Gândirea

Gândirea

Descriind gândirea extravertita, am caracterizat pe scurt si gândirea introvertita, asupra careia as vrea sa revin acum. Gân­direa introvertita se orienteaza în primul rând dupa factorul subiectiv. Acesta este reprezentat cel putin de un sentiment subiectiv al directiei, care determina în ultima instanta judecatile. Uneori e vorba si de o imagine mai mult sau mai putin completa care slujeste cumva de masura. Gândirea se poate ocupa de marimi concrete sau abstracte, ea se orienteaza însa întotdeauna, în momentul hotarâtor, dupa datul subiectiv. Asadar, ea nu duce la experienta concreta din nou la datul colectiv, ci la continutul subiectiv. Starile de fapt exterioare nu sunt cauza si scopul acestei gândiri, cu t6oate ca introvertitul ar dori sa-i dea o atare aparenta, ci gândirea lui începe în subiect si duce apoi la subiect, chiar daca întreprinde incursiuni foarte întinse în domeniul faptelor reale. De aceea, în ce priveste stabilirea de fapte noi, ea nu are decât indirect valoare, caci mijloceste precumpanitor opinii noi si doar mult mai putin cunoasterea de fapte noi. Ea pune probleme si creeaza teorii, deschide orizonturi si perspective catre interior, dar se arata rezervata fata de fapte. Acestea sunt pentru ea bune exemple ilustrative, cu conditia sa nu fie niciodata precumpanitoare. Faptele sunt adunate ca dovezi niciodata pentru ele însele. Daca totusi se întâmpla si asa ceva, sensul demersului este de reverenta adresata stilului extravertit. Faptele sunt pentru aceasta gândire de importanta secundara, în vreme ce dezvoltarea si reprezentarea ideii subiective, a imaginii simbolice initiale, ce îi pluteste mai mult sau mai putin obscur prin fata privirii interioare, sunt pentru ea de o importanta capitala. De aceea ea nu tinde niciodata sa reconstruiasca în idee realul concret, ci sa modeleze imaginea obscura, transformând-o într-o idee plina de lumina. Ea aspira sa ajunga la real, sa vada cum faptele exterioare îi umplu cadrul de idei, iar forta ei creatoare se confirma în producerea acelei idei care, fiind absenta din faptele exterioare, este totusi expresia cea mai adecvata a acestora. Sarcina gândirii este împlinita atunci când ideea creata de ea pare sa izvorasca din faptele exterioare care, la rândul lor, îi demonstreaza valabilitatea.

701. Dar dupa cum gândirea extravertita nu izbuteste sa smulga faptelor concrete empiric solid si nici sa produca fapte noi, tot astfel gândirea introvertita nu ajunge întotdeauna sa traduca imaginea sa initiala într-o idee adecvata faptelor. Dupa cum în primul caz aglomerarea de fapte pur empirice mutileaza gândirea si înabusa sensul, tot asa gândirea introvertita înclina primejdios sa constrânga faptele sa intre în forma imaginii ei sau înclina chiar sa le ignore, spre a-si putea desfasura în voie produsul propriei fantezii. În acest caz, ideea reprezentata nu va putea sa-si renege originea situata în imaginea arhaica obscura. Ea conserva o trasatura mitologica, interpretata ca "originalitate", iar în cazuri mai grave ca "toana", deoarece caracterul arhaic nu-i apare imediat specialistului care ignora motivele mitologice. Forta subiectiva de convingere a unei astfel de idei obisnuite sa fie mare , cu atât mai mare cu cât vine mai putin în atingere cu faptele exterioare, Desi aceluia care reprezinta ideea i se poate parea ca materialul faptic saracacios de care dispune constituie baza si cauza credibilitatii si valabilitatii propriei sale idei, lucrurile nu stau asa, caci ideea îsi extrage forta de convingere din arhetipul ei inconstient, care, ca atare, este general valabil si adevarat si va fi astfel în eternitate. Dar acest adevar este atât de general si de simbolic, încât pentru a deveni un adevar practic de o oarecare importanta vitala, el trebuie sa se însereze în cunostintele momentane admise si recunoscute ca atare. Ce ar însemna, de pilda, o cauzalitate care nu ar putea fi în nici un fel identificata în cauze si efecte practice?

702. Gândirea introvertita se pierde usor în adevarul imens al factorului subiectiv. Ea creeaza teorii de dragul teoriilor, aparent cu referire la faptele reale sau cel putin posibile, dar cu tendinta de a trece da la ideal la simtul imaginar. Astfel apar intuitiile a nenumarate posibilitati, dintre care nici una nu o realizeaza, si, în fine, imagini care nu mai exprima nici o realitate exterioara, ci sunt "doar" simboluri ale incognoscibilului pur si simplu. Aceasta gândire devine astfel mistica si la fel de sterila ca o gândire care se desfasoara doar în cadrul faptelor obiective. Dupa cum aceasta din urma coboara la nivelul reprezentarii faptelor, cea dintâi se absoarbe în reprezentarea nereprezentabilului, care nu ar putea fi tradus nici macar în imagini. Reprezentarea faptelor este de un incontestabil adevar, caci factorul subiectiv este exclus, iar faptele se impun prin ele însele. Primul spune: est, ergo est; n schimb, ultimul cogito, ergo cogito. Gândirea introvertita împinsa la extrem ajunge la evidenta propriei fiinte subiective; la rându-i, gândirea ajunge la evidenta deplinei sale identitati cu faptul real. Dupa cum ultima se reneaga pe sine, absorbindu-se cu totul în obiect, prima se goleste de orice continut si se multumeste cu simpla sa existenta. În felul acesta, înaintarea vietii este, în ambele cazuri, refulata din functia de gândire si îndreptata catre domeniul celorlalte functii psihice, aflate pâna atunci într-o relativa inconstienta. Saracirea gândirii introvertite în materie de fapte obiective este compensata de o abundenta de fapte inconstiente. Cu cât constiinta limiteaza functia gândirii la un cere foarte restrâns si pe cât posibil vid, dar care pare sa contina întreaga plenitudine a divinului, cu atât fantezia inconstienta se îmbogateste cu o multitudine de fap­te de forma arhaica, un pandemonium de dimensiuni magice si irationale care, potrivit genului de functie care înlocuieste gândirea ca purtatoare a vietii, dobândesc o înfatisare speciala. Daca este vorba de functia intuitiva, atunci ,,cealalta parte" este vazuta cu ochii unui Kubin sau unui Meyrink. Daca avem a face cu functia simtirii, atunci apar relatii si judecati afective fantastice, nemaiauzite, de caracter contradictoriu si incomprehensibil. Daca, în fine, este vorba de functia senzatiei, atunci simturile descopera lucruri noi, nemaitraite înainte în propriul corp si în afara lui. O examinare amanuntita a acestor transformari poate demonstra fara dificultate aparitia aici a unei psihologii primi­tive cu toate caracteristicile ei. Fireste, experienta de viata nu este în acest caz doar primitiva, ci si simbolica, si cu cât ea are o înfatisare mai veche, mai originara, cu atât este mai aproape de adevaruri viitoare. Caci tot ceea ce este vechi în inconstientul nostru semnifica ceea ce urmeaza sa vina.

703. În împrejurari obisnuite, nici macar trecerea de ,,cealalta parte" nu izbuteste, nemaivorbind de traversarea salutara a inconstientului. Trecerea spre ,,cealalta parte" este de cele mai multe ori împiedicata de rezistenta constienta la supunerea eului de catre realul inconstient, de catre realitatea determinanta a obiectului inconstient. Starea este o disociere, cu alte cuvinte, o nevroza având caracterul unei uzuri interne asociate cu epuizarea cerebrala crescânda, deci a unei psihastenii.