Din vremuri stravechi vantuie un mit pagubos asupra incercarilor de explicare a radacinilor naturale ale vietii psihice: nevoia de a identifica si numi undeva in corp sediul ratiunii si al gandirii constiente. Iar acesta isi pastreaza cu atat mai mult actualitatea, cu cat cercetarile de neuro-psihofiziologie ajung sa-si faca din scoarta cerebrala un obiect distinct de cunoastere - adica din etajul superior de dezvoltare morfogenetica a sistemului nervos central. Desigur, gandirea rationala nu este un dat supranatural, dar a-i cauta insa sediul la nivelul unei structuri anatomice neuronale, chiar si acela reprezentata de scoarta cerebrala, corespunde unei tendinte explicative reductioniste.

De aceasta natura reductinista sunt toate tendintele teoretice de a conferi scoartei cerebrale o functie inhibitorie, de a "stavili" tot ceea ce formatiunile paleocefalice ale crierului au apucat sa trezesca din strafunduri ca porniri viscerale, ancestralede sau alt fel. Ori morfogenetic si functional se disntinge un cu totul altul este rost pentru aceasta formatiune neuronala - cu cele mai multe si diversificate elemente celulare neuronale, decat acela de a invoca morala pacatului biblic savarsit de Eva in Gradina Infernului, cand a cutezat sa muste din marul interzis; cu atat mai putin supralicitarea pana la divinizare a activitatii sale inhibitorii in devafoarea celor subcorticale, de control asupra multiplelor rele si pacate de pe acest Pamant. Iar acest rost trebuie cautat in cresterea fara precedent in filogeneza a disponibilitatilor de "instrumentalizare" a actiunilor psihice, a caror cercetare poate sa inceapa foarte bine de la indicarea traseului impulsurilor urmat de la periferie si pana la proiectarea si procesarea acestora in diferite zone ale scoartei cerebrale.

Dar pentru ca acest lucru sa se realizeze activitatea scoartei cerebrale trebuie reasezata in natura iar organizarea ei considerata ca expresie a unei activitati instinctive si inteligente. Ceea ce de fapt fac (cateodata nedeclarat) numeroase studii de neurofiziologie cand demonstreaza ca, functionarea centrilor si retelelor neuronale de la acest nivel asculta de principiul de baza al reflexului, ca in evolutia corticopeta a impulsurilor la diverse etaje ale nevraxului - gratie influentelor exercitate de instantele subcorticale ale nevraxului - acestea se incarca cu semnificatie, orientativa sau defensiva, tonigena sau afectiva etc. In final sa ramana distincta si interesanta disponibilitatea reactiva capabila sa confere impulsului nervos valoare "instrumentala", ca acesta sa poata fiinta pe mai departe intr-o lume de reflectare "interiorizata" prin raportare nu doar la actiunea nemijlocita a agentilor stimulatori, ci si la o lumea de apartenenta semantica a acestora. Sunt influente exercitabile asupra evolutiei impulsului transmisibile peste generatii, motiv sa fie trecute in sfera reactivitatilor instinctive; pentru ca aceste influente se pot exercita nu numai prin a se putea pur si simplu articula in raport cu insemnatatea agentilor stimulatori, dar si de a se reorganiza in raport cu o insemnatate inca necunoscuta a acestora, aceleasi motive stau in picioare pentru ca reactiile responsabile de cucerirea sau de reasezarea semnificatiei agentilor stimulatori sa fie trecute in sfera activitatilor inteligente. Sunt reactii prin care activitatea instinctiva si cea inteligenta se definesc un nou raport organism mediu, dintre un organism de cunoastere si un mediu de semnalizare semantica.

refacerea problemei reactiivtatii instinctive si inteligente la nivel neocefalic

pentru a intesege cum totusi are loc reflectarea la nivel cortical

functuionarea la acest nivel a postulatului organism de cunoastere: pentru ca la cal botul gaseste o reprezentare mai mare decat spatele calului - ceea ce-i un fapt care sustine intevebntia reactivitatii instinctive; faptul ca si la om mana si limba au o reprezentare corticala mai mare decat parti importante din corp dovedeste ca, din nou, zestre reactivitatii instinctive ramane importanta si decisiva:

mult mai putin argumente sunt aduse in favoarea reactivitatii inteligente, desi orin aceasta reactivitate, cu deosebire la acest nivel demonii pun activitatea corticala in serviciul reflectarii,

prea multe lucruri sunt puse pe seama activitatii corticale, este supralicitata, in defavoarea celei subcorticale

implicarea morfogenezei neuronale de corticalizare, necesara pentru a sustine "instumentalizarea" comportamentala

plasarea activitatii pe orbita unei mecanici semantice a relatiilor organism-mediu; este o orbita in care ca sa poti actiona ai nevoie de "instrumente", dar pentru ca aceste instrumente sa poata fi actionte este neboie de suportul neuronal; pe acesta l-a cladit morfogeneza neuronala in antropogeneza omului.

Problematica inteligentei in aceasta situatie devine alta; reinoirea comp ontogenetic aici devine extrem de rapida

Ca activitate cognitiva si conativa

. Ori la prea putine din toate aceste obiective dau ele raspuns. Dimpotriva, la o analiza mai atenta, pe acestea le gasim afundate in detaliile legate de anatomia microscopica si macroscopica a cortexului, in descrierea circuitelor si centrilor implicati in reflectarea senzoriala de un fel sau alt fel, in delimitarea unor sedii de control ale vorbirii, cum aici se afla mecansimele de producere ale invatarii si memorarii de durata mai lunga sau mai scurta, eventual cum se ajunge la reprezentari etc.

Nu ajung insa indeajuns la substanta subiectiva a actelor actelor psihice, a celor "superioare". Evidente experimentale raman totusi indepartate, de ceea ce inca din antichitate este cautat in creier ca sediul al gandirii si reflectarii constiente.

Avantajele si dezavantajele interpretarii scoartei cerebrale asemenea unui analizator. In analizator zestreea instinctiva este un dat constituit, presupus, unde suportul natural istoric al acestuia nu este pus in discutie: ori din acest punct de vedere orice modalitate senzoriala ramane in tontinuare un sistem viu.

, pentru a putea diviniza activitatea scoartei cerebrale

In rest cercetatorul constata ca scoarta cerebrala:

este o formatiune neocefalica,

unde exista un numar crescut de celule neuronale;

ca modul cum sunt structurati face trimitere la o ordine asemanatoare cu cea de la etajele inferioare ale nevraxului;

ca centrii si conexiuni cu regiunile invecinate sau de la etajele inferioare sunt multiple;

ca aici exista o activitate neuronala bine specializata, responsabila de reflectarea tuturor modalitatilor senzoriale de relatie cu mediu, inclusiv a celor motoare si viscerale;

ca ea preia controlul asupra abilitatilor indemanatice instrumentalizate ale miscarilor;

ca pentru controlul acelora responsabile de miscarile limbii exista a zona distincta (Broca si Wernike);

ca exista zone considerate de asociatie si de procesare a informatiilor, cu atat mai largi cu cat fiinta animala se afla pe o treapta mai ridicata a scarii filogenezei etc.

O multitudine de functii de relatie la baza carora se afla aceasi activitate neuronala, care asculta de aceleasi principii functionale ale reflexului, al centralizarii, al localizarii, al organizarii ierarhice s.a. Cu deosebirea doar ca acum activitatea tuturor acestor centrii si a conexiunilor lor completeaza un plan integrativ cu semnificatie mai crescuta, care le cuprinde si pe cele de la etajele inferioare ale nevraxului.

Cea mai importanta legatura dintre activitatea acestei imense mase organice si viata psihica isi are manifestarea in proprietatea plasticitatii si flexibilitatii comportamentale, o capacitate de articulare si organizare tot mai perfectionata a activitatilor neuronale, de canalizare si directionare a acestora in raport conditiile stimulative din mediu. O proprietate care se manifesta nu independent de ceea ce sistemul nervos in general si cortexul cerebral in particular, devin loc de depozitare si valorificare atat a intregii zestre de comportare dobandite in filogenezea, cat si a celei care asigura edificarea comportamentului in confruntarea directa cu conditiilor stimulative cele mai imprevizibile. Este vorba de o intrepatrundere indispensabila reflectarii celui banal agent stimulator, care debuteaza cu receptarea acestuia si sfarseste cu proiectarea lui intr-o zona bine delimitata in cortexul cerebral.

O punte deci decisiva de legatura dintre activitatea cortexului cerebral si viata psihica este reprezentata de cele doua categorii conceptuale de instinct si inteligenta. Rostul acestora este de a concentra si subordona multiplele demersuri investigative, atat pe cele neurologice, cat si pe cele psihologice, pe acelas taram al reflectarii, ca un raport subiect-obiect, suprapus relatiei organism mediu. Un demers necesar pentru valorificarea cu acest rost natural istoric si de potentialitate reactiva disponibila tot mai crescuta, a oricarei incercari sau studiu care si-a propus explicarea modului cum se produce reflectarea, incepand de la cea senzoriala si pana la cea simbolica, pana la cea gandita; incepand de la cea care abia daca se poate distinge de propriu-zisa activitate organica sau viscerala si pana la cea de semnalizare simbolica, cu inconfundabila finalitate cognitiva; deci, de la activitatile care abia daca pot fi declarate a fi instinctive si cu atat mai mult la cele care niciodata nu s-ar putea produce fara interventia activa a inteligentei.

Pentru neurofiziologi insa termenul de inteligenta este unul foarte "alunecos", unul mai dezagrabil chiar decat cel de instinct. Sa interpreteze cumva un fiziolog in acest spirit o crestere a reactivitatilor disponibile, pe cea interventia unor noi conexiuni sau retele neuronale, este ceva de neimaginat. Intervine la acestia o ezitare simtomatica, ca procesarea neurologica necesara reflectarii si realizata pe diverse etaje de evolutie a impulsului nervos; ca si controlul exercitat cortical asupra unor functii sau nevoi primare . sa fie reprezentat si decris decat in termeni fiziologici, eventual citologici sau morfologici. Penetrabilitate s-a mai dovedit doar fata de mijloacele specifice ciberneticii, ale teoriei informatiei, in nici un caz fata de cele ale psihologiei. Desi ca rezultat al acestei ezitari cuprinderea diversitatii de manifestare a fenomenului reflectarii se limiteaza.

Dar ce poate fi, in cele din urma, atat de dezagreabil in categoriile conceptuale psihologice ? De ce, de exemplu, neurofiziologia cortexului cerebral se dovedeste a fi refractara la definitiile si caracterizarile generale facute inteligentei ca fenomen natural ? Posibil ca disconfortul sa provine de unde pentru psihologi inteligenta este nu numai activitate neuronala, ci si cunoastere, una "indreptata spre lumea externa, pe care se straduieste s-o reconstitue in intregime, cu ajutorul fragmentelor mici care sunt date ( Binet p. 117); cand spun ca este acea actiune care se produce pe masura situatiei, relativa doar la anumite circumstante, atunci invatate, fiind un produs de imbinare si compunere adecvata a diverselor fragmente de conduite disponibile, altfel inadecvate separat ( Janet p. 9-19); cand apreciaza ca este o expresie a formei viabile a comportamentului ontogenetic, sau a principiului "superior" al economiei organice, care intervine acolo unde structurile anatomo-morfologice se dovedesc neputincioase sau imperfecte, care are rolul de elimina "inutilul" din dinamica sistemului (Beniuc 1970 p.182-183); sau cand este considerata ca expresie a unui nivel de echilibru dintre asmilarea si acomodarea cognitiva, suprapusa schimburilor de natura organica (Piaget 1965) .

Sunt interpretari si termeni in final indispensabili accesului spre explicarea functiei cognitive a diferitelor structuri corticale si subcorticale, care pentru neurofiziologi raman in cea mai mare parte greu operabili; adica in termenii lor de transmiterea impulsului, de sistem specific si nespecific, de releu talamic, de colaterale, de sinapsa, arie somestezica etc, nu sunt niciodata de convertit in cei de experienta timpurie, prag de sensibilitate etc. O tendinta de retinere care daca nu este depasita, in momentul urmator cercetatorului i se deschide larg poata pentru interpretarile dualiste, de rupere a activitatii scoartei cerebrale de natura, unde ea a aparut si in care conditii stimulente s-a dezvoltat si perfectionat dintodeauna.

2. Scoarta cerebrala (Cortex cerebri) - elemente de neuro-anatomie functionala

Cortexul cerebral apare pentru prima data la batracieni si atinge cel mai inalt grad de dezvoltare la om. Aici ajunge sa se distinga embriogenetic doar in cea de a sasea luna a vetii prenatale, cand apare in forma unui strat de substanta neuronala cenusie, care acopera cele doua emisfere cerebrale.

Din punct de vedere al evolutiei filogenetice a scoatei cerebrale, la mamifere aceasta a fost impartita in trei segmente distincte: paleocortexul - reprezentat de scoarta olfactiva; arhicortexul - reprezentat de hipocamp; si neocortexul - reprezentat de suprafata externa a emisferelor cerebrale. Peleocortexul si arhicortexul contin cca. 1-3 miliarde din celulele creierului si ocupa doar 1/12 din aceasta suprafata, fiind denumit si alocortex, pe cand neocortexul ocupa restul celor 11/12 parti din suprafata sa. Suprafata totala a cortexului cerebral a fost estimata intre 2200-2850 cm², volumul intre 300-500 cm³ si grosimea intre 1,5-4,5 mm.

Alte masuratori citologice releva complexitatea activitatii neuronale a cortexului cerebral. Astfel s-a determinat ca din cele 40 miliarde de celule nervoase ale intregului creier, 12-15 miliarde se gasesc in scoarta cerebrala (dupa unii autori mult mai putine, doar cca 2,6 miliarde). Celulele gliale sunt in numar de 50 de miliarde.

Dispunerea celulelor neuronale este stratificata neuniform. Hubbel si Wiesel (cf. Danaila si Golu) au cunatificat ca o coloana de elemente neuronale de cca 1 mm², pe o lungime de 2,5 mm poate contine mai mult de 100.000 de elemente neuronale, compusa din 66 % celule piramidale si restul de neuroni stelati, unde se afla un numar de 3 x 109 sinapse. Fiecarui neuron piramidal ii revin aproximativ 60.000 de sinapse si conexiuni cu alte 600 celule nervoase (Cragg 1976 cf. Danaila. ).

In aria striata a cortexului cerebral se afla concentrati aproximativ 1/10 din totalul de neuroni corticali. Dendritele unui singur neuron pot, la randul lor, sa se conecteze cu alte 2000-4000 de celule neuronale, iar o fibra aferenta poate da ramificatii la peste 5000 de celule corticale. In anumite arii corticale, cum este cea vizuala, numarul de neuroni este 2,5 ori mai mare decat in alte arii.

Din punct de vedere histologic in scoarta cerebrala neuronii sunt dispusi pe sase straturi distincte de celule neuronale denumite cum urmeaza: molecular sau plexiform (lamina molecularis); granular extern (lamina granularis externa); piramidal extern (lamina piramidalis externa); granular intern (lamina granularis interna; piramidal intern sau ganglionar (lamina piramidalis interna); fusiform (lamina multiformis). In cadrul acestora au fost distinse cinci principalele tipuri de celule neuronale: piramidale, granulare sau stelare, Martinotti, orizontale sau ale lui Cajal, si fusiforme.

Este interesant de evidentiat faptul ca, cu cat creierul a benefiat mai mult de fenul morfogenetic al corticalizarii, totusi, pe atat numarul de neuroni corticali pe unitatea de volum s-a micsorat. Astfel, intr-un micron cub (1m) de cortex se gasesc cca. 140 neuroni mari la soarece, 30 la caine si 15 la om. Dar cu cat densitatea neuronilor este mai mica, cu atat numarul fibrelor de legatura este mai mare si implicit performantele functionale sunt mai mari. De aceea important este nu numarul in sine a neuronilor corticali, ci multitudinea si varietatea conexiunilor sinaptice interneuronale care se pot stabili la acest nivel.

Multitudinea de celule neuronale si functiile lor a fost analizata din doua perspective diferite: molar si molecular. Din perspectiva moleculara s-a apreciat o dispunere a unitatilor celulare pe coloane si module. Coloanele identificate sunt asezate vertical cu suprafata cortexului, sunt de cca 3 mm lungime si de 0,50 si 1 mm grosime. Din ce in ce mai multi specialisti considera aceste coloane reprezenta nu numai entitati anatomice distincte, ci pe seama acestora mai pot fi puse unele functii cvasi-distincte. Astfel de unitati asigura legatura dintre coloane si structurile sistemului limbic, au fost identificate si in cortexul vizual - pe seama lor fiind puse producerea unor fenomene perceptive, decisive in realizarea memorarii, pentru care au fost denumiti "demoni cognitivi" (Mountcastle V cf. ). In sistemul somatosenzorial coloanele raspund de locul de proiecare a stimularii; in lobul frontal de circumscrierea spatio-temporala a obiectelor. Ca unitati anatomice coloanele reprezinta unitati functionale cu valoare organizatorica, avand marime si forma similara la animale si la om.

In ceea ce priveste analiza molara, ea este practicata in clinici, cu pacienti care au suportat accidente craniene. In urma unor astfel de socuri indivizii pot sa sufere de afectarea unor parti bine delimitate din creier. Efectele unor astfel de leziuni pot fi cuantificate prin tehnici radiologice. In final se pot aprecia asupra efectelor acestor afectiuni asupra reflectarii reusite a obiecelor din jur. Cea mai interesanta descoperire pe aceasta linie investigativa a fost aceea a constatarii ca cele doua emisfere nu deservesc la fel functiile psihice. Astfel, in timp ce fiecare emisfera controleaza capacitatile senzoriale si motoare in emisfera opusa de corp, una dintre ele ramane dominanta: o asemenea dominare este determinata de cum individul este stangaci sau dreptaci. Este mult mai discutabila opinia in acord cu care emisfera stanga este ar fi una dominat al limbajului la indivizii dreptaci, la acestia emisfera dreapta fiind specializata pe functii vizual-spatiale. O specializare similara s-a speculat si in cazul delfinilor, a functiunilor celor doua amisfere ale lor cerebrale, care arputea sa doarma pe rand. Alte speculatii s-au facut legat de specializarea unora dintre aceste zone in cognitie, cu ar fie cele din zona Broca - care in situatia cand este afectat - creaza dificultati in gramatica vorbirii; sau zona Wernicke - care genereaza dificultati in intelegerea limbajului. Alte afectiuni dependente de aceste zone sunt cele de citire, scriere, numire s.a.

Pare astfel clar ca la omul adult functii cognitive si inteligente pot fi raportate la arii particulare din cortexul cerebral, deseori distincte si din punct de vedere morfologic. Dar orice astfel de apreciere trebuie raportata la stadiul exercitarii proprietatii plasticitatii comportamentale, mai mare in primele stadii de dezvoltare ontogenetica. Sugestiv in acest sens a fost cazul in care afectarea s-a produs la nivelul emisferei stangi, cu control asupra exercitarii functiei limbajului; ori daca acest lucru s-a produs la o varsta timpurie insusirea limbajului se produce totusi fara probleme. La fel, s-a constatat ca la indivizii surzi din nastere, zonele corespunzatoare de proiectie corticala auditiva dovedesc o puternica activitate corticala in zone de proiectie temporala, una legata de insusirea limbajului vizual al semnelor.

Din acest punct de vedere molar functiile cognitive au putut fi raportate la structuri morfologic fine distincte ale cortexului cerebral, unde activitatea centrilor si a conexiunilor este reprezentativa pentru exercitarea locala a plasticitatii comportamentale. Implicarea acestora este selectiva si intr-o perioada bine determinata, de regula timpurie a vietii. Dar plasticitatea se poate manifesta si rezidual, cand respectivii centrii si circuitele lor isi exercita efectele decisive chiar intr-o perioada ulterioara a vietii, ca sa nu vorbi de cele care reprezinta suportul dinamicii comportamentale pe intreaga perioada a vietii. Aceasta dependenta poate fi canalizata in directii bine determinate de valorificare a disponibilitatilor de control a devvoltarii miscarilor de indemanare, de insusire a limbajului. Situatii experimentale extreme, de privare senzoriala sau motoare, pot face dificila sau imposibila insusirea anumitor deprinderi; pot face imposibila chiar insusirea optima a limbajului vorbit sau scris.

3. Rolul centrilor si cailor neocefalice in reflectare

Cortexul cerebral este structura anatomica cea mai reprezentativa pentru formatiunile neocefalice ale encefalului. In cele ce mai jos voi face o succinta descriere molara a centrilor si circutelor sale mai importante. Pe seama cortexului cerebral au fost puse patru functii de baza: de a receptiona impulsurile de la formatiunile neuronale subcorticale si de la receptorii aferenti (a); de a trimite mesaje la efectorii motori, somatici sau viscerali si de a-i tine pe acestia sub control (b); de a retine unele dintre mesaje ca experienta anterioara (c) si, de a integra impulsurile aferente si eferente in termenii unei activitati intrumental-cognitive (d).

In ceea ce priveste cea din urma functie, de retinere si de integrare, responsabilitatea ei a fost pusa pe seama zonei asociative. Iar cu exceptia zonei care cuprinde functia vorbirii, toate celelalte functii sunt deservite in mod egal de arii sau zone corespunzatoare in ambele emisfere cerebrale. Ele conteaza in mod egal pe dezvoltarea unor disponibilitati somato-morfologice instrumentalizate, cu cai aferente si eferente de la si spre respectivele extremitati, ca parti ale unei lumi ce trebuieste reflectata obiectiv. Doar dupa aceea se poate vorbi de interventia unor mecanisme elaborate de invatare si memorare, de achizitii ce sa se insereze in completarea unor zestre dobandite filogenetic, de scheme ale unor miscari de indemanare aflate sub control cortical, de experienta de manipulare a miscarilor articulate ale limbii implicate in activitatile cognitiv conative.

3.1. Implicarea centrilor si cailor neocefalice aferente in reflectarea senzoriala

Centrii si caile neocefalice aferente se refera la suportul neuronal al sistemului senzorial propriu diferitelor modalitati senzoriale, care compun calea directa sau "lemniscala" aferenta sau corticopeta. Ea este formata din cel putin trei neuroni. Primul se refera la axonii primari ai celulelor unipolare sau bipolare ale receptorilor, care sinapseaza cu neuronii de ordin secund din sistemul segmental local lemniscal sau extralemniscal. Fibrele lemniscale de ordin secund se termina in releele nucleilor talamici. Iar de aici se stabilesc relatii sinaptice cu neuronii de ordin tert, al caror axon ajunge sa se proiecteze in scoarta cerebrala. O asemenea cale aferenta este formata din fibre bine milelinizate, de diametru crescut, topografic cu organizare distincta, care conduc impulsul cu viteza crescuta. Cele mai studiate sisteme de transmitere si de proiectare corticala se refera la cel somatic, vizual si cel auditiv.

3.1.1. Rolul centrilor si cailor somatice corticopete directe in reflectare

Dupa parerea unui mare numar de autori (Herrick, Bishop, Alport s.a.), coloana lemniscala dorsala si mediala a sistemului somestezic este un produs de achizitie recent, propriu doar mamiferelor, el fiind absent la vertebratele inferioare, la cele fara cortex. Inregistrarile cu microelectrozi au demonstrat ca unitati celulare singulare in complexul nuclear ventrobazal raspund de actinea agentilor stimulatori aplicati in zone bine circumscrise ale pielii. Acestia pot sa varieze in marime, de la cativa milimetri patrati in partile distale ale membrelor, la cativa centimetri in zona trunchiului. Sunt circuite care trec prin talamus si-si proiecteaza cortical mesajele specifice respectivei modalitati senzoriale.

Studiile de cartare electrofiziologica a suprafetei cortexului au indicat diferente filogenetice interesante in ceea ce priveste reprezentarea corporala in complexul nuclear ventrobazal la numeroase specii de mamifere (cf. Rosee si Mountcastle): la iepuri, de exemplu, reprezentarea lemniscala este aproape in exclusivitate restransa la zona fetei (in particular la gura), cu reprezentare minimala a membrelor si a trunchiului; la pisica, deja membrele sunt mult mai proeminent reprezentate, iar la primate - la maimuta, membrele si degetele chiar au o larga reprezentare. Aceste rezultate aduc suport in favoarea unei ipotezei in acord cu care functia discriminativa tactila, ca si activitatea manipulativa tactila se raporteaza la aceste cai somatice directe corticopete. Reprezentarea preferentiala a regiunii fetei la mamifererele inferioare poate fi, de asemenea, legata de faptul ca la aceste specii de animale gura este si organul central de manipulare, in timp ce aceasi functie la mamiferele superioare este inmanata progresiv bratelor si degetelor, carora le revin din acel moment tot mai multe functii discriminative.

Forma reprezentarii corticale a corpului difera de la o specie de animal la alta, fiind "distorsionata" in raport cu insemnatatea specifica a partii din corp sau a organului tactil implicat in functia de de manipulare. In acord cu Adrian (1943) la oaie reprezentarea corticala se limiteaza doar la buze, in cazul porcului la bot, fara reprezentarea membrelor. La capra reprezentarea membrelor este slaba in raport cu gura si botul; iar reprezentarea nostrililor la cal este la fel de extinsa ca si a picioarelor. Reprezentarea corticala de la primare este mai evoluata, arii largi fiind rezervate fetei si membrelor, si chiar degetelor. La maimuta paianjen, specializata in catarat, acest organ specializat de manipulare are o reprezentare corticala extinsa.

In concluzie, studiile de anatomie si electrofiziologie au aratat ca pe calea directa corticopeta, pe caile lemniscale somatice, mesajele ajung la cortex in mod direct, cu intarziere scazuta, pragurile fata de stimuli fiind joase. Mesajele sunt specifice unei anume modalitati, ele proband o buna rezolutie spatiala, cu proiectare topografica fidela si distincta pe cortex. Calea de transmitere este totodata responsabila pentru reflectarea (cognitiva) obiectiva a agentului stimulator, pentru care mesajele transmise se bucura de un prag scazut epicritic al stimulilor. Pe de alta parte; intreaga aceasta transmitere si rezolutie este in contrast cu ceea are loc in caile extralemniscale spinotalamice, implicate in asigurarea suportului si continutului substantial tonigen si afectiv al activitatii, fata de care stimuli exista praguri ridicate de generare si propagare.

3.1.2. Centrii si caile vizuale corticopete directe in reflectare

Cea mai mare parte a informatiilor noastre despre mediul inconjurator sunt obtinute pe calea modalitatii senzoriale vizuale. Asa se face ca aproape jumatate din acest neocortex este implicat in procesarea informatiei vizuale. Semnalele luminoase prelucrate de modalitatea senzoriala vizuala cuprind undele electromagnetice intre 440-810 nm, intre spectrul de ultraviolete si infrarosu. Intre aceste limite actiunea agentilor cu aceste proprietati fizice sunt vazute, cauzeaza necesara activitate fotochimica la nivelul receptorilor pentru a declansa un potential de actiune, care sa fie transmis spre prelucrare sau procesare pe caile corticopete in scoarta cerebrala. Acest lucru are loc la nivelul retinei.

Conurile si bastonasele (cca 120 de milioane) de pe suprafata retinei reprezinta receptorii fotosensibili pentru lumina. Aici incepe procesarea imaginii vizuale clare provenite din mediul extern, proiectata prin impulsurile neuronale. Neuronii de prim rang care pleaca de la retina sunt reprezentati de cei bipolari, care fac sinapsa cu neuronii ganglionari de ordin secund. Axonii acestora din urma formeza tractul optic propriu-zis. Tractul optic este compus din fibre cu diametrul mic, care filogenetic reprezinta derivatii neuronale foarte vechi, ale caror terminatii se afla in coliculii superiori. Aceste fibre optice cu prag de sensibilitate ridicat reprezinta calea extralemniscala a sistemului vizual care nu au proiectie directa in cortexul striat, dar care au o interconectare majora cu formatiunea reticulata. Prin contrast, fibrele cu provenienta filogenetica mai recenta, au o largime mai mare in diametru, asigura o conducere foarte rapida, care se termina in nucleul geniculat lateral, din care releu ajung in aria striata a lobului occipital.

Studii de anatomie si de cartare electrofiziologica au stabilit existenta unei topografii extrinseci a retinei in nucleii geniculati laterali si pe suprafata striata a cortexului. Reprezentarea corticala a portiunii centrale foveale a retinei este exagerata in raport partea sa periferica. Granit a inserat microelectrozi in retina si a constatat ca in cazul in care retina este stimulata cu lumina difuza, intra in functiune unii neuroni raspunzatori de inceputul stimularii (unitati "on") si alti neuroni la terminarea stimularii (neuroni "off"). Rezultate confirmate si de alti cercetatori cu lumina reflectata (Kuffer), evidentiindu-se ca unii sunt de luminozitate, altii de intunecime.

Prin contrast cu ceea ce se intampa la nivelul relatiilor dintre nucleul geniculat lateral si retina, unitatile neuronale din cortexul striat, de marime variabila, lucreaza independent de fondul antagonist de stimulare. Astfel, s-a apreciat ca unitatile celulare corticale sunt sensibile nu atat de la gradul de luminozitate a spoturilor luminoase folosite, ci la proprietatile lor stimulative, de a fi de o anumita marime, culoare, orientare sau miscare. Deci s-a reusit la acest nivel distingerea unor campuri de proiectie "simple" de altele "complexe". Celulele din cimpul simplu, asemnea ca in unitatile retineale si din corpul geniculat lateral, au portiuni excitatorii si inhibitorii. Agentul stimulator compus de un spot luminos de o anumita forma diferita de alta, cauzeaza un efect bioelectric mai scazut decat agentul stimulator in care diferenta dintre un spot si celalalt este data de o proprietate stimulativa de marime si forma apropiata; de asemenea, spoturile care cad in zona excitatorie au efect mai crescut decat cele din zona inhibitorie sau in ambele. Celulele responsabile de cimpul de receptare "complexa" nu au o reprezentare corticala distincta a portiunilor excitatorii sau inhibitorii, configurarea lor fiind dificil de determinat. Anumite celule din campul complex pot fi activate de o anumita orientare a stimulilor, chiar cand sunt proiectati din parti diferite din retina. Deci, inca nu se stie precis cum anume se proiecteaza la nivel cortical configuratia unor anumiti stimuli din retina; tot ceea ce se stie este ca nucleul geniculat lateral are un rol deosebit in trasnmiterea formei specifice a stimulilor. Astazi sunt numroase ipotezele care pledeaza pentru o reprezentare corticala in mozaic a impulsurilor luminoase de pe retina.

Rezultatele sustin faptul ca intreaga cale corticopeta directa, cu statia sa terminala din cortex, este direct implicata in medierea discriminarii vizuale, a unor caractere ale stimulilor ca: forma, marimea si miscarea. S-au distins in acest sens cercetarile de pionierat ale lui Lashley, care a studiat implicarea cortexului striat in reflectarea vizuala. Experientele au fost efectuate pe preparate chirurgicale pe sobolani si maimute si au demonstrat ca subiectii dresati sa discrimineze o alee luminata de o alta intunecata dovedesc amnezie daca este afectat bilateral cortexul striat. Totusi animalului cu aceasta afectiune nu-i trebuiesc mai multe incercari sa reinvete instructajul de discriminare decat le trebuie animalelor normale. Ceea ce ar da sa demonstreze ca invatarea intunecimii poate fi foarte bine facuta chiar si fara participarea cortexului vizual. Desi animalele cu acest cortex distrus necesita mult mai multe incercari pana sa invete. Distrugerea cortexului vizual impiedica animalul ca sa mai invete o discriminare complexa.

In anii '50 ai secolului trecut doi s-au initiat o serie de cercetatori (cf. Hubel D. 1988) interesante asupra fiziologiei discriminarii vizuale, care ulterior au fost incununate cu dobandirea Premiului Nobel oentru Medicina. Metoda folosita a fost aceea a insertiei de microelectrozi in apropierea sau chiar in corpul celulei neuronale, pentru ca astfel activitatea bioelectrica a acesteia sa poata fi cuantificata la actiunea unor agenti stimulativi zizuali. Subiectii de experienta folositi au fost pisicile si maimutele, carora li se prezentau stimuli vizuali cat mai simplii posibili: succesiuni de benzi cu lini albe despartite de cele negre, unghiuri cu caracteristici diferentiale simple. Pe aceasta cale s-a putut determina existenta unor detectori ai anumitor trasaturi (features detectors) ai agentilor stimulatori vizuale, detectori care reactioneaza bioelectric in functie de complexitatea agentului stimulator. Mai mult cuantificarea activitatii bioelectrice a unor campuri de celule neuronale au evidentiat o activitate somatoscopica la nivelul cortexului cerebral, de organizare a acestora pe baza de similaritate. Astfel, daca un neuron codifica actiunea unui agent stimulator reprezentand o linie orizontala, celulele din imediata sa vecinatate isi sporesc activitatea bioelectrica la actiunea unor linii cu o abatere de de 20 de la aceasta orizontalitate. Totodata in ariile cortexului cerebral informatia venita de la receptorii vizuale este supusa unei procesari mai diferentiate, unde selectivitatea si generalitatea acestora este rezultatul unei organizari ierarhice a celulelor si retelelor neuronale.

3.1.2.3. Centrii si caile auditive corticopete directe in reflectare

Modalitatea senzoriala auditiva are un trecut natural istoric diferit decat cea vizuala. In timp ce modalitatea vizuala este de origine suprasegmentara, cea auditiva provine din structuri segmentare, din linia laterala a pestilor. Probabil din aceasta cauza, exista o larga reprezentare auditiva la nivelul sistemului nervos segmentar (in cordonul spinal). In cursul filogenezei vertebratelor, totusi, modalitatea senzoriala auditiva a dobandit si reprezentare suprasegmentara, una paralela cu cea vizuala. Astfel, canalele semicirculare (torris semicircularis) ale pestilor si amfibienilor (imprumutate din spatele tectumului optic) s-au diferentiat intr-un colicul inferior, iar la mamifere intr-un nucleu de releu talamic (corpul geniculat lateral), de unde au evoluat fibrele care trimit impulsul in aria de proiectie auditiva din cortexul temporal. Orice paralela evolutiva intre doua modalitati snzoriale are limitele sale, datele nefiind suficiente care sa sustina ca in coliculul inferior s-ar afla originea extralemniscala a caii auditive, ca fiind una paralela cu cea reprezentata de colicul superior. Date sunt insa suficiente ca sa sustina ca centrii si conexiunile din corpul geniculat medial si proiectia auditiva a acestora pe cortex ca fiind similar in auditie cu cel al corpului geniculat lateral si a corpului striat pentru modalitaea senzoriala vizuala.

Mai multi cercetatori (Wooley, Walsh, Tunturi s.a.) au stabilit ca inregistrarile de potentiale evocate rezultate din stimularile electrice ale micului manunchi de fibre ale nervului acustic indica existenta la pisici si la caini a doua arii de proiectie corticala. In toate aceste arii corticale exista o reprezentare a portiunilor din cohlee de unde vin impulsurile spre cortex, cu o organizare specifica dependenta de frecventa agentului stimulator. In studii combinate de anatomie si fiziologie a rezultat ca doar prin distrugerea ariei primare auditive duce la o degenerare avansata a principalelor doua perechi de nervi a corpului geniculat lateral. Din aceste studiire zulta ca ca ariile auditive suplimentare receptioneaza sau preiau imputurile necesare reflectarii din alte surse periferice.

Dar care este contributia modalitatii auditive neocefalice la realizarea reflectarii auditive ? Cercetarile au gasit la caini decorticati o apreciabila disponibilitate de a dobandi raspunsuri conditionate la sunete - desi animalele de experienta au dovedit un prag absolut de audibilitate foarte ridicat. S-a demonstrat ca in timp testarea repetata a pragului de audibilitate la aceste animale dovedeste ca performantele se reintor repede la nivelul normal. Acelasi lucru a fost demonstrat si la pisici, anume faptul ca nu se constata modificari semnificative a pragului de intesitate auditiva la distrugerea cortexului auditiv. Cainele a fost dresat ca la actiunea unui ton sa-si flexeze laba, iar la actiunea altui ton sa si-o retraga. Dupa distrugerea ariilor auditive animalele dovedesc dificultati in reinvatarea flexiunii la sunetul "pozitiv" si erau incapabile sa inhibe reactia la aplicarea sunetului "negativ". Rezultatul final a fost ca, dupa repetate pedepsiri ale animalului ca sa raspunda inhibitor la aplicarea agentului stimulator negativ, acesta inceteaza de a mai raspunde atat la stimulii cu tonalitate pozitiva,cat si la cei cu insemnatate negativa.

Intr-un experiment similar acelasi lucru a fost studiat pe pisici dupa distrugerea ariei auditive, distrugere efectuata concomitent si cu distrugerea corespunzatoarei arii somatice. Rezultatele au indicat faptul ca discriminarea doar frecventelor nu depinde de interventia mediatoare a cortexului; insa invatarea discriminativa auditiva a unei diferentieri este deja dependenta. Este un fenomen similar pus deja in evidenta in cazul modalitatii senzoriale vizuale, unde s-a demonstrat la fel incapacitatea de a discrimina tipare vizuale dupa distrugerea cortexului striat

In concluzie, rezultatele indica faptul ca traseele somatice vizuale si auditive neocefalice nu sunt esentiale pentru reflectarea unor insusiri generale ale actiunii agentului stimulator. Dimpotriva, distrugerea ariilor de proiectie corticale afecteaza recunoapsterea cognitiva a tiparelor somestice Deoarece discriminare a tiparelor (si nu doar a elementelor generale) se afla la baza recunoasterii obiectelor. Majoritatea obiecelor ajung ca sa fie discriminati corticali pe baza unor astfel de semne configurationale distincte, ca forma, marimea. Modaitatile senzoriale mai "joase", neimplicate prea mult in culegerea de informatii despre proprietatile obiective ale mediului au o reprezentare corticala mult mai stearsa.

3.2. Rolul ariilor neocefalice de asociere

Termenul de "centrii de asociatie" a fost introdus de Flechsig in 1876, care l-a folosit pentru a denumi cu el ariile largi din cortex din care lipseste orice proiectie talamica majora, arie care din punct de vedere al mielinizarii celulelor nervoase, cunoaste o dezvoltare postnatala indelungata. De asemenea, ariile de asociatie pot sa difere citoarhitectonic de restul ariilor corticale, pe de o parte de cele de proiectie granulara senzoriala, precum si de cele de proiectie piramidala motoare pe de alta parte. Neurofiziologii au invocat aici si alte diverse criterii morfologice de distingere. La ele insa se poate adauga un altul, filogenetic, in acord cu care ariile de asociatie au demonstrat o progresiva crestere in filogeneza mamiferelor. Adica, campul de asociere posterior, care inconjoara aria de proiectie senzoriala, ca si campul frontal de asociere al regiunii motoare este virtual nonexistent la mamiferele inferioare (la insectivore) si devine tot mai intins la mamiferele superioare.

Termenul de "arie asociativa" mai are si conotatie psihologica, in aceasta directie fiind indreptate cautarile dupa functiile integrative si de asociatie "superioare". Foarte multe teme de cercetare au fost indreptate in aceasta directie in ultimul secol: desi datele acumulate nu sustin in aceasi masura functiile asociative scontate a fi aaici gasit. Din perspectiva vechii psihologii s-a crezut ca in aceste arii salajuiesc propriu-zise "superioare"; ori cercetarile sugerea identificarea unor functii mult mai greu specificabile, de inteligenta perceptuala, de control al indemanarilor etc.

Investigatiile neurologice ulterioare au demonstrat ca aceste arii asociative ale cortexului continua sa pastreze multiple legaturi bilaterale cu releele talamice de proiectie, cu pulvinarul, cu nucleii laterali posteriori, cu nucleii mediodorsali, si ca intre ariile corticale de proiectie si cele de asociatie exista multiple legaturi indirecte cortico-subcorticale.

3.2.1. Testarea functiilor "superioare"

Studierea functiilor "superioare" ale ariilor de asociatie s-a facut plecandu-se de la postulatul in acord cu care aici s-ar afla locul unde acestea se proceseaza. In consecinta s-a cautat dupa acele teste care sa puna in evidenta performantele de "inteligenta", cele rezultate din ablarea sau deteriorarea diverselor arii asociative. S-a inceput cu testele de discriminare senzoriala pe animale. Subiectii de experienta au fost confruntati cu obiecte de forma, culoare, marime . diferita, pentru ca ulterior sa fie recompensati (de regula cu hrana sau apa) pentru alegerea corecta arbitrar stabilita a unuia dintre ele. Pe baza aplicarii acestor teste se putea aprecia asupra acuitatii recpetive, ca si asupra abilitatilor de invatare ale animalelor. "Corectitudinea" raspunsului trebuia invatata, ea fiind recompensata conditionant, in raport cu "incorectitudinea" altor stimuli aplicati la intamplare. De exemplu, testul folosit a fost acela de a alege intre un triunghi si un patrat, prima alegere fiind corecta doar daca tringhiul apare pe un fond verde; la fel doatr daca apare patratul pe un fond rosu.

Cu ocazia expunerii animalelor la o diversitate cat mai mare de situatii alternative "incorecte", printre care sunt presarate la intamplare doar unele corecte, se poate cuantifica asupra elborarii in timp a unor asa-zise set-uri de invatare (Harlow), o prima expresie a unei astfel de disponibilitati "superioare" de procesare a informatiilor. Iar alternativele sunt multiple (de inversare a fondului in raport cu forma, de a introduce elemente temporale, unele de indemanare motoare etc.) in care se pot crea si alte situatii experimentale problematice, care sa testeze aceasta facultate "superioara" localizata in ariile de asociatie corticala. Metoda este adecvata pentru testarea abilitatilor de a performa discriminari vizuale, a implicarii coordonarilor motorii, de reflectare a relatiilor configurale dintre obiectele perceptute, dintre semnele acestora etc.

3.2.2. Rolul ariilor de asociatie posterioare

Cercetatorii au acordat o insemnatate aparte proximitatilor ariilor asociative din zona corticala prestriata - care la primate este descrisa ca fiind ariile 18 si 19 al lobului occipital al cortexului. De mai multi ani s-a tot presupus ca aceasta zona asociativa are un rol aparte in reflectarea "psihica vizuala" (Lashley, Chow, Ropelle s.a). O asemeena teorie a fost testata prin numeroase experiente de ablarea bilaterala a acestei arii prestriate la maimute. Rezultatele au demonstrat insa doar o afectarea slaba sau chiar nula a capacitatii de discriminare vizuala a diferentelor de stralucire, de culoare, a diferentelor de tipare de raspunsuri de acest fel. Dimpotriva, alti cercetatori au sustinut cu experientelor lor contrariul, ca in aceste preparate experimentale este afectata discriminarea culorii si a tiparelor; la pisici se produc alterari medii si severe pentru discriminarile vizuale, in reusita efectuarii unor sarcini de ocolire. Ceea ce in sine probeaza o ambiguitate a insemnatatii ariilor asociative prestriate in realizarea discriminarilor.

Alte studii au fost initiate pentru a demonstra efectuarea acelorasi discriminari vizuale, dependent de afectarea experimentala a ariilor asociative infratemporale. Se cunoaste ca ablarea lobului temporal cauzeaza, prinre alte deficiente, si pe aceea a unei "orbiri psihice" (Klüver si Bucy) sau pierderea capacitatii de recunoastere vizuala a obiectelor, dar fara a se produce si o deteriorare a perceperii acuitatii acestora. In studii ulterioare s-a demonstrat ca acest deficit poate fi cauzat prin distrugerea girului temporal inferior. Ablarile produc amnezie pentru culorile si tiparele invatate, desi animalelor au conditii sa reinvete discriminarea anterior dobandita. Deficitele privesc sensibilitatea vizuala, fara a fi insa afectate discriminarea somestezica sau ale reactiei la timp. In orice caz, astfel de deficiente nu se mai constata la ablarea cortexului parietal sau a lobului temporal.

Intr-un alt studiu cercetatorii (Orbach si Fantz) si-au propus sa explice natura lipsei deficientelor la afectarea prin leziuni a ariei infratemporale. Concluzia a fost ca amnezia nu se produce pentru ca sarcinile vizuale de testat erau anterior obtinute prin supraantrenament. De asemenea, deficientele semnalate erau mult mai reduse daca imaginile vizuale prezentate subiectilor aveau marime mai mare. Prin compararea efectelor ablatiilor din cotexul striat si cu cele din aria infratemporala nu se pot face disociatii importante: maimutele cu leziuni in aria striata dovedesc deficite in acuitate, in reflectarea detaliilor campului de receptie, in timp ce animalele cu leziuni infratemporale dovedesc deficit mai mare in invatarea sarcinilor complexe de invatare, a seturilor de invatare (Diamond, Blum).

Rcentele incercari de parcelare a functiilor "superioare" ale ariilor de asociative posterioare a evidentiat existenta unei regiuni cu o anumita specificizare somestezica (Pribram, Bary). S-a gasit, de exemplu, ca leziunile in cortexul asociativ parietal produc o subrezire a performantelor in sarcinile complexe de discriminare. Nici sau prea putin deficit de performanta se obtine cand subiectii sunt testati in sarcini somestezice "simple", cum ar fi testarea temeperaturii sau asprimii, dar se pierd considerabil la discriminarea "tiparelor". Daca leziunile parientale sunt extinse la aria posterioara temporala deficitul somestezic devine mai pronuntat. Cu leziunile cortexului asociativ pariental gradul deficitului tactil se coreleaza cu dificultatea testului, deficit dat de numarul de incercari necesare apentru invatarea discriminarii in perioada pregatitoare.

3.2.3. Rolul ariilor de asociatie frontale

S-a sustinut multa vreme ca ariile frontale sau cortexul anterior este implicat in mod deosebit in medierea neuronala a functiilor psihice "superioare". Aceasta convingere nu a avut insa la baza date experimentale, dar poate fi totusi sustinuta de dovezi filogenetice: de faptul ca acest cortex frontal anatomic virtual nu exista la mamiferele inferioare si este foarte dezvoltat la om. Printre primii cercetatori care a studiat fenomenul a fost Jacobsen. Acesta raporteaza ca extirparea bilaterala a cortexului frontal la maimute nu produce amnezie pentru discriminarile invatate mai inainte, nici pentru indemanarile anterior bine insusite. Totusi aceste interventii cauzeaza insa reducerea performantelor la sarcinile expuse in serie, ca si la cele cu probleme de emiterea de reactii cu intarziere. S-a mai notat la aceste animale o crestere a nivelului de activitate (hiperactivitate), o mai puternica distractibilitate de la efectuarea sarcinilor, ca si stereotipie comportamentala generala. Sunt deficite care se aduna intr-un simtom care au lipsit anterior efectuarii extirparilor din regiunile premotorii, temporale sau parientale.

Deteriorarile de performante constatate la sarcinile cu raspunsuri la intarziere a fost confirmata de numerosi cercetatori, originea acestuia s-a presupus ca se afla in arii frontale mediiu laterale extirpate. Leziunile din regiunile frontal mediale nu produc astfel de deficiente la testul cu raspunsuri cu intarziere. Desi constatata reducere de performanta la testul cu raspuns la intarziere - consecinta a ablarii ariilor frontale, putini cercetatori au urmarit cum acesta se poate ameliora dupa 2-3 ani de la operatie. De asemenea, n-a fost suficient de verificat daca in timp se produce o ameliorare si a celorlalte elemente simtomatice, a celor de distractibilitate generala, a testului cu raspuns la intarziere s.a.

Descoperirea de catre Jacobsen a unei absente a deficitului in sarcinile discriminatie dupa ablare cortexului frontal au fost confirmate de mai multi cercetatori (Harlow, Pribram, ), desi alti cercetatori (Blum, Ettinger) au constatat efecte de amnezie la unele din animalele operate pentru discriminarile vizuale, somestezice si auditive. Mishkin a formulat problema daca aceste tulburari sunt cumva de natura senzoriala sau nonsenzoriala. El a gasit ca efectele de deteriorare sau afectare a performantelor la acelasi "animal frontal" este o consecinta a conditiilor diferite de instruire. Este vorba de metoda recompensanta care nu cauzeaza scaderea perforamntelor, spre deosebire de cea nerecompensanta, care duce la rezultate cu performante scazute, in sensul ca animalul nu mai dovedeste aceasi capacitate de inhibitie si inversare de preferinta de a raspunde intr-un fel sau in alt fel.

Rezultatele sugereaza ca animalele operate frontal retardarea in sarcinile de discriminare ar fi de natura nonsenzoriala. Spre deosebire de aceste animale frontale, celelalte animale la care s-au produs astfel de leziuni in zona asociativa corticala posterioara, dovedesc un deficit care - in acord cu modul de recompensare pozitiva sau negativa, sustine natura senzoriala a deficientelor.

In cele din urma este necesara formulare unei opinii privind care anume "functie psihica" poate fi inferata pe seama ariilor asociatice ? Ce deficienta este dominata la extirparea ariilor asociative ? Deficientele constatate la testele cu raspuns intarziat, care initial au fost cele mai reprezentative pentru implicarea unor functii "superioare", pentru procesele ideationale, s-au dovedit nerelevante (Hunter) si au fost abandonate. Cu atat mai mult cu cat, pana si rozatoarele au dovedit rezolutie la sarcinile cu discriminare cu raspuns intarziat.

O alta solutie a fost aceea in care interpretarea acestor diminuari de performante in testele cu raspuns intarziat a fost pusa pe seama afectarii memoriei imediate. Numai ca aceasta solutie nu se potriveste cu celelate reactii caracteristice, cu hiperactivitatea, cu distractibilitate, cu inabilitatea de a inhiba tendintele naturale sau cele de indemanare dobandite.

O alta solutie a fost aceea in care deteriorarea performantelor la preparatul de "lob frontal" este pusa pe seama unei deteriorari a capacitatii de inhibitie corticala. In acord cu aceasta ipoteza functia principala a lobului frontal ar fi cea inhibitorie, de inhibare a raspunsurilor din sistemele subordonate.. Intradevar, o asemenea solutie mai poate explica multe aspecte ale deficientei de lob frontal

3.2.4. Rolul centrilor si cailor eferente neocefalice

La mamifere exista o cale eferenta directa de la cortex la nucleii bulbari si cei spinali motori, reprezentat de tractul piramidal corticospinal. Asemenea tracturi piramidale de la cortexul motor nu se gasesc la reptile si la pasari. La mamifere exista o arie corticala foarte slab conturata, cu reprezentarea fetei si a membrelor anterioare, mai putin a celor inferioare; la marsupiale exista in conturare un cortex senzorio-motor de reprezentare a partii fetei si slaba a restului ariilor corpului. Chiar la unele mamifere placentare, cum sunt ungulatele, unde se poate identifica o reprezentare corticala extinsa a fetei in cortexul anterior, cele corespunzatoare membrelor sunt insuficient conturate, cu un prag mai sensibil pentru cele posterioare. La mamiferele superioare, cum sunt carnivorele, aria corticala motoare este bine conturata, la fel cele de comanda a raspunsurilor motoare ale membrelor. Culmea de diferentiere a ariei motoare este atinsa la primate, unde cortexul motor se situeaza in partea frontala a cortexului. La acest nivel avem de a face cu o reprezentare inversata a musculaturii corpului, similar cu cel prezent in cortexul senzorial al receptorilor somatici. In plus, la acest nivel exista arii distincte de reprezentare discreta a degetelor membrelor.

Tractul piramidal demonstreaza o evolutie graduala similara cu cresterea excitabilitatii cortexului motor. Din intreaga arie a cordonului cervical, de exemplu, tractul piramidal ocupa 3,6 la oposum, 4,8 % la elefant, 6,7 % la caine, 20 % la maimuta si 30 % la om. La soarece s-au identificat cca. 32.000 tracturi de fibre piramidale, pe cand la om exista cca 1 milion de astfel de fibre.

Aceeasi devenire si de implicare progresiva a tractului piramidal a fost observata si pe linie ontogenetica. Primele zile postoperatorii dupa demicorticare, pisicile si cainii pot sa se indrepte spre ceva, desi ei dovedesc un tonus postural si de miscare anormale, dar care in timp dispar. Desi pisicile carora li s-au distrus bilateral caile piramidale vor fi incapabile sa execute miscari de indemanare, catarare. Alterarea cortexului motor are consecinte dramatice la maimuta. Dupa o lunga perioada de recuperare animalul va putea ajunge sa se foloseasca de maini si de picioare pentru a se deplasa si sa apuce obiectele, nicicand insa degetele nu le va mai putea folosi pentru acte de indemanare, sa manipuleze obiectele. Acest din urma deficit se va pastra pentru o durata mai mare de patru ani, cateodata pentru intreaga viata. Afectarea cortexului este incomparabil mai severa daca are loc intr-o perioada ontogenetica tarzie decat daca are loc in copilarie. Cum acesta se produce similar la alte specii de animale, depinde cu deosebire de organul motor care este implicat in asigurarea miscarii, cu care-si exercita indmanarea dobandita.

Exista lansata ipoteza (Hines) de implicare a ariilor premotoare si motoare ale cortexului, de unde comenzile fac apel si la caile extrapiramidale pentru transmiterea comenzii miscarilor, In acest sens se vorbeste de un holokinezis, de executie a unor miscari organizate ritmic, de deplasare, mestecare si altele la fel. Aparent tiparul lor este innascut, adica sunt ceea ce in etologie se numesc tipare fixe de actiune, ele putand fi evocate la fetus in ziua a 66-125 de gestatie. Acestea au o organizare subcorticala si stau la baza organizarii activitatilor motorii.

Cortexul serveste ca o instanta de comanda supraordonata a miscarilor, care asigura mentinerea staturii si comanda miscarilor indemanatice. Opinii controversate se leaga in continuare daca cortexul motor "gandeste prin miscari sau prin muschi". Posibil ca aici intervine actiunea sinergica de coordonare a actiunilor si mai putin a unitatilor musculare singulare in parte. Cu toate ca exista o serie de evidente experimentale si in favoarea implicarii doar a anumitor unitati musculare distale si singulare la stimularea unor zone stricte din cortex. Pot fi evocate miscari discrete mult mai greu de la extremitati; se obtin mult mai greu la mamiferele inferoare.

Pentru asigurarea comenzii de producere a miscarilor sunt implicate in mod egal atat centrii si caile de conducere piramidale, cat si cele extrapiramdale, in care sunt implicati in mod egal si centrul si reflexele cu inchiderea circuitelor lor de comanda la nivele inferioare cortexului cerebral.

In concluzie, pe baza datelor reproduse se poate aprecia ca neocefalul, cu caile sale lemniscale si extralemniscale, talamice si subtalamice, este implicat in exercitarea a doua principale functiuni: retinerea informatiilor asupra lumii externe si in executarea de miscari tot mai indemanatice, ambele definind sensul instrumentalizarii cognitive si conative a comportamentului. Cu acest punct de plecare debuteaza dezvoltarea unor actiuni complexe, de plasare a activitatii pe trasee spatio-temporale tot mai ample - caracteristice actiunilor apartinand inteligentei; ele difera esentialmente de actele a caror "gestiune" este asigurata de centrii si caile care se inchid la nivel subcortical.

4. Corpul calos si functiile "superioare"

Cercetarile neuroanatomice au urmarit identificarea conexiuilor celulelor neuronale ale cortexului cerebral. Ele au fost impartite dupa cum se intreapta aferent si se indeparteaza eferent de la scoata cerebrala. Conexiunile aferente au fost impartite intre fibrele de proiectie - majoritatea fiind talamo-corticale; cele de asociatie; si cele comisurale. Conexiunile eferente corticofugale au fost impartite in trei categorii: fibre de proiectie - care merg la straturile subiacente (cum sunt fibrele corticospinale); fibre de asociatie - care merg la celelalte emisfere; fibre comisurale care trec prin corpul calos la emisfera contralaterala.

Cele doua emisfere cerebrale sunt conectate cu creierul si intre ele prin corpul calos. Acesta este compus dintr-un manunchi masiv de fibre neuronale care traverseaza dinspre cortexul unei emisfere cerebrale spre cortexul celeilalte emisfere cerebrale. Daca acesta formatiune neuronala este sectionata, singura cale de conectare dintre cele doua parti ale creierului ramane asa-numita chiasma optica, locul de interconectare dintre fibrele nervoase optice. De exemplu, nervul optic drept trimite aproape jumatate din fibrele sale spre cortexul drept si cealalta jumatate spre cortexul stang. Daca acestea din urma sunt sectionati, toate impulsurile vizuale care vin de la ochiul drept sunt constransi sa se indrepte spre cortexul drept; si corespunzator pentru impulsurile care vin de la ochiul stang.

Cercetarile recente au acordat o atentie aparte interventiilor neurochirurgicale efectuate pe corpul calos. Se poate spune ca ca s-a constituit aici chiar o linie distincta de cercetare a functiilor creierului. Etse vorba de clasicul deja expereriment de lobotomie si de comisurotomie, de separare la acest nivel a celor doua parti ale creierului.. Experientele au fost practicate pe animale superioare si cand conditiile au permis pe oameni.

Daca sunt sectionate fibrele de interconectare de la nivelul chiasmei optice, agentii stimulatori expusi in fata ochiului drept pot trimite impulsuri numai la cortexul cerebral drept. A fost realizata experimental aceasta situatie experimentala, in care corpul calos este lasat intact pentru o perioada si sunt sectionate doar tracturile de fibre optice. Experimentul a fost efectuat initial pe maimute, carora dupa interventie sunt expuse unui experiment de discriminare vizuala. Aceasta consta in a li se acoperi ochiul stang si de a fi expuse unei situatii de invatare discriminativa, efectuata doar cu ochiul drept. Dupa realizarea acestei invatari, se acopera ochiul drept si se testeaza pe ochiul stang ceea ce anterior s-a reusit a fi invatat pe ochiul drept. Rezultatele au demonstrat ca ceea ce s-a invatat pe ochiul drept poate fi valorificat prin contactul cu situatia experimentala realizata si cu ochiul stang. S-a postulat atunci ca acest lucru a fost posibil datorita interconexiunilor dintre cele doua emisfere cerebrale, realizata la nivelul corpului calos. Acest lucru a fost confirmat ulterior intr-o alta suite de experimente, in care s-a procedat la sectionarea si a legaturii dintre cele doua emisfere cerebrale la nivelul cospului calos. La animalele astfel preparate ceea ce s-a invatat discriminativ cu ochiul drept sau stang ramane limitat doar la acea partea respectiva de cortex, care nu mai poate fi transferata cortexului din partea opusa. Aceasi situatie experimentala de discriminare vizuala expusa ochiului anterior inchis il gaseste de animal in postura de a lua invatarea de la inceput. O asemenea situatie de invatare discriminativa realizata distinct pentru fiecare ochi in parte la animalele cu copul calos intact creaza confuzie. De aici s-a concluzionat ca structura neuronala a corpului calos este cea care ofera emisferei neimplicate o "xerocopie" a ceea ce a invatat cealalta emisfera.

Lucrurile se complica putin cand din aceasi pespectiva neuroanatomica functionala cercetatorul incearca sa realizeze aceasi privire a ceea se se intampla "in interiorul" fiecarei emisfere cerebrale, a rolului pe care il pot avea diversele tracturi neuronale din fiecare emsifera corticala in parte. Complexitatea integrarii impulsurilor neuronale realizate in aceste profunzimi creste cu atat mai mult, cu cat se cunoaste ca la un axon se poate fi tina a cinci mii de neuroni, iar conexiunile sale dendritice se pot distribui la alte petru mii de celule nervoase. Cu aceste disponibilitati neuronale de suport se realizeaza reflectarea corticala a diferitelor parti ale corpului; astfel de interconectari sunt responsabile pentru ca anumiti agenti stimulatori vizuali sa paota fi reflectati in intreaga lor interconexiune asociativa cu alte modalitati senzoriale (tact, auz, gust.). De exemplu, cazul reflectarii unui fruct, cum este un mar. Un asemenea agent stimulator are o anumita marime, culoare, forma - vizuala; are un anumit gust, miros, greutate .; toate definitorii si inconfundabile a aceluiasi obiect stimulator marul. In plus acest mar mai poate reprezenta si sursa pentru operatii ale gandirii, a ceea ce a cauzat ca pacat lui Adam si Eva in gradina Edenului.

5. Interventiile neurochirurgicale si consecintele lor psihologice

Postura de "ucenici vrajitori" in care viata i-a pus pe neurochiruri este plina de consecinte privind evolutia filogenetica si ontogenetica a vietii psihice. Fara a pune pune vre-un moment la indoiala cauza deotologica a interventiei acestora pe creierele oamenilor sau experimental pe cele ale animalelor, acestia in ipostaza urmatoare ajung in situatia de "stapani" clapetele (organice) de producere insasi a vietii psihice. Psihologilor aceasta cale explorativa neurochirurgicala le este aproape inaccesibila, in cooperare insa inderdisciplinara se deschid insa aici perspective generoase de intelegere a aparitiei si dezvoltarii filogenetice si ontogenetice a vietii psihice.

Problema interdisciplinaritatii psihologiei cu neuchirurgia prezinta un ineres bilateral. Un jalon de referinta l-a reprezentat conferinta de neurologie desfasurata la Londra in anul 1935. Acolo doi cercetatori, Jacobsen si Fulton au prezentat o comunicare legata de obtinerea unor efecte amelioratorii a nevrozelor a doi cimpanzei realizata prin extirparea chirurgicala a celor doi lobi frontali. Nevroza era un produs "preparat" psihologic, reprezentativ pentru numeroase stari maladive obsesive si memlancolice de la oameni; eliminarea acestei stari era rezultatul unei interventii chirurgicale pe creier. Procedeul de eliminare a lobilor prefrontali era metoda neurochirurgicala, prin care aceste stari trebuiau sa fie eliminate. Procedeul consta din sectionarea unor fibre care leaga acesti lobi frontali de alte zone ale creierului. Instrumentul a fost numit leucoton, care era introdus printr-o mica deschizatura in cutia craniana. S-a detasat astfel o linie investigativa distincta, care in scurt timp a pus stapanire pe lumea neurochirurgilor. Drept urmare, de atunci s-au facut sute de mii de astefel de interventii pe creier. Neurochirurgului Walter Freeman acest gen de investigatii si interventii i-a adus recunoasterea si in 1949 activitatea sa a fost incununata cu acordarea Premiului Nobel pentru medicina.

Din pacate acesta linie investigativa ulterior a inceput sa se dilueze. Cauza ? Consecintele psihologice aui scos la iveala imperfectiunea metodei neurochirurgicale propuse. Adica, in cazul acestor interventii chirurgicale a trebuit sa se recunoasca aparitia a altor multor efecte secundare initial ignorate, nefericite si din punct de vedere psihologic. Din categoria acestora fac parte manifestari ca apatia, instalarea unei totale iresponsabilitati, diminuarea capacitatilor de memorare, a celor de discernimant intelectual, uneori si caderea subiectilor in stari de coma etc. Sunt consecinte care, fireste, a diminuat substantial entuziasmul initial fata de aceasta linie investigativa.

Pana la urma metoda lobotomiei aplicata pe lobii frontali a fost aproape parasita. Nu in ceea ce priveste aplicare ei in interventii asupra sistemului neuronal limbic. Acesta se afla in zunele superioare ale nevraxului, la baza encefalului, cu responsabilitate in producerea si sustinerea unor stari afective, de furie, agresivitate s.a. Amigdalotomii interesante au fost efectuate de A. Kling si colaboratorii sai asupra unor maimute in stare de semilibertate. Efectele au fost in mod egal pozitive si negative: pozitiv a fost ca maimutele dintrodata a devenit mai putin agresive si mai prietenoase fata de oameni; negativ s-a constatat aparitia unor stari comportamentale de confuzie, de teama fata de congeneri cand acestora li s-a dat drumul in libertate alaturi de semeni. Viata lor sociala fata de semeni a devenit imposibila, deveind niste fiinte asociale si izolate.

Metoda amigdalotomiei a fost insa retinuta ca interesanta. El se practiva dupa o mult mai discreta icizie, pri introducerea unui microelectrod pana la nivelul sistemului limbic.Respectivul electrod in momentul urmator arde zona din jurul zonei. Interventia nu este dureroasa. Efectele sunt bine conturate. Tocmai de aceea a fost propusa pentru a fi aplicata asupra oamenilor, in particular asupra unor categorii de oameni cu probleme speciale de comportament, cum sunt detinutii cu infractiuni foarte grave. Acest lucru a fost propus de procurorul statului California, care a cerut ca sa fie aplicat tuturor criminalilor violenti din penitenciarul statului. S-a inceput aplicarea doar la un singur detinut, practic "pacalit" in detentie ca sa-si dea acordul, pentru ca pe urma va putea fi eliberat. Urmare a inerventie s-a iscat un mare scandal. Interventia a mai fost repetata in cazul unui alt subiect, inginer de meserie. Dupa operatie la acesta au aparut stari de confuzie si delir, omul devenind ncapabil sa mai desfasoare o activitate productiva. Respitalizat din cauza comportamentului sau bizar, acesta a fost vazut plimbandu-se pe aleile spitalului cu capul acoperit cu pungi de plastic, cu ziare sau carpe, comportament pe care-l explica prin teama de a nu-I mai fi distruse si alte parti din creier. Ulterior restrictiile juridice institute imptriva aplicarii amigdalotoiei pe oameni s-au inmultit. Adica s-a dres pe o parte si s-a stricat mult ma mult pe alta parte. Au fost totusi si reusite, ca acele ale lui R. Sperry si a colaboratorilor sai de la Institutul de Stiinte ale statului California.

O alta categorie de investigatii psihoneurochirurgicale a fost indreptata asupra zonelor comisurale iar interventiei i s-a dat denumirea de comisurotomie. Initierea acestei linii investigative s-a realizat in 1952, autorii sai fiind R. Myers si R. Sparry. Ipoteza lor de lucru a fost ca doua jumatati de encefal daca ar putea fi separate, ele ar functiona ca doua creiere distincte. Pentru ducerea la capat a acestei ipoteze ei au procedat la separarea chirurgicala a celor doua encefale la nivelul chiasmei optice. Subiectii lor de studiu initial au fost pisicile, pe urma cercetarile au fost extinse pe maimute si in cele din urma pe om. Primele rezultate au fost incurajatoare, reusind sa demonstreze ca cele doua creiere pot sa invete separat. De exemplu, pusa fiind pisica sa invete o situatie simpla de rezolvare de probleme, cand ochiul stang al acesteia era acoperit; si aceasi situatie problematica reprodusa cand ochiul drept este cel acoperit face ca invatarea sa o ia de la capat. Cauza ? Ceea ce a invatat cu ochiul stang nu mai este reproductibil pentru a fi folosit cu ochiul drept.

Chiasma optica este o structura de conducere a nervului optic, un loc de incrucisare a circuitelor neuronale de la receptorii vizuali. Chiasma optica si corpul Calos transporta mesajele de la o parte a creierului la cealalta, un suport neuronal care permite ca mesajele primite de u ochi sa poata beneficia si de interventia structurilor neuronale din ambele parsti a creierului. Sectionarea acesteia are ca rezultat faptul ca fibrele receptoare venind de la ochiul drept se cor proiecta doar pe partea dreapta a creierului; si la fel in cazul fibrelor de la ochiul stang, doar pe partea stanga a creierului. Aceasta inseamna ca, prezentarea situatiei problematice in timp ce pisic poarta un plasture pe ochiul stang, inseamna ca doar partea dreapta a creierului pisicii este solicitata sa invete, sa rezolve situatia problematica. Partea stanga de creier este privata de a avea parte de vre-o informatie vizuala.

Organizarea strucurala a circuitelor neuronae optice ale pisicii este similara cu cea a omului. Ca atare, ceea ce s-a experimentat cu succes la pisici s-a incercat a fi extins si la om.. Au existat premize favorabile entru ca aceasta extensie sa fie realizata. In primul rand animalele dupa aceasta comisurotomie pareau perfect normale, fara afectiuni comportamentale remarcabile. In plus, la oameni s-a constatat ca in urma realzarii acestei comisurotomii o serie de tulburari maladive severe de epilepsie pur si simplu dispar. Adica prin comisurotomie propagarea necontrolata a salvelor de impulsuri care vin de la scoarta cerebrala, cu toate simtomele caracteristice de convulsie, face ca subiectul sa-si piarda orice control asupra reflexelor de baza mezencefalice tonice si cervicale. Persoanele cu aceste simtome post criza se trezesc cu confuzie mentala, fara sa-si poata aminti starea in care s-au aflat cu utin inainte. Boala nu este periculoasa pentru cei din jur, decat ca creaza un imens disconfort. Poate deveni periculoasa doar daca persoana respectiva se afla la volanul unei masini.

In mod frecvent un astfel de acces de epilepsie debuteaza in lobul tempral al unei emisfere, pentru ca pe urma sa se propage in emisfera opusa. A fost motivul pentru care neurochirurgii s-au intrebt daca cumva prin sectionarea corpului Calos nu cumva se poate stopa evolutia acestui proces maladiv. Operatia efectuata pe oameni a furnizat rezultate promitatoare. Adica respectivele convulsii au disparut complet, uneori s-au mai manifestat sub forma unor slabe puseuri in lobul tempral. Realizat fiind un astfel de preparat, psihoneurologilor le oferea o generoasa sansa de investigare a modului diferential de functionare a celor doua jumatati de cortex cerebral.

Realizarea acestor interventii de separare a celor doua emisfere avea o baza deontologica bine definita, acea de a ameliorara si daca se poate de a inlatura atat de neconfortabilele convulsii epileptice. Cu atat mai mult cu cat medicamentele folosite in cazul acestor maladii epileptice aveau efecte secundare profunde, cu implicatii negative asupra modului de comportare a pacientilor. Nu pentru ca in cazul comisurotimiei practicate n-ar exista unele efecte secundare, dar una peste alta efectele ameliorante le depaseau pe cele negative. Cu atat mai mult, cu cat cercetatorii in acest caz se convinsesera mai inainte pe experiente efectuate pe pisici si maimute ca prin sectionarea corpului Calos nu sunt afectate prea serios modul de comportare normal al animalelor. Astfel, imediat dupa operatie toti pacientii au manifestat o oarecare pierdere a memoriei de scurta durata, unii chiar n-au putut vorbi decat dupa aproape doua luni, dar treptat toti au revenit la starea anterioara interventiei chirurgicale, mai putin manifestarea crizelor.

Reusita realizarii unor asemenea preparate neurochirurgicale a creat camp deschis pentru dezvoltarea unor experiente deosebite de psihoneurologie. Subiectii umani cu comisurotomie erau expusi la diverse situatii problematice de perceptie vizuale, cu acoperirea cand a unui ochi, cand a celuilalt. Mai mult, nici un moment Sparry si colaboratorii sai n-au negat ca, de fapt, cand au procedat la sectionarea corpului Calos, sectionarea nu era efectuata in intreaga sa profunzime, lasandu-se intacte circutele neuronale de intersectie profunde. Preparatul astfel realizat insa a fost suficient de relevant pentru a putea demonstra, corespunzator celor doua emisfere de proiectie vizuale astfel separate si existenta a doua "universuri" spihologice de reflectare vizuala distincte. Daca imaginea unui obiect era prezentata unei emisfere si apoi reluata la aceasi emisfera, imaginea era recunoscuta fara dificultate; dar daca respectiva imagine era prezentata campului vizual al emisferei opuse, subiectului ii era imposibil de a mai recunoaste imaginea respectiva.

Dovada decisiva pentru demonstrarea exitetei celor doua lumi psihologice vizuale distincte a fost probata intr-o situatie experimentala aparte. Astfel, in centrul campului vizual al pacientilor cu comisurotomie li s-a prezentat spre recunoastere cuvantul "inima", in stanga acestui camp vizual cuvantul "arta" iar dreapta acestuia cuvantul "el". Nota tipica aparte a acestei situatii experimentale rezulta de acolo de unde neurologic limbajul si vorbirea se afla in "gestiunea" emisferei stangi. Rezultatul acestei confruntari cu pacientul a fost urmatorul: acesta a declarat ca vazuse cuvantul "arta" cand a aparut proiectat pe un cartonas in dreapta campului vizual - cand proiectia imaginii vizuale este mediata neuronal de emisfera stanga (a); dar daca in momentul urmator pacintilor li se cerea sa arate cu mana spre unul din cele doua cartonase - spre "arta" sau spre "el", spre a identifica acolo cartonasul vazut imediat anterior, ei indicau invariabil cartonasul pe care scria "el" - pentru ca, de asta data medierea neuronala a miscarilor mainii stamgi o realizeaza emisfera dreapta, iar cuvatul "el" fusese tocmai prezentat emisferei drepte (b).

Intr-un alt experiment cu aceasi tipicitate, pe un ecran sunt proiectate cuvintele "panglica" si cel de "palarie". Deosebirea consta in faptul ca termenul de "palarie" a fost proiectat in campul vizual stang iar temenul de "palarie" in campul vizual drept. Interogat daca vede cuvantul "panglica", acesta raspunde afirmativa (a); interogat cu privire la faptul daca in instanta anterioara a vazut si un cuvant "palarie", acesta habar nu are (b); cand pacientul a fost rugat sa scrie cu mana ce vede, cu mana tinutra intr-o cutie, unde vizual nu putea controla ce scrie, acesta mazgaleste cu creionul cuvantul "palarie" (c). Ca a scris ceva, isi da seama dupa miscarea mainii. Dar neputand sa vada ce a scris, informatia nu are cum sa ajunga si in emisfera stanga, mediatoare a vorbirii. De acea afirma ca a vazut cuvantul "palarie". Adica, pacientul poate sa scrie cuvantul, dar nu poate sa-l reproduca verbal.

De la Brocca in coace se cunoaste ca suportul neuronal al limbajului se afla in mod preponderent emisfera stanga, desi in caul persoanelor stangace aceasta localizare este inversa. Studiul acestei localizari a avut succes prin considerarea pacientilor ce au siferit accidente vasculare sau afectiuni traumatice la acest nivel. De exemplu, la persoanele ranite cu un glont in partea stanga a capului sau cele care au suferit un accident vascular pe aceasta parte probabilitatea ca sa le fie afecta vorbirea si scrisul este cu mult mai mare decat daca aceasta lezare s-a intamplat pe partea dreapta. Acest lucru a fost confirmat cu prisosinta in experientele amintite a lui Sperry. El a constatat ca materialul vizual proiectat pe emisfera stanga putea fi descris pa cale orala sau scrisa fara probleme. Daca acelasi material este prezentat emisferei drepte, pacientii au declarat cu insistenta ca anterior n-au vazut nimic sau ceea ce au vazut reprezinta doar o vaga si fugitiva imagine luminoasa. Dar daca pacientului I se cerea apoi sa arate cu mana stanga o imagine smilar sau un obiect similar vazuta aterior, acesta nu intampina nici o dificultate in a indica imaginea sau obiectul pe care tocmai negase ca l-ar fi vaut.

Experientele desfasurate pe aceasta linie investigativa au ajuns sa ia si forme amuzante. Astfel unei paciente I s-au prezentat o serie de figuri gemetrice. Apoi, in instanta urmatoare I s-a aratat, cu trimitere de asta data la emisfera dreapta un nud de femeie. Chestionata asupra ce anume a vazut pacienta a declarat ca nu vazuse nimic, dar stapanita afectiv ea nu s-a putut abtine de la a-I scapa un suras stregaresc, transformat in cele din urma in ras in hohote.. Cand a fost intrebata ce anume a facut-o sa rada, ea araspuns tot ceva foarte vag, adica "treaba aceea nostima".

Aceasta nu inseamna ca emisfera dreapta nu este si ea implicata in activitatea de vorbire. Lucru, de altfel, subliniat in cercetarile lui Sperry si ale colaboratorilor sai. Cu masura, dar aceasta emisfera participa hotarator in reusita intelegerii cuvintelor scrise si vorbite. Astfel, intr-un experiment in care situational este "scapat" cuvantul de radiera sa fie reflecat in emisfera dreapta, la reproducerea a ceea ce au pipait mai inainte, pacientul va alege fara prtobleme obiectul radiera dintre multe altele diferite la pipait, pipaire efectuata cu mana stanga, mana controlata de emisfera dreapta, spre care emisfera mai inainte a fost "scapata" spre reflectare obiectul radiera. Dar in general, la o comanda de genul "alegeti din sacosa fructul preferat al maimutelor", pacientii pe pipaite si cu mana stanga sunt capabile sa gaseasca banana.

In cursul acestor cercetari s-au constatat diferente individuale semnificative in ceea ce priveste dimensiunile campului cortical linvistic controlat de emsiferea dreapta. Pacientul cel mai dotat dintre ei era capabil cu mana stanga sa formeze din litere de plastic puse la dispozitie cate un cuvant simplu. Dar dupa ce insirase corect literele pe masa, in momentul urmator nu-si mai amintea care anume cuvant alcatuise cu cateva secunde mai inainte. In aceasi ordine, obiectele ascunse vedere din mana stanga sau in cea dreapta, proiectate corenpunzator in emisfera dreapta si respctiv stanga, identificabile deci doar prin pipait, erau cu usurinta mai mare numit oral sau in scris cele din mana dreapta. Aceleasi obiecte plasate prin palma mainii stangi erau identificate "pe ghicite".

Superioritatea emisferei stangi asupra emisfere drepte intr-o serie larga de abilitiati i-a determinat pe unii cercetatori sa vorbeasca de o asa-zisa "emisfera major" in raport cu cea dreapta, numita "emisfera minora". Eroarea acestora este in enorma. Deoarece intr-o alta serie de testari efectuate la aceasta categorie de pacienti, de evocare a abilitatilor de orientare in spatiu, rezultatul comparatiei este tocmai inversa. De exemplu, pacientul aflat sub controlul emisfere stangi a fost incapabil sa aranjeze cuburile, astfel ca ele sa reproduca imaginea unui desen sau sa desemneze un cub in cele trei dimensiuni ale sale spatiale, in timp ce cu cu mana stanga putea realiza acest lucru destul de bine..Mai mult aceste cercetari a demonstrat ca emisfera sreapta este mai mult implicata in trairile emotionale.

Seria cercetarilor de acest fel este numeroasa. Ele au fost pe indelete mediatizate, au avut succes de public. Cu aprecierile s-a mers chiar pana intracolo casa se declare ca a avea doua emisfere separate este mai avantajos decat de a avea doua emisfere unite. O concluzie trasa fara a fi fost experimentate cum interactiunea dintre cele doua emisfere este implicata in realizarea diverselor sinestezii senzorio-prceptive. Mai mult, numeroasele efetce puse in evidenta experimental s-a facut pe pacienti ale spitalelor de neurologie, al caror comportament nu se poate simplist extinde asupra comportamentului oaenilor in viata cotidiana.

- "La om aceste microcircuite se dezvolta tarziu in stadiul embrionar al acestuia. Existenta acestora sugereaza ca inteligenta poate reprezenta nu numai rezultatul raportului dintre massa corpului si cea a creierului ci si al activitatii unui mare numar de componenete specializate din creier" p. 39

In procesul de analiza al "intregului" activitatii cerebrale cercetatorul decide la reduceri, la activitatea metaboloca a celulei, la evocarea lanturilor de neuroni prin care lanturile de neuroni alimenteaza creierul, la integrarea senzoriala

Ce este operatia de "sinteza" si de "analiza" atat de mult clamata de psihologi si neurologi in mod egal.

Cum poate fi demonstrata existenta unui determinism senzorio-reflex al aspectelor elementare ale gandirii, obiect de investigatiei neurofiziologice la om.

Pretentia ca prin categoriile de instinct si inteligenta sa se abordeze probleme de reflectare care inca sa nu implice interventia limbajului si a rationalitatii

SUMAR

Bibliografie selectiva

Alport

Atkinson si colab.

Binet

Beniuc

Chomsky -

Danaila, Golu

Delacour

Gardner H

Hebb

Janet

Kreidler

Munn

Sdorow

Steriade M

Sagan Carl - The Dragons of Eden, Speculation on the Evolution of Human Inteligence Copyright, 1977.

Document Info

Accesari: 3289
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare