INTELECTUALUL sI PUTERILE

INTELECTUALUL si PUTERILE

"Intelectualul si puterile" (convorbire cu C. Panier si P. Watté, 14 mai 1981), La Revue nouvelle, anul 40, t. LXXX, nr. 10: Juger. de quel droit?, octombrie 1984, p. 338-343)

- Ca actor, are intelectualul de stînga ceva de facut pe care numai el ar putea s-o faca într-o miscare social 17117d31r a?

- Intelectualul care intervine si da lectii sau care îsi exprima parerile cu privire la optiunile politice, marturisesc ca nu e un rol la care sa ader; nu-mi convine. Cred ca oamenii sînt destul de mari pentru a alege ei însisi pentru cine voteaza. Sa spui: "Sînt un intelectual, votez pentru dl. Cutare, deci si voi trebuie sa-l votati pe dl. Cutare", asta mi se pare o atitudine destul de surprinzatoare, un fel de prezumtie a intelectualului. Daca, în schimb, pentru un anumit numar de motive, un intelectual crede ca munca sa, analizele sale, reflectiile sale, modul sau de a actiona, de a gîndi lucrurile pot sa clarifice o situatie anume, un domeniu social, o conjunctura si ca poate sa-si aduca în mod efectiv contributia sa teoretica si practica la ele, în acest moment se pot trage concluzii politice luînd, de exemplu, problema dreptului penal, a justitiei,. cred ca intelectualul poate aduce, daca doreste, la perceptie si la critica acestor lucruri, elemente importante, din care sa se deduca apoi cu totul firesc, daca oamenii vor acest lucru, o anumita optiune politica.

- Desi nu trebuie vazut neaparat ca bardul unei optiuni politice sau ca purtatorul unui drapel anume, daca totusi contributia intelectualului, în specificitatea sa, permite eventual oamenilor sa-si faca, de o maniera mai clara, o optiune politica, atunci înseamna ca la un moment dat si în anumite situatii v-ati angajat si va angajati în mod activ. Ce se întîmpla atunci cu legatura dintre functia intelectualului pe care tocmai ati definit-o si acest angajament mult mai concret, mult mai inserat în actualitate ?

- Ceea ce m-a frapat cînd eram student, era ca ne aflam în acel moment într-o atmosfera foarte marxista, în care problema legaturii dintre teorie si practica era absolut în centrul tuturor discutiilor teoretice.

Mi se pare ca exista, poate, o modalitate mai simpla, as spune mai direct practica, de a pune în mod corect problema raportului între teorie si practica, si anume de a-l evidentia în propria sa practica. În acest sens, as putea spune ca am tinut întotdeauna ca lucrarile mele sa fie, într-un fel, fragmente de autobiografie. Cartile mele au fost întotdeauna problemele mele personale cu nebunia, închisoarea, sexualitatea.

În al doilea rînd, am tinut întotdeauna sa aiba loc în mine si pentru mine un fel de du-te-vino, de interferenta, de interconectare între activitatile practice si travaliul teoretic sau travaliul istoric pe care îl faceam. Mi se parea ca eram cu atît mai liber sa ma întorc departe în istorie, cu cît, pe de alta parte, intensificam întrebarile pe care le puneam în raportul imediat si contemporan cu practica. Abia dupa ce am petrecut un anumit timp în spitalele psihiatrice am putut scrie Nasterea clinicii. În închisori, am început sa fac un anumit numar de lucruri si abia apoi am scris A supraveghea si a pedepsi.

A treia precautie pe care am luat-o: pe vremea cînd nu faceam aceste analize teoretice sau istorice decît în functie de întrebarile pe care mi le pusesem în raport cu ele, am vegheat mereu ca acest travaliu teoretic sa nu faca legea în raport cu vreo practica actuala si ca el sa continue sa puna întrebari. Luati, de exemplu, cartea despre nebunie: descrierea sa, analiza sa se opresc la anii 1814-1815. Nu era deloc deci o carte care se prezenta ca o critica a institutiilor psihiatrice actuale, dar eu le cunosteam destul de bine functionarea pentru a ma interoga asupra istoriei lor. Mi se pare ca am facut o istorie destul de detaliata pentru ca ea sa puna întrebari oamenilor care, astazi, traiesc în institutie.

- Acest întrebari sînt adesea resimtite de catre cei vizati ca tot atîtea agresiuni. Ce efect util mai pastreaza ele atunci?

- Nu e vina mea (sau poate ca este, la anumite niveluri, caz în care ma bucur ca am comis-o) daca psihiatrii au resimtit, au trait efectiv aceasta carte ca pe un atac împotriva lor. Am întîlnit adesea psihiatri care, vorbindu-mi de cartea mea, erau atît de încordati nervos, încît o numeau - ceea ce, într-un anume sens era destul de razbunator pentru mine, prea razbunator - de o maniera foarte semnificativa "elogiul nebuniei". Cînd spuneau "elogiul nebuniei", nu spun nicidecum ca ma luau drept Erasmus, nu e nici un motiv pentru asta. În realitate, o considerau ca pe un soi de optiune în favoarea nebunilor si împotriva lor, ceea ce nu era absolut deloc cazul.

La fel, cartea despre închisori se opreste la 1840 si mi se spune adesea: aceasta carte constituie un asa rechizitoriu împotriva sistemului penitenciar încît nu mai stim ce sa facem dupa ce am citit-o. De fapt, nu este deloc un rechizitoriu. Întrebarea mea consta pur si simplu în a-i întreba pe psihiatri sau pe cei din sistemul penitenciar: "Sînteti voi capabili sa va suportati propria istorie? Data fiind aceasta istorie si tot ce dezvaluie aceasta istorie despre schema de rationalitate, despre tipul de evidenta, despre postulate etc., e rîndul vostru sa jucati acum." si ce mi-ar placea enorm, ar fi sa mi se spuna: "Veniti sa lucrati cu noi.", în loc sa-i aud pe oameni spunîndu-mi, asa cum se întîmpla adesea: "Ne împiedicati sa muncim." Dar eu nu va împiedic sa munciti. Eu va pun doar un anumit numar de întrebari. Sa încercam acum, împreuna, sa elaboram noi moduri de critica, noi tipuri de chestionare, sa încercam altceva. Iata deci raportul meu cu teoria si practica.

- Exista si celalalt versant al întrebarii privitoare la functia intelectualului. Cînd faceti acest travaliu, începeti o analiza care nu este facuta, adica puneti în discutie puterea politica în interiorul unei societati în care aratati ca functionarea sa nu are toata legitimitatea pe care si-o aroga. Schematizînd putin maniera în care eu, cel putin, va percep, mi se pare ca în analiza nebuniei, ca si în cea a închisorii, sau a puterii în primul volum din Istoria sexualitatii, pregatiti o resituare a politicului ca mijloc si nu ca scop. Am în minte un text al lui Myrdal, scriitor suedez, care a spus: "Daca un al treilea razboi mondial va izbucni, vina va fi a intelectualilor ca furnizori de falsa buna constiinta comuna." În raport cu o astfel de fraza, va percepeti opera ca o contributie la demistificarea puterii ?

- Nu cunosc aceasta fraza din Myrdal, pe care o gasesc foarte frumoasa si foarte nelinistitoare în acelasi timp. Foarte frumoasa, întrucît cred ca, într-adevar, buna constiinta comuna provoaca, în ordinea politica, precum si în cea morala, adevarate ravagii. Subscriu deci la aceasta fraza. Ceea ce ma nelinisteste în schimb este ca intelectualii sînt facuti, cu oarecare usurinta, mi se pare, responsabili pentru asta. As spune: "Ce este intelectualul, daca nu cel care munceste pentru ca ceilalti sa nu aiba o atît de buna constiinta?" Asadar singurul lucru care s-ar putea spune, este ca nu si-au facut poate destul de bine meseria. N-as vrea sa se înteleaga fraza lui Myrdal în sensul urmator: "Ca intelectuali si pentru ca sînt intelectuali, ei contribuie la o buna constiinta comuna".

- Era o denuntare.

- Daca acesta e sensul ei, atunci sînt întru totul de acord cu ea. Este ceea ce, în ce ma priveste si în chestiuni precise, am încercat si eu într-adevar sa fac. Mi-am facut studiile între 1948 si 1952-1955; era o epoca în care fenomenologia era înca foarte dominanta în cultura europeana. Totusi, tema fenomenologiei era sa reinterogheze evidentele fundamentale. Demarcîndu-ma, pe cît posibil, de fenomenologie, recunosc cu placere - si recunosti asta abia cînd ajungi la o anumita vîrsta - ca, în cele din urma, n-am parasit întrebarea fundamentala care ne fusese pusa tocmai de catre ceea ne marcase tineretea. Nu numai ca n-am parasit-o, dar n-am încetat o clipa sa repun aceasta întrebare: "Ceea ce este evident trebuie neaparat sa fie evident? Oare nu trebuie înlaturate evidentele, chiar si cele mai coplesitoare?" Asta înseamna sa te lupti cu propriile familiaritati, nu pentru a arata ca esti un strain în propria ta tara, ci pentru a arata cît de straina îti este tara ta si cît de mult ceea ce te înconjoara si seamana cu un peisaj acceptabil este, de fapt, rezultatul unei serii întregi de lupte, conflicte, dominatii, postulate etc.

- Poate ca ar fi cazul sa ne întoarcem la întrebarile mai specifice despre putere si despre relatia subiectivitate-societate. În ce priveste puterea, întrebarea mea ar fi urmatoarea si ea continua destul de bine ceea ce spunea Myrdal: N-ar trebui oare sa distingem nu doar între putere si puterea politica, ci si în interiorul formei politice a puterii, adica al concentrarii progresive a puterii politice în stat, sa distingem baza de vîrf ? Nu cumva exista forte diferite care joaca la aceste doua niveluri? Freud spunea ca statele sînt animate de instinctul mortii. Cînd vedem ce se întîmpla actualmente pe scena internationala, ne dam seama efectiv ca vîrful statului, chiar si cînd e vorba de un stat atît de mic precum Vaticanul, este o miza de viata si de moarte. Oare nu e posibil aici un tip de explicatie complementara în raport cu studiul germinatiilor pe care-l faceti? N-ar fi vorba aici, cumva, de fenomene diferite ?

- Cred ca întrebarea dumneavoastra este foarte buna si foarte importanta. Cînd am început sa ma interesez de o maniera mai explicita de putere, nu era nicidecum vorba sa fac din putere ceva asemeni unei substante sau unui fluid mai mult sau mai putin malefic care s-ar raspîndi în corpul social, cu întrebarea de rigoare, de a sti daca vine de sus sau de jos. Am vrut doar sa deschid o întrebare generala, si anume: "Ce sînt relatiile de putere?" Puterea consta în mod esential în relatii, adica ceea ce face ca persoanele, fiintele umane sa fie în relatie unele cu altele, nu doar pur si simplu sub forma comunicarii unui sens, si nici pur si simplu sub forma dorintei, ci, în egala masura, sub o anumita forma care le permite sa actioneze unele asupra celorlalte si, daca vreti, oferind un sens foarte larg acestui cuvînt, acela de a se "guverna" unele pe celelalte. Parintii îi guverneaza pe copii, iubita îsi guverneaza iubitul, profesorul îi guverneaza pe elevi etc. Nu guvernam unii pe altii într-o conversatie, printr-o serie întreaga de tactici. Cred ca acest cîmp de relatii este foarte important si aici am vrut sa tintesc. Cum se întîmpla acest lucru, cu ce instrumente si pentru ca, într-un anume sens, sînt un istoric al gîndirii si al stiintelor, ce efecte au aceste relatii de putere în ordinea cunoasterii? Aceasta este problema noastra.

Am întrebuintat cîndva formula "Puterea vine de jos". Am explicat-o imediat, dar, ca întotdeauna în astfel de cazuri, explicatia este taiata. Acesta ar deveni atunci ceva de genul: "Puterea este o boala rusinoasa; nu trebuie sa crezi ca îti suceste mintile, pentru ca, în realitate, ea urca de la talpile picioarelor". Bineînteles ca nu e ceea ce am vrut eu sa spun. De altfel, m-am explicat deja, dar revin asupra explicatiei. Daca se pune, într-adevar, problema puterii în termeni de relatii de putere, daca se admite ca exista relatii de "guvernamentalitate" între indivizi, o multime, o retea foarte complexa de relatii, atunci marile forme de putere în sensul strict al termenului - putere politica, putere ideologica etc. - sînt necesare în acest tip de relatii, adica în relatiile de guvernare, de conducere care se pot stabili între oameni. si daca nu exista anumite tipuri de relatii ca acestea, atunci nu pot exista anumite alte tipuri de mari structurari politice.

În mare, democratia, daca o luam ca forma politica, nu poate exista decît în masura în care exista, la nivelul indivizilor, al familiilor, al cotidianului, daca vreti, al relatiilor guvernamentale, un anumit tip de relatii de putere care se produc. De aceea o democratie nu poate prinde oriunde. Acelasi lucru e valabil si pentru fascism. Capii de familie germani nu erau fascisti în 1930, dar, pentru ca fascismul sa prinda, printre multe alte conditii - nu spun ca acestea erau singurele -, trebuia sa se tina cont de relatiile dintre indivizi, de felul în care erau constituite familiile, de felul în care era predat învatamîntul, trebuia sa fi existat un anumit numar de conditii. Cu toate acestea, nu neg nicidecum eterogenitatea acestor diferite institutii de guvernamînt. Vreau doar sa spun ca nu le putem localiza în aparatele de stat sau ca nu le putem deriva în întregime din stat, ca întrebarea este mult mai ampla.*