr-un simbol ales mai mult sau mai putin reusit, iar aceasta saraceste mijloacele expresive ale artei.
Intr-un sir de alte cazuri reflectarea schematica si simbolica a realitatii se dovedeste a fi foarte productiva si permite reflectarea exacta si generalizata a realitatii. Pot fi aduse drept exemplu rezolvarea problemelor de productie prin metoda graficelor de planificare în retea, diferitelor probleme topografice, rezolvarea diferitelor probleme tehnice de constructie pe calea reprezentarii lor grafice s. a. m. d.
Dezvoltarea gîndirii intuitiv-plastice în procesul instruirii trebuie sa includa probleme ce necesita operarea cu imagini de diferit grad de generalizare, cu imaginile nemijlocite ale obiectelor, cu reprezentarile lor schematice si înregistrarile lor simbolice.
Gîndirea verbal-logica. O particularitate a acestui fel de gîndire este faptul ca aici problema se rezolva în forma verbala. Folosind forma verbala omul opereaza cu cele mai abstracte notiuni, deseori cu astfel de notiuni, care în general nu au o expresie plastica directa (de exemplu, notiunile economice: pret, cantitate, valoare, venit; notiunile social-istorice: stat, clasa, relatii sociale; notiuni morale: onestitate, principialitate, patriotism s. a. m. d.). Anume acest fel de gîndire permite stabilirea celor mai generale legitati, care determina dezvoltarea naturii si societatii, omului însusi. Datorita acestui fel de gîndire omul reuseste în plan general sa rezolve problemele de gîndire. Anume în aceasta consta principalul avantaj, dar si posibilele neajunsuri ale acestui fel de gîndire.
Cu ajutorul cuvîntului omul nu numai ca înregistreaza, dar si generalizeaza divers material plastic, actiuni practice, în acelasi timp cuvîntul niciodata nu poate epuiza întreaga bogatie a imaginii sau transmite în toata plinatatea actiunile practice ale omului Se poate alcatui o povestire foarte buna despre o creatie muzicala, dar aceasta niciodata nu va asigura o transmitere completa a tot ce constituie imaginea muzicala. Se poate descrie amanuntit o anumita actiune practica a omului, dar si în acest caz expresia verbala nu va epuiza tot ce prezinta aceasta actiune.
În procesul instruirii, în fata învatatorului sta permanent sarcina dezvoltarii multilaterale a gîndirii verbal-logice, deoarece numai în acest caz elevii vor putea însusi notiunile, în special sistemele de notiuni, vor întelege legitatile stiintei. Dar, totodata, este nu mai putin important sa se tina minte ca cunostintele abstracte în forma verbala nu epuizeaza bogatia realitatii obiective.
Omul poate gîndi la un nivel mai mare sau mai mic de generalizare ce poate sprigini într-o masura mai mare sau mai mica în procesul gîndirii pe perceptii, reprezentari sau notiuni. În dependenta de aceasta, deosebesc 3 feluri principale de gîndire: intuitiv-actionala, intuitiv-plastica si abastracta.
Gîndirea intuitiv-actionala e un fel de gîndire legata de actiunile practice cu obiectele. Într-o forma elementara gîndirea intuitiv-actionala este proprie copiilor de vîrsta timpurie, pentru care a gîndi despre obiecte înseamna a actiona cu ele, a le manipula. Într-o forma dezvoltata ea este proprie oamenilor de o anumita profesie, ce se folosesc zilnic de analize practice, de construire.
Gîndirea ituitiv-plastica este gîndirea care în mod necesar se sprijina neaparat pe perceptia sau reprezentarea. Acest fel de gîndire este caracteristic pentru prescolari si, într-o masura ceva mai mica, pentru copiii de vîrsta scolara mica. Sub diferite forme ea este proprie si oamenilor maturi, a celor ce practica profesii legate de o reprezentare puternica si vie a unor anumite obiecte sau fenomene (scriitori, pictori, muzicanti, artisti). Cînd învatatorul povesteste elevilor despre o planta, le explica structura ei si, pe lînga aceasta, le-o si demonstreaza în natura sau pe un tablou, el apeleaza la gîndirea intuitiv-plastica a elevilor.
Gîndirea abstracta e proprie cu predilectie elevilor mai mari si adultilor si este gîndire realizata prin notiuni lipsite, dupa cum se stie, de o intuitie nemijlocita, caracteristica a perceptiei si reprezentarilor.
4.2 Particularitatile gîndirii.
Gîndirea este o activitate psihica foarte complicata si multilaterala, iar caracterizarea ei nu poate fi simpla sau univoca. Diferentele în activitatea de gîndire a oamenilor se manifesta prin variatele calitati ale gîndirii. Cele mai esentiale dintre ele sînt independenta, largeta, profunzimea, flexibilitatea, rapiditatea, plasticitatea, spiritul critic.aceste calitati ale gîndirii (sau calitati le mintii) devin un fel de proprietati specifice ale personalitatii omului.
Calitatile mintii. Independenta mintii se caracterizeaza prin abilitatea omului de a ridica probleme noi, de a gasi solutii si raspunsuri necesare fara ca sa recurga deseori la ajutor din partea altor oameni. Ceea ce nu înseamna ca omul care gîndeste independent nu se sprijina pe cunostintele, ideile si experienta altor oameni. Oamenii cu o minte independenta însusesc constient si aplica creator experienta si cunostintele altor oameni. Omul care nu poseda o gîndire independenta se orienteaza numai la experienta si cunostintele straine, iar la rezolvarea diferitelor chestiuni si provleme se sprijina exclusiv pe formule de-a gata, pe solutii de sablon, nu tind sa gaseasca cai si procedee proprii de solutionare.
Învatatorul are ocazie sa înîlneasca deseori elevi cu gîndirea independenta. Unii elevi fac fata usor unor asemenea sarcini ca, de exemplu, sa expuna pe scurt continutul povestirii cu cuvinte proprii, sa gaseasca un procedeu de rezolvare a unei probleme de matematica de tip nou. Alti elevi nu pot îndeplini o asemenea sarcina fara ajutorul învatatorului sau fara a li se oferi un model. Educarea gîndirii independente la elevi este una din cele mai însemnate sarcini ale scolii noastre.
Largeta mintii se exprima în activitatea de cunoastere a omului, care cuprinde diverse domenii de activitate într-un orizont larg, curiozitate intensa. O activitate larga de cunoastere e o calitate a gîndirii ce se bazeaza pe cunostinte multilaterale si adînci.
Profunzimea mintii se exprima în abilitatea de a patrunde în esenta celor mai complicate chestiuni, abilitatea de a vedea problema acolo, unde la alti oameni nu se naste întrebarea. Unei minti profunde îi este proprie trebuinta sa înteleaga cauzele fenomenelor si evenimentelor, abilitatea de a prevedea mersul dezvoltarii lor ulterioare.
Flexibilitatea mintii se exprima în libertatea gîndirii fata de influentele procedeelor si mijloacelor vechi de rezolvare a problemelor stabilite în experienta din trecut si prin abilitatea de a-si schimba repede actiunile în caz de schimbare a situatiei. Elevul care se distinge prin flexibilitatea mintii poate în caz de necesitate, sa treaca repede de la un procedeu de rezolvare la altul, sa varieze încercarile de a rezolva si, în consecinta, sa gaseasca mai repede caile noi de solutionare a problemei.
Se întîlnesc si elevi, care nu au o minte flexibila. Gîndirea lor este inerta (putin mobila), stigherita, ei trec cu greu la procedee noi de demonstrare sau de rezolvare a unei probleme de gîndire si se întorc mereu la procedeul rezolvarii folosit în trecut. Daca, de exemplu, unii copii rezolvînd cîteva exercitii cu operatii de adunare, le vine greu sa treaca brusc la operatii de scadere, asemenea elevi trebuie antrenati special, ca sa învinga repede aceste greutati.
Rapiditatea mintii este o aptitudine a omului de a se orienta repede într-o situatie complicata, de a o întelege prompt si de a lua o hotarîre dreapta. Oamenii ingeniosi si isteti sînt oameni cu o minte rapida. Rapiditatea gîndirii depinde de cunostinte, de gradul de dezvoltare a deprinderilor mintale si, de asemenea, de ritmul individual al activitatii de gîndire, la baza careia, de obicei, o mare mobilitate a proceselor nervoase din encefal.
Rapiditatea mintii trebuie deosebita de mintea grabita, pripita. Omul cu asemenea calitate a mintii se caracterizeaza prin lipsa de obisnuinta, de a lucra timp îndelungat si perseverent. Graba mintii este totdeauna si superficialitatea ei, cînd omul sesizeaza o parte oricare a chestiunii si nu este capabil s-o cerceteze în toata complexitatea ei.
În scoala sunt si elevi care comit multe greseli numai din cauza grabei si a repeziciunii. Copiii, fara ca sa gîndeasca la întrebare pâna la sfîrsit, vor sa raspunda la ea cît mai repede posibil. Asemenea elevi trebuie retinuti , cu rabdare trebuie îndemnati sa nu se grabeasca, sa se gîndeasca înainte de a raspunde.
Mai exista si elevi "grei de cap", cu o gîndire încetinita. Acestia de cele mai multe ori sînt pe nedrept socotiti incapabili. Aceasta calitate deseori este o manifestare a tipului de sistem nervos, dar cîte odata si o urmare a unei leni a mintii, a unei lipse de obisnuinta de a munci timp îndelungat si perseverent si a unei insatisfactii de la activitatea mintala încordata. Pentru o minte lenesa cea mai placuta stare e sa gîndeasca cît mai putin, dar daca apare necesitatea de a gîndi, elevul tinde sa nu oboseasca prea mult cu aceasta preocupatie. În asemenea caz este necesar sa-i trezesti elevului interes pentru obiectul de studiu, sa-l încurajezi si sa-i observi succesele , oricît de mici ar fi ele.
Daca, însa, cauza rezida în firea flegmatica a elevului, în ritmul încetinit al reactiilor psihice, care e specific tipului sistemului lui nervos, aplicarea procedeelor speciale, ca metode de a-l îndemna la o activitate mai rapida, este necesara numai în cazul cînd ritmul încetinit al gîndirii se rasfrînge negativ asupra studiilor lui. Se admit cazurile cînd la elevi s-a elaborat un stil individual propriu al lucrului mintal, desi întrucâtva încetinit, dar temeinic, solid.
Spiritul critic al mintii este abilitatea omului de a aprecia obiectiv gândurile proprii si cele straine, de a controla meticulos si multilateral toate principiile si concluziile. Omul cu o structura critica a mintii nu-si va considera niciodata parerile sale absolut juste, infailibile si complecte. si daca se întîmpla ca judecatile lui sa nu corespunda realitatii, el fara nici sovaire se va dezice de ele si va cauta ca-i noi de rezolvare. Darvin nota, ca poate sa renunte la cea mai scumpa ipoteza daca ea va contrazice faptele.
Pe parcursul efectuarii investigatiilor în domeniul gîndirii creatoare au fost identificate conditiile care contribuie sau stiîjenesc procesul de identificare rapida a solutiei juste a problemelor de ordin creator. Sa examinam aceste conditii în mod generalizat:
1. Daca în trecut o anumita metoda de solutionare a unor probleme utilizata de un om, s-a dovedit a îi suficient de reusita, apoi acest considerent îi va servi .drept imbold pentru a recurge si mai departe la metoda data de solutionare. Ciocnindu-se de o problema noua, omul va recurge la metoda, care de acum i-a fost de folos,
din nou.
2. Cu cît mai multe eforturi au fost consumate pentru a se identifica si utiliza în activitatea practica o metoda noua de solutionare a problemei, cu atît mai probabila va îi o noua recurgere la aceasta metoda în viitor. Consumul de eforturi psihologice în scopul identificarii unei metode noi de solutionare este direct proportional cu tendinta de a o utiliza cît mai frecvent în activitatea practica.
3. Aparitia stereotipului gîndirii, care ca rezultat al conditiilor enumerate mai sus împiedica de cele mai multe ori omul sa renunte la metodele vechi si sa caute metode noi, mai adecvate .de solutionare a problemelor. Una dintre metodele învingerii unui asemenea stereotip osificat consta în aceea, ca pentru un timp anumit sa se înceteze toate încercarile de a solutiona problema, pentru ca mai apoi sa se revina la acest act avînd ferma convingere de a se încerca aflarea solutiei cu ajutorul altor metode.
4. Aptitudinile creatoare ale omului, de regula, sînt stirbite de insuccesele frecvente; în aceste cazuri frica pentru un nou esec începe sa apara în mod automat în procesul formularii unor probleme noi. Aceasta frica da nastere unor reactii de protectie, care
împiedica procesul gîndirii creatoare, reactiile acestea fiind legate de riscul pierderii propriului "EU", în fine, omul pierde încrederea în fortele proprii, acumuleaza emotii negative, care îl si împiedica sa gîndeasca. Deci, sentimentul succesului, al reusitei în scopul amplificarii potentelor intelectuale ale oamenilor este tot atît ide necesar, cum este necesara si încrederea în justetea si corectitudinea oricarei actiuni, realizate în directia înfaptuirii acestor potente.
5. Gradul maxim al eficientei solutionarii problemelor de ordin intelectual se poate obtine în conditiile unei motivari optime si ale unui nivel respectiv de excitare emotionala. Acest grad este strict individual pentru fiecare om.
6. Cu cît mai bogate sînt cunostintele omului, cu atît mai variate vor fi caile, pe care va merge el în directia solutionarii problemelor de ordin creator, însa respectivele cunostinte trebuie sa fie si ele suficient de variate ca .domeniu, deoarece ele poseda facultatea de a orienta procesul de gîndire spre diferite (directii de aflare a solutiilor.
Gândind asupra situatiilor, elaborându-si planurile, fie în ordinea complexa a practicii, fie în ordine pur intelectuala, subiectul întâmpina dificultati, uneori chiar actiunea lui efectiva este barata, se confrunta cu obstacole pe care se straduieste sa le depaseasca prin mijloace cognitive. , Aceasta constituie domeniul performantial de lucru al gândirii, care este definita, adesea, ca proces de rezolvare a problemelor.
Problema apare deci ca un "obstacol" cognitiv în relatiile dintre subiect si lumea sa, o "bariera", o "dificultate teoretica sau practica". Problema reprezinta un sistem de întrebari asupra unei necunoscute, pentru ca dificultatea se prezinta direct ca o lacuna a cunoasterii. Avem în vedere problemele aparute în orice domeniu de activitate a omului.
Înainte de problema apare situatia problematica, o structura generativa de probleme (Chomsky), când subiectul constata ca procedeele obisnuite, uzuale nu sunt suficiente pentru a acoperi lacuna din gândire. Situatia problematica se manifesta ca o neconcordanta între mijloace si scopuri, între cerintele situatiei pe de o parte si posibilitatile subiectului pe de alta parte.
Problema apare, deci, ca un obstacol cognitiv in relatiile dintre subiect si lumea sa, iar asumarea sarcinii de a depasi obstacolul, ca si demersurile cognitive si tehnice întreprinse in acest scop, contureaza domeniul rezolvarii problemelor.
Categorii de probleme
Dupa gradul de structurare, problemele se clasifica în probleme bine definite, ce pot fi rezolvate prin utilizarea strategiilor algoritmice si problemele slab definite, ce implica strategii euristice de rezolvare.
Din perspectiva ciberneticii, V. Reitman propune o tipologie a problemelor, luând drept criterii : masura specificarii datelor initiale din situatia problematica : masura specificarii scopului, deci a starii finale . vizate ; necesarul de operatii de transformare. In consecinta, rezulta cinci categorii de probleme: 1) productiv-necreative (cele care nu necesita un demers cognitiv creator, ci doar o gândire reproductiva, fiind rezolvate prin modalitati sistematice, determinante, de progres catre solutie, strategii algoritmice); 2) demonstrativ-explicative sau inovativ-creative (probleme în care starea finala e bine specificata si se cere demonstrarea, dovedirea, explicitarea, gasirea cauzalitatii) ; 3) probleme euristic-creative (în care atât începutul, cât si sfârsitul sunt slab delimitate, au mare grad de ambiguitate, fapt ce solicita în cel mai înalt grad capacitatile cognitive); 4) inventiv-creative (probleme tipice pentru creatia tehnica, actuala, asemanatoare cu cele euristic-creative, dar cu starea initiala mai bine specificata); 5) probleme de optimizare, de reproiectare creativa (cu starea initiala bine delimitata, dar cu cea finala necunoscuta); esenta acestor probleme consta în reparcurgerea drumului catre un anumit obiectiv, pe o cale nona.
Elevilor le sunt accesibile problemele în ordinea data mai sus, problemele bine conturate fiind mai accesibile lor, pe când cele slab definite, insuficient conturate, sunt dificile, uneori chiar inaccesibile.
Fazele procesului rezolvativ
Gasirea problemei si formularea ei. Reflectarea senzoriala poate avea un caracter atît voluntar, cît si involuntar. Omul poate, punându-si un anumit scop, face observari strict orientate asupra diferitelor obiecte din lumea înconjuratoare, dar poale si sa nu-si puna scopul de a face observari asupra unui anumit obiect, însa daca acest obiect nimereste în cîmpul de vedere, în constiinta apare imaginea mai mult sau mai putin clara a obiectului
în cauza. Altfel stau lucrurile la reflectarea realitatii înconjuratoare la nivelul logic al cunoasterii. Reflectarea la nivelul gîndirii are întotdeauna si în mod obligatoriu un caracter voluntar. Aceasta se datoreste faptului ca gîndirea este o cunoastere mijlocita.
Gîndirea, pornind de la definitia ei, începe numai acolo si atunci, cînd omul începe sa analizeze, sa compare, sa generalizeze ceva. Iar asa omul actioneaza în acel caz, cînd în fata lui apare o anumita întrebare. Astfel de întrebari apar în conditiile unei situatii problematice.
Situatia problematica se caracterizeaza prin prezenta diferitelor contradictii. Acestea sînt contradictii între obisnuit si neobisnuit, între ceea ce este si spre ce tinde omul, între ceea ce se stie si ceea ce trebuie de aflat s. a. m. d. Trebuie sa mentionam în mod special ca situatia problematica întotdeauna are un aspect subiectiv. Aceasta înseamna ca în conditii identice în fata unui om apare întrebarea, el vede caracterul contradictoriu al situatiei iar altuia aceste conditii nu-i trezesc nici o întrebare.
Anume cu formularea întrebarii începe în cazul situatiei problematice procesul de rezolvare a problemei. O astfel de formulare a întrebarii este una din cele mai grele etape în procesul de rezolvare a problemei. Pentru formularea întrebarii trebuie sa se vada contradictiile situatiei problematice, într-o anumita forma sa se formuleze aceste contradictii. Sa analizam un exemplu. Dupa absolvirea clasei a noua în fata elevilor apare, de regula, problema determinarii caii ulterioare de studii în vederea pregatirii pentru activitatea profesionala. Pentru rezolvarea ei este foarte important sa se evidentieze acele contradictii, care apar în acest caz. Este clar ca aici pot avea loc contradictii între cerintele pe care le înainteaza profesia fata de om si posibilitatile reale ale elevului, între trebuintele societatii, dorinta parintilor si dorinta elevilor s. a. m. d. Numai întelegând în ce consta caracterul contradictoriu al situatiei pentru elevul dat poate fi formulata acea sarcina, în procesul realizarii careia va fi înfaptuita corect alegerea caii ulterioare de viata.
Cu cît este mai bogata experienta într-un anumit domeniu, cu atît mai usor si mai deplin omul vede problemele nerezolvate, cu, atît mai des în fata lui apar probleme ce necesita solutionare. Profesorul îsi încheie prelegerea si se adreseaza la auditoriu: «Aveti întrebari? Ce n-ati înteles pâna la capat?» si, de regula, pun întrebari doar acei studenti, care cunosc mai bine obiectul dat. Este foarte important ca pedagogul sa tina cont de acest moment. Intr-adevar, cu cît mai mica este experienta, cu atât mai jos este nivelul cunostintelor, cu atît mai greu se vad problemele nerezolvate. Pe de alta parte, numai în procesul rezolvarii problemelor noi, mai complicate se acumuleaza experienta' necesara, se produce dezvoltarea intelectuala a omului. De aceea este atît de important ca elevii sa fie inclusi mai des în diferite situatii problematice.
Succesul procesului de rezolvare este conditionat, de regula, ce exactitatea formularii întrebarii. De aceea nu întâmplator în procesul instruirii în scoala o atentie deosebita se acorda lucrului elevilor asupra întrebarii problemei. Este elaborat un sistem de exercitii, în care elevilor li se propune ca la una si aceeasi conditie sa formuleze diferite întrebari si sa urmareasca cum se modifica procesul de rezolvare a problemei; li se propune ca aceeasi întrebare la problema sa se reformuleze de cîteva ori în asa fel, încât sa conduca la diferite rezolvari; li se dau probleme fara întrebari cu scopul ca elevii sa le formuleze singuri s. a. m. d
In procesul formularii întrebarii se clarifica ce urmeaza sa fie gasit, determinat, adica necunoscuta. Dar, totodata, nu este mai putin Important sa se evidentieze clar în situatia de problema datele initiale, cunoscute, adica datele pe care se bazeaza rezolvarea, care urmeaza sa fie transformate, sa fie folosite într-un fel sau altul pentru gasirea necunoscutei.
Astfel, prima si. una din cele mai importante etape la rezolvarea problemei de gîndire este evidentierea si formularea întrebarii si analiza conditiilor problemei. Anume odata cu întrebarea începe procesul de gîndire, totodata corectitudinea, exactitatea, plinatatea si profunzimea este determinata de nivelul dezvoltarii gîndirii omului, exprima gradul de productivitate al procesului de gîndire.
Rezolvarea poate fi bazata pe folosirea pasiva a algoritmului, adica pe îndeplinirea unei prevederi deja cunoscute. Destul de des, avînd a rezolva o problema noua, omul foloseste procedeul de analogie. Fara a evidentia si uneori chiar fara a întelege toate etapele rezolvarii, omul gaseste în experienta sa din trecut un model asemanator si prin analogie cu acesta rezolva problema noua.
O tratare mai creatoare a rezolvarii problemei de gîndire va fi folosirea activa a algoritmului, care îsi poate gasi expresie fie în adaptarea lui la continutul problemei, fie în transformarea problemei (descompunerea problemei pe parti în scopul rezolvarii lor succesive; recodificarea continutului problemei: construirea schemei, desenului, modelului; reducerea problemei la un caz particular sau aducerea ei în corespundere cu regula generala).
O rezolvare într-adevar creatoare a problemei presupune depasirea inertiei gîndirii si construirea unei noi strategii de rezolvare.
Construirea noii strategii de rezolvare este în toate cazurile rezultatul activitatii prealabile îndelungate de gîndire, care presupune o experienta considerabila de rezolvare a problemelor dintr-un anumit domeniu al activitatii umane.
 |
Procesul rezolutiv se desfasoara în mai multe etape si faze, diversi autori oferind descrieri variate, conform tipologiei de probleme studiate. îndata ce problema a fost sesizata, subiectul ce se angajeaza în rezolvare trebuie sa pregateasca datele în acest scop, deoarece orice rezolvare presupune o restructurare.
Procesul .rezolutiv începe cu punerea problemei, adica cu o reformulare a ei ce implica o predictie asupra legaturii posibile între cunoscut si necunoscut De felul cum este pusa problema depinde, în mare masura, succesul în gasirea solutiei. Aceasta etapa este analitica, deoarece presupune întelegerea conflictului implicat si definirea variantelor posibile de combinare a datelor, tinând cont si de conditiile restrictive. In cea de-a doua etapa, se formuleaza ipoteze, atât asupra solutiei ce se va obtine, cât si asupra procedeelor de rezolvare. In cazul mai multor variante rezolutive ipotetice se procedeaza la testarea lor în vederea alegerii variantei optime. In a treia etapa, se lucreaza sintetic, constituindu-se modelul rezolutiv, si se trece la ultima etapa, cea executiva, a solutionarii efective a problemei. In caz de nereusita, întregul proces rezolutiv se reia,
Strategii de rezolvare a problemelor
Considerând strategia ca o orientare generala a activitatii rezolutive, B. Zorgo enumera trei categorii de strategii necesare oricarei rezolvari, si anume : anticipativ-exploratorii, antidpativ-rezolutive si executive.
Este important sa fie gasita strategia optima înca de la punerea problemei. In orice problema exista restrictii dar si atribute deschise, posibilitatii ce trebuie folosite. De pilda, se cere sa dezechilibrezi o balanta încarcata cu diverse obiecte fara a lua nimic de pe talger. O lumânare in sfesnic, care pare sa fie pusa acolo întâmplator pentru greutatea ei, poate fi aprinsa si consumându-se, se produce efectul cerut
E necesar deci sa gasesti cheia, sa folosesti o relatie care este mascata, în contextul situatiei problematice. Tipica este strategia rezolutiva a problemei binecunoscute cu vânatorul ce trebuie sa traverseze râul cu o barca luând cu el numai un obiect din cele trei pe care le ducea cu sine (lupul, capra si varza), astfel încât cei care sunt incompatibili (lupul cu capra sau capra cu. varza) sa nu ramâna singuri, nesupravegheati nici un moment Daca te orientezi în sensul ca ceea ce se transporta pe celalalt mal ramâne acolo, problema se dovedeste /insolubila. Daca iei înapoi un obiect evitând incompatibilitatile, În sapte (sau minimum sapte) traversari scopul este atins.
Gîndirea laterala
O alta forma de stil cognitiv, cure este similara în unele privinte eu gândirea divergenta, a fost studiata de catre de Bono ( 1077). Si acesta era interesat de modalitatile de rezolvare de probleme si. in particular, de utilizarea strategiilor care ar da un raspuns satisfacator unei probleme, dar obtinut pe o cale neobisnuita. Aceste strategii ar putea implica abordari sau tipuri de solutii toane neobisnuite, oferind totusi raspunsuri adecvate la probleme. De Bono a numit acest proces gândire laterala si a aratat ca. daca un individ este capabil sa evadeze din formele de gândire strict conventionala, atunci poate sa abordeze » marc diversitate de probleme, într-o maniera satisfacatoare.
Un exemplu de gândire laterala ar putea II urmatorul: un barbat se întoarce dintr-o calatorie de afaceri ta primele ore ale diminetii si descoperii ca broastele masinii sale. pe care o lasare in parcarea aeroportului, au înghetat. Ce face! Abordarea conventionala tipica ar fi aceea de a cauta metode pentru dezghetarea broastelor.
sugerând încalzirea cheii sau alte lucruri de acest gen. Dar o persoana cu gândire laterala s-ar putea întreba cât de important este sa ajunga acasa in noaptea respectiva - n - ar putea sa petreaca noaptea în aeroport si sa aranjeze lucrurile a doua zi când va fi mai odihnit si mai restabilit, iar temperatura ar fi mai mare? O astfel de persoana este capabila sa iasa din rutina, parasind limitele stricte ale problemei, pentru a o aborda din alta perspectiva. (Bineînteles. aceasta nu înseamna totdeauna ca abordarea laterala este si mai buna. dar având mai multe directii de gândire, înseamna ca aveti sanse mai mari de a va descurca in situatii noi si neasteptate.) Tehnicile lui de Bono pentru dezvoltarea gândirii laterale sunt utilizate deseori în afaceri, de exemplu la sedintele de marketing, unde se propun idei pentru promovarea unui produs nou. Câtiva terapeuti le-au utilizat, de asemenea, pentru a-si încuraja pacientii sa-si abordeze situatia si problemele dintr-o perspectiva cu totul
noua, în vederea elaborarii unor noi strategii de rezolvare.
Brainstorming
Un alt mod de abordare a rezolvarii de probleme, care este deseori utilizat in afaceri si în cercurile manageriale, este cunoscut sub denumirea de brainstorming. Atunci când trebuie propusa o abordare noua. membrii unei echipe se întâlnesc si. pentru a genera sugestii, verbalizeaza orice idee care le trece prin cap - nu conteaza cât de prosteasca ar putea sa para. În loc sa produca idei complete, pot veni cu impresii pe jumatate formulate sau lucruri ridicole si ipotetice, daca asta se întâmpla sa le treaca prin minte. Astfel, grupul obtine un stoc bogat de idei si. la sfârsitul sesiunii le pot selecta, vizând daca vreuna poate constitui o noua abordare. Este o cale de a încuraja oamenii sa-si dezvolte ideile originale, în loc sa gândeasca, pur si simplu, în limita tiparelor si a practicilor utilizate anterior.
Asocierea.
Din cercetarile asupra rezolvarii de probleme, putem vedea ca procesul gândirii este complex, putând implica tot felul de factor: pe lânga problema propriu-zisa. Asa, cum am vazut, fiintele umane nu actioneaza tul timpul strict logic, ca niste calculatoare, desi exista multe modele algoritmice de luare a deciziilor care pot fi. uneori, aplicate cu succes in anumite situatii.
Una dintre primele încercari de a elabora un model al modului în care functioneza gândirea a fost aceea a filosofului John. Locke (1632-1704). El considera ca gândirea se realizeaza prin. simpla înlantuire de idei, o idee conducând la urmatoarea. Acest lucru ar avea loc, dupa cum credea el, prin asociere (legarea unei de urmatoarea) si, deoarece exista multe cai prin care o idee se poate asocia cu alta, de aici poate sa derive o nure varietate de gânduri. Totusi, am vazut deja ca gândirea noastra punte fi uita de multe alte lucruri, cum ar fi ipotezele prestabilite si ruinele. Datorita acestui lucru, modelele liniare de gândire umana cum ar fi cel propus de Lucke. nu sunt acceptate la ora actuala.
Hartile cognetive
Intr-o teorie a sa. Toliman (1930) a avansat o abordare diferita a gândirii. Toliman considera ca, în mare parte, învatarea noastra, ca fiinte umane, se realizeaza prin construirea lunilor cognitive pe. pe care le putem utiliza apoi in situatii în care trebuie sa actionam in conformitate cu aceste harti. Am analizat in capitolul 2 cercetarile experimentale asupra gândirii pe care le-a efectuat Toliman pentru a-si sustine ideile. Toliman. Considera ca dezvoltarea cognitiva se compune, in mare parte. din formarea hartilor cognitive, care vor fi extinse si dezvoltate prin internediul interactiunii cu mediu! înconjurator si ca majoritatea cunostintelor dobândite nu sunt. în mod necesar, utilizate imediat în comportamentul nostru, ci contribuie la ameliorarea si utilizarea acestor harti în scopuri mai adecvate. Aceasta teorie a fost importanta, deoarece Toliman a elaborat-o Ia vremea când ideile despre învatare începusera sa fie influentate de behavjoristi - Waîson si Skinner -. de care ne-am ocupat la începutul acestei carti.
Simularea pe calculator.
Procesele de simulare pe calculator încearca sa parcurga etapele pe care o fiinta umana le-ar putea utiliza in rezolvarea de probleme. Unul dintre cele mai renumite modele de simulare pe calculator este Rezotvitorul Genera! de Probleme (RGP), propus de catre Newell si Simen, în 1972. Modelul lor a adoptat o abordare cunoscuta sub denumirea de analiza mijloace - finalitati, in care se pleaca de la specificarea a doua lucruri: (a) situatia data si (b) scopul ultim al problemei. Odata cunoscute aceste doua lucruri, se poate calcula .. distanta problemei'. cu alte cuvinte, cal de departe se afla situatia prezenta de finalitatea scontata. De aici, problema consta în conceperea strategiilor care se reduca distanta problemei. Uneori, acest lucru presupune identificarea unei serii de subscopuri si realizarea lor prioritara, în loc sa le aiba in vedere, de la început, scopul ultim.
Euristica.
Un aspect important al acestei abordari este utilizarea euristicii 'n stabilirea exacta a pasilor care ar trebui tacuti pontai a reduce distanta problemei. De exemplu, când calculatorul cauta cea mai buna strategie, var putea sa nu fie. practic sa se încerce toate variantele posibile. In schimb, calculatorul este programat sa emita cea mai buna ipoteza si sa încerce întâi numai strategiile cu probabilitate mare de a reduce spatiul problemei; sau ar putea ataca problema pornind de !a scopul dorit, prin metoda mersului invers, în loc sa încerce sa plece de la datele de intrare catre rezultat. Uneori, aceasta strategie poate fi practica pentru rezolvarea problemelor la care exista o serie de unghiuri diverse do abordare.
Utilizarea protocoalelor.
Abordarea lui Newell în rezolvarea de probleme implica formularea pasilor ce urmeaza a fi întreprinsi pentru atacul unei probleme. Acesti pasi sunt cunoscuti sub denumirea de protocoale. Deseori, protocoalele sunt identificate cerând unor subiecti sa expuna ciule pe care ar merge pentru rezolvarea unei anumite probleme.
Concluzie
În concluzie as putea spune ca dupa cum stim gîndirea este o succesiune de operatii care duce la dezvaluirea unor aspecte importante ale realitatii si la rezolvare a unor anumite probleme Insa posibilitatea unei cunoasteri adînci si largi a lumii i-o ofera numai gîndirea umana.
Gîndirea ne ofera posibilitate sa întelegem legitatile lumii materiale, legaturile de cauza si efect în natura si în viata social-istorica, legitatile psihicului omului.
Cu ajutorul gîndirii omul cunoaste, de exemplu: proprietatile generale si esentiale ale metalelor, proprietatile generale ale gazelor, proprietatile generale ale lichidelor, proprietatile generale ale triunghiurilor, caracteristica generala a verbelor, a adjectivelor, etc. Gîndirea are un rol important in procesul de cunoastere. Gîndirea largeste limitele cunoasterii si ofera posibilitatea sa se treaca peste limitele experientei nemijlocite ale senzatiilor si a perceptiilor. Gîndirea ofera posibilitatea de a cunoaste si de a judeca despre ceea ce omul nu observa nemijlocit sau nici nu percepe.
Gîndirea in permanenta este orientata in directia solutionarii unor probleme. În procesul gîndirii are loc transformarea bine orientata ca scop si rationala a realitatii
Gîndirea teoretico - nationala si teoretico-plastica îi permit omului sa descopere trasaturi ale realitatii dintre cele mai diferite, dar interdependente. Gîndirea teoretico - nationala ofera o oglindire a realitatii, foarte precisa, generalizata, însa abstracta.
Gîndirea teoretico-plastica îi permite individului sa obtina o perceptie a realitatii, concreta si subiectiva, care nu e mai putin reala decît cea teoretico-nationala. Fara primul sau al doilea tip de gîndire , perceptia noastra a realitatii înconjuratoare, nu ar fi ati de profunda si multilaterala, precisa si bogata cu cele mai variate nuante, decît este ea în realitate.
A. N. Leontiev scria ca gîndirea omului nu exista in afara societatii, în afara limbii, în afara cunostintelor acumulate de societate si a metodelor activitatilor de cugetare formate - actiunilor si operatiilor logice, matematice.
La sfîrsit as vrea sa spun ca, în cadrul activitatii de gîndire pot fi delimitate unele actiuni, care sunt subordonate atingerii unor anumitor scopuri constientizate. Deci gîndirea are o importanta enorma in viata noastra, deoarece fara ea nu am putea lua decizii, rezolva anumite probleme, a ne planifica viitorul.
Bibliografia
Andrei Cosmovici. "Psihologia generala" Polirm, Iasi, 1996
Mielu Zlate "Întroducere în psihologie" Editura Didactica si Pedagogica Bucresti 1999
Crutetchii V. A. "psihologia" Editura Lumina, Chisinau,1988
Nemov R. S. "Psihologie" Editura Lumina, Chisinau,1994
Bogoslovshii V. V. "psihologia generala" Editura Lumina, Chisinau,1992.
Paul Popescu - Neveanu, Mielu Zlate, Tinea Cretu "Psihologie" Editura Didactica si Pedagogica Bucresti 1999
Ion Gutu "Fiziologia sistemului nervos" , Chisinau 1997
Tiberiu - Buzologan "Psihologia, pe întelesul tuturor." Editura Didactica si Pedagogica R. A. Bucresti 1999
А. Г. Маклаков. «Общая психология» Питерб 2004.
Р. С. Немов. «Психология» Москва. 2003ю
|
