INTELECTUALUL sI PUTERILE

INTELECTUALUL si PUTERILE

"Intelectualul si puterile" (convorbire cu C. Panier si P. Watté, 14 mai 1981), La Revue nouvelle, anul 40, t. LXXX, nr. 10: Juger. de quel droit?, octombrie 1984, p. 338-343)

- Ca actor, are intelectualul de stīnga ceva de facut pe care numai el ar putea s-o faca īntr-o miscare social 17117d31r a?

- Intelectualul care intervine si da lectii sau care īsi exprima parerile cu privire la optiunile politice, marturisesc ca nu e un rol la care sa ader; nu-mi convine. Cred ca oamenii sīnt destul de mari pentru a alege ei īnsisi pentru cine voteaza. Sa spui: "Sīnt un intelectual, votez pentru dl. Cutare, deci si voi trebuie sa-l votati pe dl. Cutare", asta mi se pare o atitudine destul de surprinzatoare, un fel de prezumtie a intelectualului. Daca, īn schimb, pentru un anumit numar de motive, un intelectual crede ca munca sa, analizele sale, reflectiile sale, modul sau de a actiona, de a gīndi lucrurile pot sa clarifice o situatie anume, un domeniu social, o conjunctura si ca poate sa-si aduca īn mod efectiv contributia sa teoretica si practica la ele, īn acest moment se pot trage concluzii politice luīnd, de exemplu, problema dreptului penal, a justitiei,. cred ca intelectualul poate aduce, daca doreste, la perceptie si la critica acestor lucruri, elemente importante, din care sa se deduca apoi cu totul firesc, daca oamenii vor acest lucru, o anumita optiune politica.

- Desi nu trebuie vazut neaparat ca bardul unei optiuni politice sau ca purtatorul unui drapel anume, daca totusi contributia intelectualului, īn specificitatea sa, permite eventual oamenilor sa-si faca, de o maniera mai clara, o optiune politica, atunci īnseamna ca la un moment dat si īn anumite situatii v-ati angajat si va angajati īn mod activ. Ce se īntīmpla atunci cu legatura dintre functia intelectualului pe care tocmai ati definit-o si acest angajament mult mai concret, mult mai inserat īn actualitate ?

- Ceea ce m-a frapat cīnd eram student, era ca ne aflam īn acel moment īntr-o atmosfera foarte marxista, īn care problema legaturii dintre teorie si practica era absolut īn centrul tuturor discutiilor teoretice.

Mi se pare ca exista, poate, o modalitate mai simpla, as spune mai direct practica, de a pune īn mod corect problema raportului īntre teorie si practica, si anume de a-l evidentia īn propria sa practica. Īn acest sens, as putea spune ca am tinut īntotdeauna ca lucrarile mele sa fie, īntr-un fel, fragmente de autobiografie. Cartile mele au fost īntotdeauna problemele mele personale cu nebunia, īnchisoarea, sexualitatea.

Īn al doilea rīnd, am tinut īntotdeauna sa aiba loc īn mine si pentru mine un fel de du-te-vino, de interferenta, de interconectare īntre activitatile practice si travaliul teoretic sau travaliul istoric pe care īl faceam. Mi se parea ca eram cu atīt mai liber sa ma īntorc departe īn istorie, cu cīt, pe de alta parte, intensificam īntrebarile pe care le puneam īn raportul imediat si contemporan cu practica. Abia dupa ce am petrecut un anumit timp īn spitalele psihiatrice am putut scrie Nasterea clinicii. Īn īnchisori, am īnceput sa fac un anumit numar de lucruri si abia apoi am scris A supraveghea si a pedepsi.

A treia precautie pe care am luat-o: pe vremea cīnd nu faceam aceste analize teoretice sau istorice decīt īn functie de īntrebarile pe care mi le pusesem īn raport cu ele, am vegheat mereu ca acest travaliu teoretic sa nu faca legea īn raport cu vreo practica actuala si ca el sa continue sa puna īntrebari. Luati, de exemplu, cartea despre nebunie: descrierea sa, analiza sa se opresc la anii 1814-1815. Nu era deloc deci o carte care se prezenta ca o critica a institutiilor psihiatrice actuale, dar eu le cunosteam destul de bine functionarea pentru a ma interoga asupra istoriei lor. Mi se pare ca am facut o istorie destul de detaliata pentru ca ea sa puna īntrebari oamenilor care, astazi, traiesc īn institutie.

- Acest īntrebari sīnt adesea resimtite de catre cei vizati ca tot atītea agresiuni. Ce efect util mai pastreaza ele atunci?

- Nu e vina mea (sau poate ca este, la anumite niveluri, caz īn care ma bucur ca am comis-o) daca psihiatrii au resimtit, au trait efectiv aceasta carte ca pe un atac īmpotriva lor. Am īntīlnit adesea psihiatri care, vorbindu-mi de cartea mea, erau atīt de īncordati nervos, īncīt o numeau - ceea ce, īntr-un anume sens era destul de razbunator pentru mine, prea razbunator - de o maniera foarte semnificativa "elogiul nebuniei". Cīnd spuneau "elogiul nebuniei", nu spun nicidecum ca ma luau drept Erasmus, nu e nici un motiv pentru asta. Īn realitate, o considerau ca pe un soi de optiune īn favoarea nebunilor si īmpotriva lor, ceea ce nu era absolut deloc cazul.

La fel, cartea despre īnchisori se opreste la 1840 si mi se spune adesea: aceasta carte constituie un asa rechizitoriu īmpotriva sistemului penitenciar īncīt nu mai stim ce sa facem dupa ce am citit-o. De fapt, nu este deloc un rechizitoriu. Īntrebarea mea consta pur si simplu īn a-i īntreba pe psihiatri sau pe cei din sistemul penitenciar: "Sīnteti voi capabili sa va suportati propria istorie? Data fiind aceasta istorie si tot ce dezvaluie aceasta istorie despre schema de rationalitate, despre tipul de evidenta, despre postulate etc., e rīndul vostru sa jucati acum." si ce mi-ar placea enorm, ar fi sa mi se spuna: "Veniti sa lucrati cu noi.", īn loc sa-i aud pe oameni spunīndu-mi, asa cum se īntīmpla adesea: "Ne īmpiedicati sa muncim." Dar eu nu va īmpiedic sa munciti. Eu va pun doar un anumit numar de īntrebari. Sa īncercam acum, īmpreuna, sa elaboram noi moduri de critica, noi tipuri de chestionare, sa īncercam altceva. Iata deci raportul meu cu teoria si practica.

- Exista si celalalt versant al īntrebarii privitoare la functia intelectualului. Cīnd faceti acest travaliu, īncepeti o analiza care nu este facuta, adica puneti īn discutie puterea politica īn interiorul unei societati īn care aratati ca functionarea sa nu are toata legitimitatea pe care si-o aroga. Schematizīnd putin maniera īn care eu, cel putin, va percep, mi se pare ca īn analiza nebuniei, ca si īn cea a īnchisorii, sau a puterii īn primul volum din Istoria sexualitatii, pregatiti o resituare a politicului ca mijloc si nu ca scop. Am īn minte un text al lui Myrdal, scriitor suedez, care a spus: "Daca un al treilea razboi mondial va izbucni, vina va fi a intelectualilor ca furnizori de falsa buna constiinta comuna." Īn raport cu o astfel de fraza, va percepeti opera ca o contributie la demistificarea puterii ?

- Nu cunosc aceasta fraza din Myrdal, pe care o gasesc foarte frumoasa si foarte nelinistitoare īn acelasi timp. Foarte frumoasa, īntrucīt cred ca, īntr-adevar, buna constiinta comuna provoaca, īn ordinea politica, precum si īn cea morala, adevarate ravagii. Subscriu deci la aceasta fraza. Ceea ce ma nelinisteste īn schimb este ca intelectualii sīnt facuti, cu oarecare usurinta, mi se pare, responsabili pentru asta. As spune: "Ce este intelectualul, daca nu cel care munceste pentru ca ceilalti sa nu aiba o atīt de buna constiinta?" Asadar singurul lucru care s-ar putea spune, este ca nu si-au facut poate destul de bine meseria. N-as vrea sa se īnteleaga fraza lui Myrdal īn sensul urmator: "Ca intelectuali si pentru ca sīnt intelectuali, ei contribuie la o buna constiinta comuna".

- Era o denuntare.

- Daca acesta e sensul ei, atunci sīnt īntru totul de acord cu ea. Este ceea ce, īn ce ma priveste si īn chestiuni precise, am īncercat si eu īntr-adevar sa fac. Mi-am facut studiile īntre 1948 si 1952-1955; era o epoca īn care fenomenologia era īnca foarte dominanta īn cultura europeana. Totusi, tema fenomenologiei era sa reinterogheze evidentele fundamentale. Demarcīndu-ma, pe cīt posibil, de fenomenologie, recunosc cu placere - si recunosti asta abia cīnd ajungi la o anumita vīrsta - ca, īn cele din urma, n-am parasit īntrebarea fundamentala care ne fusese pusa tocmai de catre ceea ne marcase tineretea. Nu numai ca n-am parasit-o, dar n-am īncetat o clipa sa repun aceasta īntrebare: "Ceea ce este evident trebuie neaparat sa fie evident? Oare nu trebuie īnlaturate evidentele, chiar si cele mai coplesitoare?" Asta īnseamna sa te lupti cu propriile familiaritati, nu pentru a arata ca esti un strain īn propria ta tara, ci pentru a arata cīt de straina īti este tara ta si cīt de mult ceea ce te īnconjoara si seamana cu un peisaj acceptabil este, de fapt, rezultatul unei serii īntregi de lupte, conflicte, dominatii, postulate etc.

- Poate ca ar fi cazul sa ne īntoarcem la īntrebarile mai specifice despre putere si despre relatia subiectivitate-societate. Īn ce priveste puterea, īntrebarea mea ar fi urmatoarea si ea continua destul de bine ceea ce spunea Myrdal: N-ar trebui oare sa distingem nu doar īntre putere si puterea politica, ci si īn interiorul formei politice a puterii, adica al concentrarii progresive a puterii politice īn stat, sa distingem baza de vīrf ? Nu cumva exista forte diferite care joaca la aceste doua niveluri? Freud spunea ca statele sīnt animate de instinctul mortii. Cīnd vedem ce se īntīmpla actualmente pe scena internationala, ne dam seama efectiv ca vīrful statului, chiar si cīnd e vorba de un stat atīt de mic precum Vaticanul, este o miza de viata si de moarte. Oare nu e posibil aici un tip de explicatie complementara īn raport cu studiul germinatiilor pe care-l faceti? N-ar fi vorba aici, cumva, de fenomene diferite ?

- Cred ca īntrebarea dumneavoastra este foarte buna si foarte importanta. Cīnd am īnceput sa ma interesez de o maniera mai explicita de putere, nu era nicidecum vorba sa fac din putere ceva asemeni unei substante sau unui fluid mai mult sau mai putin malefic care s-ar raspīndi īn corpul social, cu īntrebarea de rigoare, de a sti daca vine de sus sau de jos. Am vrut doar sa deschid o īntrebare generala, si anume: "Ce sīnt relatiile de putere?" Puterea consta īn mod esential īn relatii, adica ceea ce face ca persoanele, fiintele umane sa fie īn relatie unele cu altele, nu doar pur si simplu sub forma comunicarii unui sens, si nici pur si simplu sub forma dorintei, ci, īn egala masura, sub o anumita forma care le permite sa actioneze unele asupra celorlalte si, daca vreti, oferind un sens foarte larg acestui cuvīnt, acela de a se "guverna" unele pe celelalte. Parintii īi guverneaza pe copii, iubita īsi guverneaza iubitul, profesorul īi guverneaza pe elevi etc. Nu guvernam unii pe altii īntr-o conversatie, printr-o serie īntreaga de tactici. Cred ca acest cīmp de relatii este foarte important si aici am vrut sa tintesc. Cum se īntīmpla acest lucru, cu ce instrumente si pentru ca, īntr-un anume sens, sīnt un istoric al gīndirii si al stiintelor, ce efecte au aceste relatii de putere īn ordinea cunoasterii? Aceasta este problema noastra.

Am īntrebuintat cīndva formula "Puterea vine de jos". Am explicat-o imediat, dar, ca īntotdeauna īn astfel de cazuri, explicatia este taiata. Acesta ar deveni atunci ceva de genul: "Puterea este o boala rusinoasa; nu trebuie sa crezi ca īti suceste mintile, pentru ca, īn realitate, ea urca de la talpile picioarelor". Bineīnteles ca nu e ceea ce am vrut eu sa spun. De altfel, m-am explicat deja, dar revin asupra explicatiei. Daca se pune, īntr-adevar, problema puterii īn termeni de relatii de putere, daca se admite ca exista relatii de "guvernamentalitate" īntre indivizi, o multime, o retea foarte complexa de relatii, atunci marile forme de putere īn sensul strict al termenului - putere politica, putere ideologica etc. - sīnt necesare īn acest tip de relatii, adica īn relatiile de guvernare, de conducere care se pot stabili īntre oameni. si daca nu exista anumite tipuri de relatii ca acestea, atunci nu pot exista anumite alte tipuri de mari structurari politice.

Īn mare, democratia, daca o luam ca forma politica, nu poate exista decīt īn masura īn care exista, la nivelul indivizilor, al familiilor, al cotidianului, daca vreti, al relatiilor guvernamentale, un anumit tip de relatii de putere care se produc. De aceea o democratie nu poate prinde oriunde. Acelasi lucru e valabil si pentru fascism. Capii de familie germani nu erau fascisti īn 1930, dar, pentru ca fascismul sa prinda, printre multe alte conditii - nu spun ca acestea erau singurele -, trebuia sa se tina cont de relatiile dintre indivizi, de felul īn care erau constituite familiile, de felul īn care era predat īnvatamīntul, trebuia sa fi existat un anumit numar de conditii. Cu toate acestea, nu neg nicidecum eterogenitatea acestor diferite institutii de guvernamīnt. Vreau doar sa spun ca nu le putem localiza īn aparatele de stat sau ca nu le putem deriva īn īntregime din stat, ca īntrebarea este mult mai ampla.*