INDIVIZIBILITATE SI STRUCTURA

INDIVIZIBILITATE sI STRUCTURĂ.

Sistemul psiho-etico-pedagogic al lui Alfred Adler este logic (pâna la absurd !) în articulatiile sale numai daca se are în vedere teoria "complexului de inferioritate". în rest, contradictiile cele mai elementare abunda. El sustine, de exemplu, pe de o parte ideca indivizibilitatii personalitatii umane (individuus !), dar pe de alta parte nu ezita sa vorbeasca la fiecare pas despre "structura psihica" sau despre structura "organului psihic". Structura indivizibila însa nu poate exista. Daca matematicienii admit, în lumea constructiilor abstracte, "multimi" compuse dintr-un singur element (caz în car 212f52c e copula "compuse" este o absurditate) si "multimi vide", în lumea reala nu exista si nu pot exista sisteme "compuse" dintr-un singur element, adica structurate si în acelasi timp indivizibile,întrucât o structura presupune cel putin doua elemente si raporturile dintre ele, ergodivizibilitatea ca o consecinta nu numai logica, dar si ontologica. Un organism uman, de exemplu, îsi poate continua viata fara apendice, fara splina, fara un rinichi sau fara un plamân, fara amigdale, fara ochi, fara urechi, fara tuspatru membrele, desi toate acestea sunt elemente (si nu toate apendiculare !) ale organismului ca structura sistemica. Organismul îsi continua viata si în cazul unor

imense lacune în structura psihicului, proba facându-ne-o existenta idiotilor, de pilda, nivelul cel mai de jos al deficientei mintale. însesi ideile adleriene de inferioritate a organelor si de compensare-supracompensare presupun stari de structura si transformari de structura, inclusiv ideea divizibilitatii structurii, în cazurile în care din "stilul de viata" trebuie eliminate si, ne asigura Adler, de fapt se si ajunge la eliminarea unor componente antisociale din conceptia despre lume si viata a individului si la "înlocuirea" unor trasaturi de caracter prin altele, mai conforme cu integrarea sociala.

La drept vorbind, ideea indivizibilitatii psihicului vine în flagranta contradictie cu optimismul pedagogic al acestui oculist convertit la psihologie si psihoterapeutica43. El nu numai ca neaga orice potential sau substrat înnascut pentru trasaturile de caracter44 (ceea ce, desigur, este veridic, dar în contradictie cu propria sa conceptie despre "inferioritati" înnascute care, de fapt, dupa Adler, ar determina caracterul ca trasatura a personalitatii omului)45, ci neaga si caracterul nativ a ceea ce noi numim "tip de activitate ner­voasa superioara" sau, în termenii psihologiei clasice, "tempera­ment", postulând dislocarea facila a acestora, trecerea fara dificultati insurmontabile de la un tip la altul, ca si cum ar fi vorba de înlocuirea mecanica de tipuri de motoare în caroseria unui automobil. "Seîntâmpla... - scrie el - ca diferitele temperamente sa se detaseze unul de altul. De exemplu, un copil care la început este coleric va deveni mai târziu melancolic si poate în cele din urma flegmatic. în legatura cu sanguinicul trebuie sa constatam ca în el se manifesta individul care, ca copil, a fost cel mai putin expus sa-si exercite sentimentul de inferioritate, în care nu s-au produs câtusi de putin deficiente organice si care n-a suferit de pe urma excitatiilor puternice, asa încât s-a putut dezvolta în liniste, obisnuindu-se sa iubeasca viata si sa înainteze în ea cu pasi siguri"46. Daca ar fi sa se respecte întocmai fundamentele "psihologiei individuale" adleriene, ar trebui, dimpotriva, sa se traga concluzia ca toti sanguinicii sunt sortiti sa devina niste nulitati, deoarece le lipseste imboldul magic al "sentimentului de inferioritate".

Tinzând, asa cum bine observa Josef Rattner, sa reduca rolul determinismului biologic si al ereditatii, spre a face cât mai mult loc

posibilitatilor individuale47 (ca si cum o "vocatie", un "dar", un element nativ nu ar constitui în acelasi timp si o "posibilitate individuala" !), Adler se angajeaza pâna la urma pe o cale divergenta fata de propria sa cale, sprijinindu-se în mod critic - din punctul sau de vedere - si pe cunoscuta lucrare a lui Ernest Kretschmer, Charakter und Temperament (1921), în care se demonstreaza rela­tiile dintre temperament si sistemul endocrin48. Dar acest lucru îl face numai pentru ca gaseste din nou material apt sa-i ilustreze teoria "complexului de inferioritate". Dupa ce ne arata ca tipurile sunt de o rara flexibilitate si ca, de exemplu, temperamentul flegmatic nu este niciodata altceva decât "o masca artificiala", "o maniera de securizare, un raspuns semnificativ la întrebarile puse de viata" si ca, prin urmare, cu greu s-ar putea admite rolul secretiilor endocrine în determinarea temperamentului49, Adler scrie: "Nu putem trece usor peste aceasta observatie semnificativa, chiar daca s-ar ajunge sa se demonstreze ca au temperament flegmatic doar cei la care s-a dovedit o tulburare patologica în secretia glandei tiroide. Nu aceasta este esenta fenomenului, ci avem de-a face aici cu un întreg fascicul de cauze si de scopuri, cu un întreg complex de functiuni organice si de influente exterioare, care genereaza mai întâi un sentiment de inferioritate organica, de unde pornesc apoi tentativele individului, dintre care una poate fi protejarea, cu ajutorul unui temperament flegmatic, a sentimentului personalitatii, împotriva lezarii acestuia. Cu alte cuvinte, ne regasim aici în fata unui tip despre care am mai discutat, numai ca acum trebuie sa specificam ca pe primul plan trec inferioritatea organica a glandei tiroide si consecintele ei, inferio­ritate care determina situarea pe opozitie mai modesta în viata si pe care acum încearca sa o compenseze printr-un artificiu psihic, cum este nepasarea"50. Iar mai departe: "Dat fiind apoi faptul ca suntem obligati sa admitem ca, în realitate, nu exista nici un aspect al vietii psihice care sa se poata raporta direct la functiile glandelor sexuale, ca nu exista aspecte care sa rezulte dintr-o situatie determinata "glande sexuale-boala", înseamna ca si aici ne lipseste baza solida pentru o fundamentare psihologica. Putem sa stabilim doar ca si de la glandele sexuale emana anumite impulsuri necesare vietii, impul­suri care pun bazele pozitiei copilului în mediul sau specific, dar

care pot sa provina si de la alte organe si care nu conduc în mod necesar la o structura psihica clara"51.

Critica absolutizarii determinismului biochimic al vietii psihi­ce trebuie sa aiba, bineînteles, votul nostru, dar Adler o face în favoarea monoideismului sau absolutizant prin definitie, punând la baza întregului comportament uman "complexul de inferioritate" si adaptând, cu sadismul teoretic de rigoare, toate faptele la acest "pat alluiProcust".

Daca Adler accentueaza caracterul unitar si de unicat al fieca­rei persoane umane, afirmând câteodata ca diviziunea psihicului în constient si inconstient este artificiala52 si încercând sa estompeze colturile si scizurile structurii psihicului (mitica indivizibilitate a personalitatii), el o face în semn de reactie, adesea necontrolata logic, împotriva freudismului, care legitimase o viziune structura­lista în psihologie; în realitate însa Adler îsi submineaza propria pozitie teoretica (pentru care s-a propus denumirea de monism psihic53, dar pentru care mai convenabil ar fi termenul monolilism psihic), facând frecvent uz de sintagma "structura psihica" si distin­gând un constient si un inconstient, acesta din urma incluzând "pla­nul de viata", "stilul de viata", "sentimentul de inferioritate", "senti­mentul de comuniune sociala" etc. si demonstrând astfel, de fapt, divizibilitatea personalitatii, cu osebire în cazurile de reeducare, reeducarea neputând fi decât restructurare. Iata în acest sens un citat foarte edificator, pe potriva a nenumarate pagini din opera suprasa­turata de motive iterative a lui Adler: "Plan de viata si opinie se completeaza reciproc. Amândoua îsi au radacinile într-o perioada în care copilul este incapabil sa formuleze în cuvinte si concepte concluziile experientei sale. Dar deja în acest stadiu el începe sa-si dezvolte formele generale ale conduitei, pornind de la concluzii neverbale, adesea de la evenimente inconsistente sau de la experi­ente inefabile, puternic afective. Aceste concluzii generale si tendin­tele corespunzatoare, formate într-o perioada în care cuvintele si conceptele lipsesc, cu toate ca se modifica si se denatureaza, conti­nua sa actioneze ulterior, când simtul comun intervine ca factor mai mult sau mai putin corectiv si când îi poate împiedica pe oameni sa se bizuie prea mult pe reguli, pe fraze sau principii. Cum vom vedea

mai departe, datoram simtului comun, întarit de sentimental comu­niunii sociale, aceasta eliberare de sub tirania unor încercari exage­rate de securitate si aparare, care sunt expresia unui penibil senti­ment de inferioritate si insecuritate. Cazul care urmeaza, destul de obisnuit, dovedeste între altele ca acelasi proces eronat se produce si la animale: un catelus a fost dresat sa-si urmeze stapânul pe strada. Era destul de avansat în aceasta deprindere, când, într-o zi, nu rezista impulsului de a sari asupra unui automobil în mers. Fu izbit lateral, fara a fi ranit. Era, desigur, o experienta singulara, pentru care nu putea avea de-a gata un raspuns înnascut. Nu s-ar putea vorbi decât cu greu de un raspuns conditionat, daca vom spune ca acest câine a continuat sa faca progrese în dresajul sau, dar ca era cu neputinta sa-1 mai duci la locul accidentului. El nu se temea nici de strada, nici de vehicule, ci de locul întâmplarii, pentru ca ajunsese la o concluzie generala, din acelea din care trag uneori si oamenii: locul este de vina, nu propria neatentie si lipsa de experienta. Pericolul te pân­deste totdeauna din acelasi loc. Multi oameni procedeaza ca acest câine, întretin prejudecati asemanatoare si reusesc cel putin perfor­manta de a nu mai putea fi prejudiciati «într-un anumit loc». Structuri analoage gasim adesea în nevroza"54.

Nu este prea greu de identificat în structurile psihice descrise de Adler corespondenti ai structurilor "aparatului psihic" descris de Freud. "Planul de viata", de exemplu, despre care Herbert Schafl'er ne spune ca reprezinta motivatiile inconstiente proprii fiecarei fiinte umane, o lege inconstienta care guverneaza personalitatea, cores­punde "Sinelui" freudian (das Es), "idealul de personalitate" cores­punde "Eului ideal", "stilul de viata" corespunde "Supraeului" (das Uberich), "simtul comun" este echivalentul "principiului realitatii", dupa cum, de asemenea, chiar în citatul de mai sus se pot distinge o serie de "mecanisme de aparare" ale "Eului". Eul (constiinta de sine) se dezvolta ca o putere de previziune, de adaptare anticipativa, ca o fictiune premeditata, ca un fel de "organ al gândirii", generat de permanentul sentiment de insecuritate55. Constiinta ca atare prinde consistenta pe masura ce se constituie si se rafineaza limbajul. "Limbajul - scrie Adler - prezinta o semnificatie din cele mai profunde pentru dezvoltarea vietii psihice umane. Gândirea logica

nu este posibila decât daca dispune de limbaj, care, singur, permite formarea notiunilor"56.

în Ober den Nervosen Character se trage o concluzie care calchiaza conceptia freudiana a filiatiei materiale a psihicului: "ceea ce noi numim viata psihica, Psyche, naste din viata organica, obiectiva, din reflex sau din instinct, din viata pulsionala"57. Princi­piul economic adlerian (analog "libidoului") se numeste vointa, iar uneori, dupa Henri Bergson, elan vital. Psihonevrozele nu sunt decât un produs al amorului-propriu, al ambitiei si vanitatii, servind în ultima analiza la protejarea individului fata de un contact prea dur cu viata si exigentele acesteia. Nevroticul, care îsi structureaza un "ideal de personalitate" ca un complement al dorintei de securitate si la care primeaza vointa de putere, ca expresie a cautarii perfec­tiunii58, cautare mai febrila decât la ceilalti indivizi, pune în evidenta marcante structuri specifice în acest sens, fapt care nu-i scapa lui Adlcr, care, la un moment dat, ne pune chiar si în fata unei scheme grafice a "idealului de personalitate ca scop" ("Personlichkeitsideal als Zweck")59, pe care ne-o explica într-o terminologie structuralista (componente, asociatii posibile între "elementele componente" etc). "Idealul de personalitate - scrie el - prezinta, fireste, cel putin în majoritatea cazurilor, un mare numar de nuante, fiecare fiind determinata de o inferioritate organica distincta, cei mai multi indivizi având în general mai mult decât o inferioritate. Iata aici o schema provizorie, cu siguranta incompleta, deoarece nu s-a tinut seama de rectificarile aduse de sentimentele altruiste, schema care se potriveste mai mult psihicului abstract al individului nevrotic decât structurii concrete si reale a psihicului sanatos. Consultând aceasta schema, destinata sa ne ofere un mijloc de orientare super­ficiala, trebuie sa ne gândim la nenumaratele asociatii posibile între elementele care o compun"**'.

Fiecare vector al nevrozei, ca si mecanismul psihic pe care acesta se sprijina, ne spune Adler, poate deveni constient sau poate fi facut accesibil constiintei cu ajutorul unei imagini-amintire ("Erinnerungsbild")61, care poate sa-si aiba sursa în experienta infantila sau poate fi doar un produs al imaginatiei, un simbol, un fel de eticheta care desemneaza un anumit mod de reactie. Aceasta

imagine care, conform principiului efortului minim al lui Avenarius, rezulta din tendinta de economie a gândirii, nu este decât reziduul unui eveniment psihic, prin intermediul caruia s-a realizat la un moment dat vointa de putere. Dupa Adler, dorinta de dominatie apare din cea mai frageda copilarie, copiind un model indiscutabil, plasat la o altitudine maxima, conceput din toate perfectiunile imaginabile, pe când individul îsi impune un efort voluntar durabil "spre a urmari cu ochii închisi, cu o ascultare oarba, ideea directoare reprezentata de vointa de putere"62. O serie de "încercari de tato­nare" au drept scop realizarea compensarii sentimentului de inferio­ritate primitiv. "într-o situatie de inferioritate psihica, ideea direc­toare, personificata, divinizata - scrie Adler -, apare adesea ca un al doilea Eu, ca o voce interioara care, asemenea demonului lui Socrate, avertizeaza, încurajeaza, pedepseste, acuza"63. Avem aici un calc cât se poate de straveziu al Supraeului definit de Freud, fiind vadit faptul ca Adler nu a putut evita esafodajul structural al asa-nu-mitelor "instante ale psihicului" descrise de parintele psihanalizei, pe care le combate pur si simplu formal, din ratiuni de polemica programata afectiv, dar pe care, pe de alta parte, le adopta sub travestiri lesne de strapuns.